Lecția de viață pe 2015

M-am întâlnit cu un prieten, cu puțin înainte să plec. Nu ne mai văzusem de luni bune. Așa că am stat la povești despre ultimele întâmplări, iar omul respectiv m-a făcut să mă gândesc ce fac eu bun în viața asta. Și experiența mi-a arătat că oamenii au avut de învățat din poveștile mele, fie ele fericite sau triste.

Eu am fost și continui să fiu genul de om care preferă să învețe pe pielea lui, să știe de ce va evita pe viitor anumite chestii, mai degrabă decât din ce îmi auzeau urechile. Așa am ajuns să primesc reacțiile – pozitive sau negative – ale celor din jur, care își găseau inspirația, lecțiile, alinarea sau ce mai aveau ei nevoie, în poveștile spuse de mine. Și tot așa am ajuns să transmit mai departe o experiență grea și învățaturile primite.

Nu mai devreme de Aprilie anul curent mă căsătoream. După unii, prea curând pentru vârsta mea sau pentru termenii relației, iar după alții făceam ceva complet greșit având în vedere că alesesem pe cineva de o altă naționalitate și religie. Ascultam pe fiecare în parte, dar știam ce zicea inima mea care era mult prea fericită, încât a omis să mai consulte și mintea.

Așa că pe 18 Aprilie 2015 devenisem soția cuiva alături de care abia așteptam să îmi petrec tot restul vieții, pe care să îl trăim în stilul nostru frumos de până atunci. Dar, ceva-undeva-cumva a intervenit, iar într-una din zilele imediat după semnarea actelor, omul de lângă mi-a arătat o parte a lui pe care eu nu o cunoscusem niciodată.

Inițial, am trecut peste, i-am căutat scuze, am încercat să schimb ceva la mine, pentru că acum eram doi. În decursul a celor aproape 4 luni care au urmat, atitudinea respectivă se accentua din ce în ce mai mult și se extindea. Am căutat iarăși explicații și motive, până am trăit un moment pe care nu îl doresc nimănui. Agresivitatea și violența atinseseră un nivel la care viața îmi fusese pusă în pericol, iar atunci a avut loc și trezirea la realitate.

Între timp, îmi pierdusem din apropiere oameni și nu mai știam la cine să apelez, cu cine să mă sfătuiesc, ce să fac. După multe telefoane date și planuri făcute, am reușit să ajung și la partea practică. Am plecat, am înaintat divorț și eram pregătită să îmi construiesc iarăși o viață de care să fiu mândră și în care să fiu fericită. Au mai urmat momente de groază, cu hărțuiri și teroare, dar ceva din mine îmi zicea să stau liniștită, că povestea se apropie de final.

Emoțile și trăirile de atunci? Ok, să ating și partea asta. Dacă au fost momente când mi-a fost greu? Nu, nu mi-a fost greu. Mi-a fost al naibii de greu și de dureros. Mă duceam în terapie și o rugam disperată pe terapeută să îmi zică orice, să fac orice, dar să nu mai simt ce simțeam. Să nu mai am amintirile alea. Să nu mă mai gândesc. Să nu le mai simt toate, învălmășite. Să trec mai repede peste. Dar nu există rețetă pentru asta. Durerea insistă să fie simțită, că poate-poate rămânem cu ceva după. 

Și eu, personal, am rămas – cu lecții despre viață și oameni. Mi-am găsit destul de repede un loc de muncă în altă țară și îmi continui viața – după ce am renunțat la cine m-a rănit cum nu mi-aș fi imaginat vreodată.

Ce transmit mai departe?

În primul rând și cel mai clar – conștientizarea acțiunilor. Dacă partenerul – care trebuie să fie sprijin, ajutor, familie – devine cel care cauzează suferința, acționează în cel mai mic sens de violență fizică sau teroare psihică și i se lasă impresia că i se permite, că i se găsesc scuze, atunci va reveni la acel comportament și îl va amplifica de câte ori simte nevoia să se exprime. Pentru că ceea ce permiți, exact aia va continua.

Nu, decizia de a pleca nu e ușoară. La naiba, e chiar grea. Mai ales când e vorba de alte lucruri la mijloc, poate când mai sunt și alte persoane implicate. Sau alte situații. Dar absolut nimic din lume nu se compară cu teroarea de a sta lângă cineva violent, lângă cineva cu care trebuie să îți măsori orice cuvânt sau acțiune, că e posibil să îți fie viața în joc. Da, tentația este de găsit scuze, pentru că e ușor – ‘a avut o zi grea’ sau ‘s-a certat cu cineva’… Nu există scuză pentru violența sau agresivitatea de orice natură. Și nu există nici cale de întoarcere de acolo.

Personal, nu cred că are vreo legătură cu religia – exemplul de față: religia musulmană. Deși lumea încercase să mă avertizeze ba cu glume, ba cu discuții serioase și teorii de viață și exemple, am preferat și vreau să cred în continuare că violența nu e o chestiune de religie. Este o alegere. Bărbatul alege să se poarte ca un animal cu femeia lui, consideră că are un avantaj în forța fizică și se folosește de el. Iar ideea conform căreia se va schimba pentru femeia pe care o iubește, dar pe care o abuzează, nu are fundament în viața reală, când te trezești în inferioritate musculară și forțoasă. 

Cred cu tărie, în schimb, că este în strânsă legătură cu felul și mediul în care bărbatul respectiv a fost crescut, de principiile de viață care i-au fost insuflate în famillie și apoi de cele pe care și le-a adoptat singur, ca un om în devenire ce este. 

Violența este o alegere, nu o întâmplare, nu o greșeală. De greșit, greșim cu toții, bărbați sau femei. Dar atâta timp cât sunt metode de reacție – metode umane, atâta timp cât există cuvinte prin care te poți exprima ca să rezolvi situațiile, o să o spun din nou – nu există scuză pentru așa ceva. 

Eu am ales să păstrez în istoria mea piatra asta de hotar și pot doar să mulțumesc.

Notă: Povestea originală a suferit mici modificări în transpunerea scrisă – din motive legale, dar care nu i-au afectat morala. Zic de motive legale pentru că după publicarea poveștii de mai sus, mi s-a transmis printr-un mesaj că personajul principal are de suferit prea mult de pe urma faptului că am făcut publice întâmplările, iar ca rezultat se va îndrepta spre zona legală să își facă dreptate.

Inițial, am fost revoltată. Nu mi se părea corect să nu pot transmite mai departe o poveste la care eu am participat și după care am avut suficient de tras. Nu mi se părea corect să nu am dreptul la libera exprimare. Nu mi se părea corect nici față de persoanele care trecuseră prin întâmplări de același gen și își găsiseră alinarea să vadă că nu sunt singure și că cineva are ‘voce să transmită mai departe’ niște evenimente dureroase. Așa că am vrut să continui și să merg și mai încolo…

Dar. M-am oprit o clipă și mi-am dat seama că intenția mea nu a fost niciodată – nici prin cele devenite publice, nici prin altceva – să îi fac rău omului pe care îl iubisem cândva. Am vrut doar să împărtășesc ceea ce trăisem. Iar reacția lui a fost suficientă să îmi dau seama că fiecare acționează după cum poate mai bine. Așa că și eu am reacționat în felul meu.

Am ales să păstrez publică, totuși, povestea, dintr-un singur motiv foarte simplu: reacțiile primite de la oameni. Am primit mesaje de la bărbați care își cereau scuze în numele ‘rasei’ pe care o reprezintă. Am primit mesaje de la femei pe care le-am ajutat, care au găsit alinare că nu sunt singure, că se poate să ai o viață și după evenimente de genul, că cineva a transmis lumii ceea ce ele nu au avut curaj. Și nu pot să descriu sentimentul pe care îl ai, atunci când povestea ta inspiră pe cineva. Când primești mesajul ăla de îți mulțumesc că ai făcut ceea ce eu nu am avut putere să fac.

Iar povestea mea aparține lui 2015, și acolo rămâne. O voi purta cu mine toata viața, și-a lăsat urmele și m-a schimbat, dar am decis că nu o mai las să mă mai afecteze în noul an 🙂 Și așa am încheiat capitolul ăsta.

 

anamariapopa.com blog post plecare avion abandon poveste de viata violenta agresivitate neacceptare cer albastru religie musulmana barbat violent divort ana maria popa

3, 2, 1… 24!

Acum un an (și puțin) mă pregăteam deja de momentul acela al anului. Știi, când se apropie ziua ta și tot ce poți să gândești este cum o să fie anul ăsta, abia aștepți să îți strângi oamenii dragi și să îi vezi pe toți într-un singur loc și să fiți voi, în stilul vostru.

Anul trecut, am început mai devreme cu o lună lista de dorințe și am ajuns la rezultatul ăsta. Deloc rău, aș spune eu. M-am bucurat de momentele respective cu oamenii mei de atunci. Și, chiar dacă între timp s-a mai schimbat raportul de drăgălășenie, amintirea rămâne una frumoasă, iar surpriza făcută de ei – unică. Chiar îmi pare rău că i-am lăsat să aștepte în fața ușii, timp de 2 minute, cu tortul de înghețată în brațe și cu lumânările deja aprinse pe el. Au fost dulci foc, apoi când am văzut înregistrarea și oamenii erau aproape să își piardă speranța……… Dar totul a fost bine când s-a terminat cu bine 🙂

 

anamariapopa.com blog post ziua mea 16 decembrie sagetator happy birthday princess ice cream bubblegum marshmallow cake tort inghetata

 

Acum, după un an de la povestea asta? Dorințele mele rămân aceleași. Nu vreau cadouri, lucruri materiale. Cel mai frumos cadou sunt oamenii din viața mea, oamenii pe care îi cunosc. Că unii dintre ei rămân o perioadă mai lungă în viața mea și se dovedesc a fi simpatici, este minunat. Cine pleacă, e bine plecat și trece la capitolul de experiență. Dar oricum ar fi, corectez dorința de anul trecut și o completez cu faptul că vreau să dau de oameni care știu să fie oameni, nu doar ca aspect fizic. Oameni sufletiști, deschiși, comunicativi, empatici, care știu ce înseamnă respectul.

Și mai completez lista de cerințe – povești. La 23 de ani (pentru încă o mână de ore!), la finalul anului cel mai răvășitor din viața mea, am realizat că indiferent ce s-ar întâmpla în viața asta, cu ce ies pe plus sau pe minus, nimeni nu îmi poate lua experiențele și poveștile pe care le-am trăit. Așa că mi-am propus să am o viață plină de povești demne de transmis mai departe, o viață cu experiențe care să merite să fie povestite, indiferent de învățătura lor.

Spre deosebire de anul trecut, acum mă găsesc în Austria, fizic departe de oamenii mei dragi. Dar ei reușesc să mă facă să nu simt distanța, și să îi simt tot așa, aproape de sufletul meu. Ăștia sunt oamenii mei, cei care au un loc special în sufletul meu. Și nu pot să îmi doresc decât ca, orice s-ar întâmpla de la o zi la alta, să rămână acolo, că îmi place tare mult cum e acum.

 

În rest, numai de bine pentru toată lumea, indiferent de vârste! 😀

 

Cum a fost la Stai să-ți povestesc…

Vă spuneam aici că urma să particip la un eveniment de storytelling, o comunitate practică, mai exact.

E doar normal că o să revin la voi și cu o părere… Păi, nu?

Deci, a fost foarte tare, m-am distrat maxim la prima ediție, și pentru  că mi-a plăcut, am revenit și la a doua, și la a treia și toooootttt așa. Deh, momentan suntem într-o mică pauză, după Sărbători și o schimbare de locație. Așa că o să vă povestesc, pe scurt, despre ce se întâmplă pe acolo. Cu dovezi! aka poze.

 

anamariapopa.com blog post stai sa-ti povestesc storytelling omunitate discurs speech compromisuri

 

Da, ați ghicit – eu am făcut parte din povestitori. După cum se poate vedea, eram foarte captivă în povestea mea. Subiectul? Compromisul în viață. Ideea generală? Faptul că eu mi-am dorit de mică un câine. Meh, long story short, ca să îmi satisfac nevoia și nici să nu o oblig pe mama să îmi ia un câine de care tot ea să aibă grijă apoi, mi-am fâcut prieteni cu câini, pentru ca apoi să ies cu ei în parc și să pun monopol pe animalele lor. Pe cuvânt că suna mai drăguț în momentul prezentării, și nu atât de freak precum am prezentat eu acum.

A fost chiar atâââââttttt de draăguț, că am și câștigat diplomă la final!

 

anamariapopa.com blog post stai sa-ti povestesc storytelling omunitate discurs speech compromisuri alexandra cilliota

 

Despre oameni? Mișto, mă! Și astea sunt încă poze de la prima întâlnire, doar. Acum suntem și mai mișto, e o comunitate în adevăratul sens al cuvântului!

 

anamariapopa.com blog post stai sa-ti povestesc storytelling omunitate discurs speech compromisuri grup

 

Ah, era să uit. Selfieeeeeee!!!

 

anamariapopa.com blog post stai sa-ti povestesc storytelling omunitate discurs speech compromisuri selfie

 

Basically, arată cum arată din poze, eu vă pot povesti și mai multe, dar cel mai bine vedeți voi, participați și aflați pe pielea voastră 😀

Despre bărbați

În toată nebunia dintre Crăciun, Revelion și răceala care m-a ținut la pat, am uitat să vă povestesc despre o întâmplare haioasă tare, care pe mine m-a amuzat maxim. Implică un bărbat, o anumită intenție și reținere. Poate fi privită și ca un banc sec, pentru că dintre cei doi protagoniști, doar pentru mine a fost amuzantă situația, iar lui i se părea cât se poate de normal.

Deci, se făcea că veneam într-o seară acasă, încărcată de bagaje – geanta de sală pe un umăr, o pungă cu cadouri, un braț de flori, dar și geanta mea pe cealaltă parte. Cum eram în contextul săptămânii mele de aniversare a celor 23 de ani, adăugăm în poveste și o rochie scurtă și o pereche de cizme cu toc.

Și intru eu în bloc, mă descurc cu toate cele la purtător, dar și cu ușa. După mine, agitat-nevoie-mare, intră un domn pe la 40 de ani, foarte ‘prietenos’. Mă salută, mă admiră, îi mulțumesc. Așteptăm la lift amândoi, eu pe treaba mea și el tot cam p-acolo, că la treaba lui sigur nu îi stătea mintea. Îl vedeam cu coada ochiului cum mă studia. Urcăm în lift și, ca o fată cuminte, mă așez cu bagajele în așa fel, încât să nu deranjez vecinul de călătorie. Domnul mă întreabă la ce etaj merg și îi răspund scurt că la 3 – Slavă Domnului că nu aveam drum mai lung de parcurs.

Acum, nu că sunt rea sau ceva, dar nu știu ce căuta domnul în bloc, căci se vede că nu era de acolo, și nici nu avea intenția de a merge la vreun etaj anume. Secundele care au urmat până a oprit liftul în dreptul etajului 3 mi-au făcut toată seara, pe bune. Nefiind de prin preajma locului, domnul nu știa că ușile liftului trebuiesc ținute, ca să nu se deschidă în timpul călătoriei. Altfel, riscam sa rămânem blocați în lift. Așa că, cu o cinceamie mână, cea stângă, mă întind să țin ușile liftului.

Domnul stătea foarte relaxat, puțin într-o rână, sprijinit pe un braț și în poziție de alergare, gata de atac, ce vreți voi. Îl văd că zâmbește seducător, dar puțin cam strâmb după părerea mea, și mă privește din cap până în picioare. Mă analiza, mă măsura, nu știu nici eu. Și traseul ochilor îl duceau după corpul meu. Așa că, la un moment dat, privirea lui ajunge și la mâna mea stângă, care ținea ușile.

 

anamariapopa.com post blog ana maria popa barbati verigheta funny

 

Văzându-mi inelul-verighetă, domnul se îndreaptă brusc din poziție, și își schimbă zâmbetul. Imediat apoi, îmi spune – ‘V-aș fi ajutat cu mare drag cu bagajele, dar oricum mai aveți puțin și ajungeți’.

Atât. Un fel de banc sec.

I-am mulțumit dumnealui pentru intenție și lui Doamne-Doamne că, într-un final după câteva secunde care au părut o eternitate, am ajuns cu liftul la etajul meu.

Cine este Moș Crăciun?

M-am întâlnit ieri cu Lina, și dintr-una în alta, am intrat în spiritul Crăciunului. Cu conversația. Și am început discuții despre tradiții, Moș, cadouri, cum era când eram mici, etc.

Cu ocazia asta, mi-am adus aminte că eu am crezut în Moș până foooaaarte târziu. Nu că dau numere sau ceva, dar cred că aveam undeva în jurul vârstei de 13 ani, când eu încă mai susțineam sus și tare că Moșul există. Nu exista nici un motiv sau idee rațională, cu atât mai puțin emoțională pentru a mă face să cred altceva. Ideea a atins punctul maxim în momentul în care eu le spuneam tuturor copiilor de la școală că Moșul exista, iar ei râdeau de mine. Ei știau deja ceva ce mie îmi scăpase.

La un moment dat, sătulă de certurile mele cu copiii, dar și de faptul că eu îi luam apărarea cu înverșunare Moșului, într-atât încât era să iau la bataie un copil din clasă, mama se decide să aibă ‘acea’ discuție cu mine. Și mă ia frumos și începe să îmi explice că, de fapt și de drept, pe scurt, Moșul nu există și nu a existat niciodată.

Îmi aduc și acum aminte discuția – ‘Ana… Trebuie să vorbim… Știi, Spiritul Crăciunului nu stă într-un personaj, el se simte în fiecare dintre noi, există în sufletul nostru. Eh, acel spirit al Crăciunului este Moș Crăciun. El nu există în sine, ca persoană, dar îl simțim în suflet, an de an’. Nu a fost chip. Am început să plâng, am spus că nu este adevărat… Că eu îl auzisem de atâtea ori pe Moș, pe hol, când punea cadourile (explicație separată – până la vârsta înaintată de 17 ani, am avut o frică teribilă de întuneric, dar asta e altă poveste). Și atunci nu înțelegeam cum de Moșul nu exista… Mama încerca în continuare – ‘Păi, tu nu ai văzut că de multe ori, cadourile pe care le găseai tu ascunse în șifonier la noi erau și cele pe care le găseai sub brad în ziua de Crăciun?’. Explicația mea era simplă – părinții mei erau ajutoarele lui Moș Crăciun, pentru că el era un om tare ocupat, care trebuia să ajungă în vizită la toți copiii din lume, într-o singură noapte.

Pentru un copil, eram tare cerebral, totul avea o logică, eram extrem de naiv, și luptam pentru crezul meu până în pânzele albe! În mintea mea, eu am crezut în lumea din jurul meu, în părinți, în bunici, în cei care îmi vorbeau despre Moș… Iar acum totul se năruia. Mă simțeam tradată și mințită la modul urât… Dar, cu toate astea, am mai avut o curiozitate – ‘Dar Iepurașul?’… ‘Nici Iepurașul nu există, Ana. El este spiritul Paștelui’. Discuția a continuat cu întrebări despre Moș Nicolae și alte cele. La final, eram devastată. Părinții și familia mea mă mințiseră, copiii de la școală aveau dreptate, niște străini au fost cei care mi-au spus adevărul dur, iar eu mă facusem de cacao în fața colegilor… Dar, mai presus de toate, personajul crezului meu nu exista.

Mi-a fost greu să trec peste, iar Crăciunul nu a mai fost niciodată la fel. Și atunci, în cadrul discuției cu Lina, mă întrebam dacă eu voi face la fel cu copiii mei. Sau, în mare, mă întrebam dacă este corect ce le facem copiilor. Înțeleg ideea de tradiție, înțeleg ideea de Moș Crăciun ca spirit al Crăciunului, dar chiar trebuie să îi dăm un chip Moșului? Chiar trebuie să îl umanizăm în asemenea fel? Pentru unii copii, cum am fost și eu, Moșul era ceva special, ceva separat de lumea noastră, era o ocazie specială când venea la mine, așteptam tot anul doar ca să îi aud pașii pe holul apartamentului și să aud cum aranja pungile sub brad (din nou, menționez că frica de întuneric mă împiedica să mă duc să îl și văd). An de an, eu trăiam cu impresia că persoana aia specială – out of this world de specială, mă vizitează pe mine o dată pe an. Și credeam atât de tare în ideea asta, încât mi-o susțineam și luptam oricum pentru ea!

Părinții își învață copiii să nu mintă, de ce? Chiar am curiozitatea asta – de ce? E drept, nu am copii și nu știu cum e, nu știu dacă voi ști vreodată, dar de ce să le facem asta, să îi mințim, când noi le spunem lor să nu facă asta nici atunci când sunt mici, și nici mai târziu? De ce se consideră că părinții pot folosi minciuni ‘albe’ cu copiii, dar apoi se supără dacă primesc același lucru apoi? Ce ne facem atunci când ei cresc și află adevărul? Da, unii copii trec mai ușor peste, unii nu pun la suflet… Însă există copii pentru care momentul adevărului este prima dezamagire a vieții. Există copii ca mine, care merg oriunde pentru crezul lor, chiar dacă asta înseamnă să și-o ia de la ceilalți sau să fie ridiculizați pentru ce cred ei, pentru ceva ce este parte din ei la momentul respectiv.

Și pentru că încă mai merg departe pentru crezul meu, iată mai jos istoria lui Moș Crăciun, căutată de mine din curiozitatea următoare: chiar merită să umanizăm atât de mult un personaj fictiv?

Se pare că povestea lui Moș Crăciun își are originea în povestea Sfântului Nicolae. Acesta ar fi fost un episcop creștin care a trăit în secolul IV și era renumit pentru faptul că împărțea cadouri oamenilor săraci. La un moment dat, el a dăruit și bani unor fete sărace, pentru a își face nunțile și astfel, să fie salvate de la prostituție. În timp, tradiția creată de acest episcop s-a răspândit și s-a dezvoltat mai ales în zona Statelor Unite, americanii fiind cei care au promovat și descris Moșul ca pe o ființă umană. Ei au fost aceia care l-au creionat ca pe un personaj simpatic, zâmbăreț, grăsuț, îmbrăcat în costum roșu, care stă la Polul Nord și conduce o sanie trasă de reni, cu care duce toate cadourile pentru copii. Iar mai târziu, Coca-Cola a fost cea care a contribuit masiv la această imagine a Moșului și la promovarea lui.

Într-un final, ce a fost, a fost. Iar cât despre generațiile următoare, nu cred că trebuie să ne mai facem griji. Ele vor afla de pe Facebook, când vor vedea că toata lumea va posta poze cu ‘Moșul’, în același timp, iar Moșii vor arăta diferit în fiecare poză. Sau, poate până atunci, părinții găsesc noi ‘minciuni albe’ pe care să le spună copiilor…

Oameni minunați, pur și simplu.

Mai știți când vă spuneam ce îmi doresc de ziua mea? Aici era faza. Și toată ideea se construia în jurul faptului că de ziua mea tot ce vreau este să am în preajma mea oameni frumoși. Eu mă mulțumeam și cu unul singur, pe care îl aveam deja, Florin pe numele lui. Dar nuu, lucrurile nu au rămas așa… Florin mi-a adus o armată de oameni frumoși, cu ocazia zilei mele de naștere.

Ce au făcut ei? Au planificat cu câteva săptămâni înainte de ziua mea, ca astăzi, 14 Decembrie și cu două zile înaintea zilei mele de naștere, să mă surprindă. Am avut o săptămână tare agitată și pe fugă dintr-o parte în alta, iar ziua de duminică mi-o rezervasem doar pentru mine. În limbajul meu, era me-day, ziua în care eu nu răspundeam la telefoane, ziua în care mă ocupam doar de mine și atât. Și am anunțat acest lucru și celor din jurul meu, ca să nu mă dea disparută.

Mi s-a părut absolut normal că oamenii încercau să mă scoată în oraș, iar eu cu cea mai mare naturalețe îi refuzam. Și aici e partea în care Florin, din om frumos, devine om minunat. El a coordonat oamenii din București – Găbitza, Onur, Sorin, Sergiu, dar și pe verișoara mea de la Oradea – Iulia, astfel încât să pună la punct o surpriză maximă. Numai că nu a ieșit un singur mic amănunt: eu refuzasem toate invitațiile în oraș și deja îmi închisesem telefonul, așa că nimeni nu dădea de mine, în nici un fel. Și astfel, nu reușeau să mă cheme la ceainăria mea favorită.

Așa căăă, oamenii aștia mișto au venit la mine acasă și m-au trezit din somn. Au sunat timp de aproximativ două minute la ușă, ceea ce este incredibil. Serios, ați stat la ușa cuiva să sunați 2 minute într-una?! E groaznic, mai ales pentru cel care este înăuntru. Inițial, am zis că sunt colindătorii, având în vedere perioada specifică. Apoi, tot lungindu-se, mi-am dat seama că era cineva cunoscut, dar din moment ce eu anunțasem că vreau să mă relaxez, nu vedeam urgența.

Cu o falcă în cer și una în pământ, am deschis ușa și i-am văzut… Aveau un tort portocaliu (culoarea mea favorită) cu conținut de Bubblegum și Marshmallows (înghețata mea favorită). Și îmi cântau ‘La Mulți Ani’. Asta, pe scurt… Pentru imagini și sunet – vă invit aici.

Povestea este cu atât mai frumoasă și mai wow, pentru mine, cu cât eu sunt persoana care se prinde foarte repede de absolut tot ce i se pregătește… D-asta, în general, este foarte greu ca mie să îmi facă cineva un cadou sau o surpriză. Iar Florin știe tare bine asta, pentru că de fiecare dată când mi-a făcut un cadou, am ghicit dinainte ce urma. Și acum, nu numai că a reușit să mă surprindă, dar mai coordonase o echipă de oameni care să facă asta cu el, împreună.

 

anamariapopa.com blog post surpriza birthday friends featured image

 

Așadar, am primit o tiară demnă de o prințesă – care sunt, da?! – și o diplomă prin care se atestă că astăzi, 14 Decembrie, sunt declarată a fi cel mai vesel copil!

 

anamariapopa.com blog post surpriza birthday friends cake cutting orange bubblegum picture tiara princess diploma

 

Gândul meu în legătură cu povestea de azi?… Că nu știu ce am făcut la viața mea, dar sigur a fost ceva al naibii de bine, de am acești oameni frumoși în preajmă, cu Florin în frunte! 🙂 Pentru ei și pentru surpriza asta, știu că am de ce să fiu recunoscătoare!

 

P.S.: Iar dacă vă întrebați cum arată un tort făcut din înghețată Bubblegum și Marshmallows, mai jos găsiți răspunsul 🙂

 

anamariapopa.com blog post surpriza birthday friends cake cutting orange bubblegum picture tiara princess diploma marzipan

 

Mai am o lună…

Și mai cresc puțin.

Pe 16 decembrie împlinesc 23 de ani 🙂 De mică am fost o răsfățată și cam în perioada asta a anului începeam să fac lista pentru: ziua mea, Moș Nicolae, Moș Crăciun, Revelion. Aveam multe de sărbătorit, așa că și lista pentru familie era pe măsură.

Eh, acum câteva zile mă entuziasmasem ca un copil mic de ziua mea, și mi-am dat seama că este momentul potrivit să fac lista de dorințe. M-am gândit la ce îmi doresc eu de ziua mea, pentru mine de la mine. Pentru că deja am crescut și nu mai depind de nimeni pentru cadouri. Și, deși totul pare în general ușor, că văd o geantă sau o pereche de pantofi sau orice, în viața de zi cu zi, acum când m-am așezat să le pun pe hârtie să îmi dau seama ce cadou să îmi iau, am realizat un singur lucru: nu vreau nimic din ce pot cumpăra banii.

În ultima lună, am ajuns la concluzia că lucrurile materiale nu mă mai fac fericită, din contră. Mă simt sufocată de toate obiectele pe care le dețin și de care nu mai am loc. Așa că am început să dau din ele sau să le donez, în funcție de starea în care se găsesc. Pe de altă parte, recunosc că sunt femeie și totuși rămân un copil când vine vorba de ‘jucării’ noi, le văd și mi le doresc. Așa că am făcut un pact cu mine: vreau calitate și nu cantitate, iar la fiecare lucru de calitate pe care mi-l cumpăr, dau sau donez alte 3 lucruri din garderoba mea.

Iar acum cu ziua mea și celelalte sărbători aveam ocazia perfectă să îmi fac cadou lucrurile de calitate pe care mi le doresc. Dar stând și punând în balanță raportul nevoie-dorință, mi-am dat seama că de ziua mea îmi doresc ceva în care banii nu sunt mijlocul de achiziție. Îmi doresc ceva ce nici măcar nu ține în mare parte de mine.

Am realizat că îmi doresc să am parte de oameni frumoși, oameni care să intre și să rămână în viața mea, oameni constanți și echilibrați. Mi-aș dori să trăiesc momente frumoase alături de oamenii respectivi. Aș vrea să văd mai multă bunătate și înțelegere de la oameni către oameni, dar și sprijin și acceptare necondiționate… Pentru că mă întristează să văd persoane din jurul meu care suferă când sunt judecate sau tratate în feluri cum nu ar merita.

Așa că de ziua mea îmi doresc, și știu că nu cer multe, pentru că am văzut că se poate: persoane frumoase, deschise, comunicative, cu care chiar dacă ceva nu se întâmplă conform dorințelor sau așteptărilor, să se poată rezolva divergențele. Persoane empatice și care să țină la respectul și sprijinul între oameni. Mai pe scurt, persoane umane 🙂 Vreau să le cunosc și mai vreau să rămână în preajma mea. Atât.

La mulți ani mie, peste o lună!