Andreea, guest post: ‘Am trăit de toate în alăptare și am făcut ce era bine pentru copilul meu’

‘Pentru mine, alăptarea a fost un adevărat roller coaster al emoțiilor. A început destul de ambițios încă din spital, pentru că dorința de a-mi alăpta copilul era foarte mare. După nașterea prin cezariană într-un spital de stat, m-am grăbit să mă ridic din pat și să îmi iau copilul, ca să fim din nou împreună.

La început, nu îți este dat la cameră bebele și trebuie să mergi sus la camera de alăptare. Alăptarea se face din 3 în 3 ore, dar vă spun drept că la alăptarea de la miezul nopții, mai veneam doar eu și o alta mama, moțăind pe scaun, cu dureri peste tot, dar cu dorința asta arzătoare de a învăța să ne hrănim micuții.
Ne ieșea sau nu ne ieșea treaba asta, noi ne înfățișam la datorie. Nu-mi amintesc, din păcate, cât de tare am fost încurajată să alăptez, ci din contră, cât am fost descurajată. Mai ales mai târziu când mi-a fost dat copilul în cameră și chiar dacă îl țineam la sân tot timpul (zi și noapte), al meu Adam părea că nu se satură. Colostrul curgea, dar el nu se oprea din supt. Poate asa este și normal, nu știu.
Mi s-au spus multe lucruri în spital zilele acelea: că nu am suficient lapte, că nu am sfârcurile cum trebuie, că nu e laptele consistent (era colostru, bineînțeles, care oricum e atât de bun și important pentru el, apropo), că nu atașez copilul corect, că e înfometat – mai ales pe asta s-a mers foarte mult.
Multe mâini străine de moașe și asistente mi-au strâns sânul zilele acelea ca să vadă care e treaba. Și pentru că el tot plângea, după spusele personalului medical – de foame, mi-au fost aduse o căniță cu lapte praf și o linguriță, dar am încercat să le evit, pe cât posibil.

Acasă ajunși, lucrurile au revenit la normal: am trecut prin toată experiența: răni-vindecare-febra laptelui cu frisoane-pompare mai târziu etc.
Timp de două luni, lucrurile au decurs aproape normal. Adam a luat bine în greutate, chiar dacă alăptam mai des decât alte mămici: la 1-2 ore maxim. Lucrurile s-au stricat însă, iar atunci a început declinul… Copilul se zbătea la sân, era evident nesătul, nu mai lua în greutate, și astfel consultanta în alăptare insista să ne ne lăsăm. Și am insistat până la ultima picatură de lapte. Când copilul nu a mai vrut sa pună nici gura pe sân, am pompat și ultimul strop din mine. Lunile acelea m-au marcat – când Adam nu se sătura, soțul se plimba cu el ore întregi ca să-l liniștească și nimeni nu avea un răspuns pentru noi înafară de clasicul nu renunța, nu băga lapte praf pentru că se va pierde alăptarea.

Bine-bine, dar copilului meu ÎI ESTE FOAME. Înțeleg cum merge treaba, dar băiatul nu a luat ok în greutate, iar. Și atunci a trebuit să îngrop eu toată fantezia alăptatului până la 2 ani, să las vina și regretele deoparte și să-mi hrănesc copilul cu lapte praf.
Mai târziu, am aflat că din cauza frenului lingual (o bucată mică de țesut care leagă limba de baza gurii este prea groasă sau restricționează mobilitatea limbii) nu am reușit alăptarea, chiar dacă atât pediatrii, cât și consultanta în alăptare care a venit la domiciliu m-au asigurat la momentul respectiv că nu despre asta este vorba.

Singurul mic regret care rămâne este că nu am putut continua ideea alăptării, însă sunt liniștită că eu, ca mamă, am făcut tot ce am știut, tot ce am putut și tot ce a fost în controlul meu ca să îmi hrănesc copilul. Important este să fie el bine, iar Adam este minunea mea zilnică.’ – Andreea, 30 de ani

 

*** Articolul de față face parte din ajutorul acordat de VitaPrim proiectului Dragoste în Acțiune, prin care VitaPrim donează câte o cutie de formulă pentru fiecare poveste despre experiența alăptării. Cutiile de formulă de continuare se vor îndrepta către copiii din familiile defavorizate pe care asociația îi are în grijă – copii mai puțin norocoși, copii din sate sărace, copii care dorm câte 5 într-un singur pat, copii crescuți de bunici…

Încurajez mamele să împărtășească experiența și poveștile lor, care postate pe Facebook și însoțite de hashtag-urile #MameCuDragoste și #VitaPrim, se transformă în fapte bune pentru copiii mai puțin norocoși. VitaPrim va dona cutiile de Crăciun, astfel că data limită a postărilor este mâine, 20 Decembrie (spre a putea fi centralizate).

Cutiile pot fi monitorizate doar prin utilizarea hashtag-urilor #MameCuDragoste și #VitaPrim, deci vă rog nu le uitați în postările voastre. <3

 

 

 

Sursă foto: aici

Cel mai frumos cadou al mămiciei

Am revenit aici după o pauză lungă și nu întâmplător scriu acum de ziua mea. Pentru că alăptatul a fost cel mai frumos cadou pe care l-am avut după naștere.
Despre alăptat am doar cuvinte frumoase, și nu pentru că a fost totul roz, ci pentru că momentele respective merită orice efort. Dar nu am gândit mereu așa.

Când am rămas însărcinată, am preferat să fiu genul de mamă ne-panicată și ne-panicoasă, așa că în multe dintre domenii am preferat să rămân cumva în neutralitate și să aflu despre ele doar în linii mari. O aveam lângă mine pe prietena mea cea mai bună care trecuse deja de câțiva ani prin experiența sarcinii și a nașterii, și automat, și a alăptării. Ea fusese opusul meu – știa tot despre tot, citise tot ce putea să meargă rău pentru că așa îi făcea ei bine și asta o liniștea. De multe ori, o opream din povestit potențiale probleme pentru că mai degrabă preferam să îmi păstrez liniștea decât să aflu tooot ce putea fi rău. M-am gândit că nu mă ajuta în momentul respectiv, iar dacă aveam să trec printr-o pățanie, m-aș fi descurcat atunci.

Îmi plăcea ideea de alăptare, însă am preferat să nu mă forțez psihic că asta trebuie să fac. Am lăsat lucrurile să decurgă normal, speram să îmi pot alăpta copilul, însă voiam să mă și obișnuiesc cu ideea că nu va fi grav și nu sunt o mamă rea dacă nu voi putea face lucrul ăsta.
Încă de când rămâi însărcinată, intri într-o anume bisericuță, fără să vrei sau să știi. Naști natural sau prin cezariană? Vrei să alăptezi apoi sau bagi copilul pe lapte praf? Plănuiești să stai acasă cu copilul sau să te întorci rapid la muncă? O să îl dai la creșă sau ai pe cineva să stea cu el? Și multe altele.
Așa că eu am vrut să rămân neutră și să îmi las toate opțiunile deschise, pentru mine. Ca să nu fiu dezamăgită apoi, dacă lucrurile nu ieșeau cum voiam eu.

Pe 9 Noiembrie 2017 am născut prin cezariană, deși eu speram să pot duce o naștere naturală. Am stat câteva ore în travaliu cu niște dureri groaznice, care mă făceau să mușc din salteaua și perna din sala de travaliu (la propriu). Urletele mele deja erau ignorate de medici și asistente, mai veneau doar din când în când să verifice stadiul copilului, iar apoi deveniseră motiv de caterincă și glume. Noaptea anterioară și dimineața respectivă am rezistat travaliului, dar deja ajunsesem la o limită. La acea limită am aflat că a mea creatură nu era poziționată bine și dacă insistam să nasc natural, mai aveam de așteptat până pe seară pentru o mică șansă de a face asta. Așa că am ales cezariana. Asta a fost prima treabă care nu a ieșit cum mi-aș fi dorit, dar noroc cu neutralitatea aleasă.

După naștere m-au băgat la Terapie Intensivă, până mi-au găsit un pat liber în salon. A durat vreo două ore. Ajunsă în salon, asistenta mi-a zis că i-a dat copilului lapte praf, pentru că îi era foame, iar eu eram indisponibilă (nu avea nimeni voie la Terapie Intensivă, nici copilul). Așa că încercam să mă pregătesc psihic pentru a doua chestie care nu-mi ieșea la începutul ăsta de mămicie… Dar nu a fost așa. Într-un final, am dovedit alăptarea timp de 8,5 luni.

În ultima seară în spital, mă luase un somn de pe la ora 17. Nu am dormit mult, căci m-a trezit furia laptelui. Brusc, în timpul somnului, mi-a venit laptele, făcusem febră, aveam frisoane, sânii îmi erau piatră și dureroși de nu mă puteam mișca în nici o parte. Am învățat bazele atunci, cu mulsul cu pompa și cum să atașez corect copilul la sân. Ajunsă acasă, aveam mult lapte pe care copilul nu îl folosea, așa că am continuat să mă ajut de pompă la nevoie. Este posibil să fi avut și noroc de un copil bun, care nu mă trezea peste noapte prea des, mânca foarte bine și îmi lăsa mie foarte puține de făcut.

La început, am folosit mameloane de silicon. Mi le dăduseră în spital și mă simțeam bine cu ele, copilul se atașa corect, iar pe mine nu mă durea nimic. Mulțumeam constant celui care a inventat chestiile alea. Dar, în primele luni se merge la tot felul de controale și analize și medici, așa că de multe ori nu eram pregătită să alăptez copilul ca să îl mențin liniștit, pentru că nu aveam acel lucru minunat la mine, iar copilul meu era alăptat după program și nu la cerere. La un moment dat, medicul pediatru mi-a zis: Încearcă fără, de acum înainte. O să doară ca naiba la început, dar o să merite pe termen lung. Și în plus, e mai bine și pentru ea, și pentru tine, și pentru legătura dintre voi. Și am încercat. Mi-a luat vreo lună de lacrimi și scânceli (ale mele), o lună de atașat copilul la sân de 8 ori pe zi fără mamelon, dureri de înnebuneam, dar am reușit. Și a fost magic. Nu există alte cuvinte să descriu, pur și simplu.

 

 

Am avut ambiție și de data asta a fost d-aia bună. Eram curioasă de ce zicea medicul că o să merite durerea, cum o să ne facă bine și mie, și ființei mele, treaba asta. Omul nostru pe atunci mă ruga să accept mameloanele înapoi, văzând durerile și momentele prin care treceam, dar am refuzat. Și nu regret nici o secundă din durerea respectivă. A început cu dureri crunte pe toată perioada în care aveam copilul atașat. Apoi, durerile erau doar în primele 20 de minute. Apoi, țineau 10 minute. Apoi, doar 5. Și am ajuns la momentul în care nu au mai fost deloc, iar eu abia așteptam să vină iar ora mesei, să îmi pot lua copilul la piept, să îi admir fălcuțele și năsucul care se mișcau în ritmul suptului. Obișnuiam să o privesc în ochi și să îi cânt, să îi zic poezii și povești. Nu mai conta nimic altceva atâta timp cât eram cu ea în brațele mele și o priveam.

Inițial, îmi propusesem să alăptez perioada minimă de 6 luni. Dar nu am putut-o lăsa când le-a împlinit. Nu puteam renunța la momentele noastre magice. Așa că am zis că o să o duc până la 1 an alăptată. Nu mi-a reușit și am fost tristuță. Deși am mers de la începutul mămiciei pe principiul că nu voi spera la nimic mult-mult, când am văzut că am fost norocoasă și cu copil bun, fără probleme majore și că am trecut de multe greutăți care te pot împiedica să alăptezi în primele luni, am crezut că o voi duce până decid eu, fără grijă. Dar a venit diversificarea, copilul a început să prefere mâncarea solidă în detrimentul laptelui meu, iar eu am lăsat-o cum a simțit ea.
Aș fi putut să mă mulg pentru ca ea să aibă în continuare lapte matern, iar eu să produc pe mai departe, pentru că sânul produce lapte dacă este stimulat sub orice formă. Dar nu am făcut asta, am lăsat-o pe ea să aleagă. Și a ales mâncarea. Nu regret decizia luată, însă am simțit tristețe pentru faptul că am crezut și am vrut și am sperat că o să iasă cum vedeam eu în viitor. În glumă, chiar îi ziceam ființei mele că mă simt trădată de alegerea făcută.

Alăptatul a fost cel mai frumos cadou pe care l-am putut avea noi două, între noi și pentru noi. Mulțumesc în gând și acum medicului care mi-a zis să renunț la mameloanele de silicon și mă bucur că am avut ambiția să văd despre ce este vorba în treaba asta. A meritat și merită pe deplin!

*** Articolul de față face parte din ajutorul acordat de VitaPrim proiectului Dragoste în Acțiune, prin care VitaPrim donează câte o cutie de formulă pentru fiecare poveste despre experiența alăptării. Cutiile de formulă de continuare se vor îndrepta către copiii din familiile defavorizate pe care asociația îi are în grijă – copii mai puțin norocoși, copii din sate sărace, copii care dorm câte 5 într-un singur pat, copii crescuți de bunici…

Încurajez mamele să împărtășească experiența și poveștile lor, care postate pe Facebook și însoțite de hashtag-urile #MameCuDragoste și #VitaPrim, se transformă în fapte bune pentru copiii mai puțin norocoși. VitaPrim va dona cutiile de Crăciun, astfel că data limită a postărilor este 20 Decembrie (spre a putea fi centralizate).

Cutiile pot fi monitorizate doar prin utilizarea hashtag-urilor #MameCuDragoste și #VitaPrim, deci vă rog nu le uitați în postările voastre. <3

Nașterea și recuperarea (grea) după cezariană

Acum trei luni și jumătate, Lorelai vedea lumea asta. Despre părțile magice am scris în articolul aniversar pe care i l-am dedicat când a împlinit două luni – aici – și tot atunci am și zis că voi povesti cum a fost momentul nașterii. Mi-a luat ceva să îmi fac curaj să îmi aduc aminte. Nici nu aș avea cum să uit complet, mai ales că procesul în sine nu este o amintire plăcută, însă zi de zi cu ființa minunată care a apărut în urma cezarienei acoperă din ce în ce mai mult momentele grele de atunci. Și le acoperă atât de bine, că de multe ori îmi vine deja gândul că mai vreau o creatură d-asta prin preajmă. Daaarrr până acolo, mai am multe clipe frumoase de trăit alături de piticania existentă și de omul nostru. 🙂

De când am descoperit că sunt însărcinată, în mintea mea exista doar varianta unei nașteri naturale și nici măcar nu mă gândeam la o cezariană. Nu negam că și cezariana era o posibilitate, dar clar pentru altele și nu pentru mine. Ascultam poveștile tipelor care trecuseră prin momente de genul, ca pe o poveste, dar nu ceream detalii și nu încercam să îmi imaginez că eu aș putea să trec prin așa ceva. În mintea mea era clar că nu am cum să ajung la cezariană și tocmai de aceea nici nu mă documentam pe subiect. Pentru mine, exista doar nașterea naturală și atât. Nu spuneam asta nimănui, dar mintea mea era deja setată și nu accepta altceva.

Apropiindu-mă de momentul culminant, abia așteptam să îmi văd extraterestrul pe care îl simțisem în ultimele luni mișcând în burtică. Speram și credeam că va apărea mai repede, dar s-a lăsat așteptat suficient de mult și și-a făcut apariția abia cu trei zile mai devreme decât data preconizată. Teoretic, trebuia să nasc pe 12 Noiembrie 2017, iar ea a bătut la ușă pe data de 9.

Durerile începuseră undeva pe 7 spre 8, dar erau la distanță mare și destul de suportabile. Am fost la doctor și mi-a zis că încă nu e momentul. A mea tipă doctor urma să plece în vacanță pe 10 și îmi propusese să mă programeze la cezariană, dar bineînțeles că am refuzat, având în vedere că eu băteam pasul pe nașterea naturală. După controlul de pe 8 mi-a zis să vedem cum trec de noaptea următoare și cam aia a fost – nu prea am trecut.

În noaptea de 8 spre 9 Noiembrie m-au apucat durerile rău, pe la 1 dimineața mă mutasem din pat să nu trezesc omul de lângă mine, iar o oră mai târziu deja îl sunam din cealaltă cameră să vină, pentru că eu nu mai puteam nici vorbi, d-apăi mișca. El a sunat doctorul să îi explice și uite așa la ora 4 eram la Sanador la maternitate.

Chiar și până aici țin minte destul de vag, dar de acum încolo chiar mi s-a rupt filmul. Contracțiile deveneau din ce în ce mai dese și dureroase, dar copilul era poziționat posterior. Ceea ce înseamnă că el nu se împingea pe unde trebuia și nu avea șanse sa iasă natural. Iar eu, în loc să las loc și de varianta cezarienei, susțineam sus și tare că eu aleg să nasc natural și uite așa am refuzat să fie chemată tipa mea doctor.

Pe scurt, am înnebunit de durere câteva ore în sala de travaliu, urlam cât mă țineau plămânii că vreau să mă ajute cineva, calmantele nu își făceau efectul, eu mușcam din perna și salteaua de pe patul de spital, de epidurală nu se punea problema pentru că nu eram deloc-deloc dilatată, au venit enșpemii de doctori și asistente și moașe și naiba mai știe cine erau oamenii care băgau degete în mine să palpeze copilul. Toți îmi spuneau că e incredibil cum se simte capul copilului de aproape, dar că nu e poziționat bine și nu are cum să iasă.

Pe tata la copil nu îl lăsau în sala de travaliu cu mine, iar în momentul în care am simțit că înnebunesc de durere am purtat o mini-discuție cu o tipă doctor care era de gardă atunci și care mi-a schimbat complet și instantaneu preferințele. Se făcea că tipa asta tânără și frumoasă și slabă și aranjată avea doi copii, amândoi născuți prin cezariană. Nu mai știu exact cuvintele, dar mi-aduc aminte concluzia de genul – ‘o naștere naturală dificilă poate avea o recuperare la fel de grea precum o cezariană ușoară’ și ‘în câteva ore de când ești aici nu te-ai dilatat deloc, dacă vrei noi mai așteptăm, dar e posibil ca abia spre prânz/după-amiază să se vadă o îmbunătățire, dacă și atunci’. Eh, și propozițiile astea mi-au pus capac și am cerut să vină tipa mea doctor și să intru in cezariană.

Numai că decizia mea a coincis cu marele trafic bucureștean de dimineață, să fi fost vreo 8 sau 9 ora, nu mai știu. Așa că logic că a durat până a ajuns doc la maternitate. Iar când a ajuns, nu aveam sală de operație liberă. Când am avut și sală, nu am avut anestezist disponibil. Și într-un final, am avut totul gata și m-au luat. În momentele alea de calm interior pentru că știam că în curând, totul se va sfârși, mă gândeam doar la al meu partener care aștepta singur pe holul maternității. Mi-au spus că nu are voie în sala de operații cu mine și nu știam că el nu fusese anunțat că mă bagă în cezariană și că urma să se trezească direct cu copilul în brațe.

M-au dus în sală și a urmat anestezia în coloană, mi-au spus să nu mă mișc deloc pentru că e suficient să se miște acul gigant un milimetru și să rămân paralizată. M-am rugat doar să nu mă apuce vreo contracție fix în secundele alea, că aia eram, nu o puteam controla. Norocul a fost că a ieșit bine anestezia și am simțit o senzație de căldură, iar de acolo m-au așezat asistentele pe poziție. Eu doar căutam să îmi fixez privirea într-un punct, să nu văd ce se întâmplă. Lucru greu de făcut, pentru că peste tot în sală era sticlă – dulapurile aveau geamuri de sticlă, lampa de operație de deasupra mea la fel… Deja văzusem cum mă tăiau și ajungeau să-mi despartă organele că să scoată copilul, așa că tot ce am putut să fac a fost să dau capul pe stânga, să închid ochii și să cânt o melodie pentru copii în minte, în timp ce vizualizam momentele de maximă relaxare din timpul sarcinii, când mergeam la clasele de yoga.

Când mi-au scos-o, avea un țipăt dulce – nu știu cum am ajuns la descrierea asta, dar așa mi-a părut atunci. Nu urla ca alți bebeluși, ea mai mult orăcăia. Atât îmi aduc aminte că am întrebat dacă e copil sau e broască. 😀 Apoi, o asistentă mi-a zis să nu mai țin ochii închiși și să văd ceva frumos, așa că mi-a întors capul spre ea. Am văzut o creatură mov-prună cu rămășițe albe pe ea și am leșinat instant.

M-am trezit și deja mă coseau, eram relaxată și m-am luat la glume cu cine mai era pe acolo. Am aflat că bebelușa mea era o mare buzată și fusese dusă în salonul de bebe, că pentru mine încă nu era loc în rezervă, așa că urmau să mă transfere la terapie intensivă și abia apoi când dau de vreun loc liber mă duc și pe mine în pat. Copilul nu avea voie în salonul de terapie intensivă și automat, nu mi-l vedeam încă.

Orele care au urmat au fost ciudate. Mă simțeam ca după o operație oarecare, nu ca după o naștere. Faptul că nu îmi vedeam copilul a dus la o temere pentru momentul când a urmat efectiv să îl văd și să îl țin în brațe. Îmi era așa de frică încât speram să se amâne cât mai mult clipa, oricum parcă fusese totul doar un vis.

Când m-au mutat în salon și am văzut moaca omului meu și a prietenei cele mai bune, a fost de parcă într-un final reveneam la realitate. Apoi, instantaneu, a venit asistenta și mi-a spus că o să îmi aducă fata, că e bine sănătoasă și frumoasă și că e hrănită, că-i dăduseră lapte praf pentru că eu nu eram disponibilă. A intrat în salon o mână de om așezat într-un landou pe roți și m-a apucat frica și mai rău. Dar, culmea e că pe măsură ce se apropia de mine simțeam cum îmi crește nivelul de ‘mămicie’ și că totul va fi bine.

Am luat-o în brațe și brusc mi-a dispărut orice urmă de frică, am fost bine amândouă. 🙂

Dar nici ei doi nu au fost mai prejos.

Eu am dus-o mai greu, cu recuperarea însă.

După ieșirea din operație, durează ceva până se duce efectul anesteziei. Nu ai voie să bei apă și să mănânci nici atât. Asta cu apa pe mine m-a rănit maxim, pentru că în sarcină am fost persoana care băuse în medie 10 litri de apă pe zi, iar acum nu puteam să fac asta deloc. Dar cumva, am rezistat. După-amiaza de după operație a fost cea mai plăcută din câte au urmat pentru că încă eram sub efectul anesteziei și chiar dacă încet-încet îmi simțeam picioarele și mi le mișcam, măcar la orizontală era totul bine. Așa că m-am bucurat de piticanie și am primit vizitele oamenilor dragi și apropiați, familie și prieteni.

Eh, numai că de a doua zi s-au schimbat lucrurile. A doua zi era programată să încep să mă mișc, să mă plimb, să merg singură la toaleta din cameră. În timp ce mamele cu care mai vorbisem până atunci îmi povesteau că nu au avut probleme și în spital le vedeam prin ușa deschisă pe altele care se plimbau agale pe hol, eu nu reușeam să fac același lucru. Au venit să mă mute din salon, într-unul alăturat ca să fiu cu încă o tipă operată de același doctor – Maria Blacioti, un OM minunat btw. Nu știu ce alt doctor ar mai fi stat lângă mine în sala de travaliu, să mă mângâie pe cap în timp ce făceam ca toate animalele și până așteptam să avem sală și anestezist.

Când să mă mute, asistentele mi-au zis că trebuie să fac asta pe picioarele mele și să încep să mă mișc singură. Asta am și încercat, dar nu a ieșit chiar cum mă așteptam. De ridicat nici nu se punea problema, dar încercam încetul cu încetul să mă pun pe marginea patului și să mă apăs pe picioare. Pentru mine, simplul fapt că eram la verticală și nu la orizontală și că îmi simțeam interiorul de parcă era o cutie de puzzle cu piesele răsfirate a fost crunt și a făcut să îmi fie rău în toate cele 7 tentative de a mă pune în mișcare. La un moment dat, am avut nevoie la toaletă și am chemat o asistentă să mă ajute, dar a refuzat să îmi mai pună plosca și m-a luat pe sus, puțin cam prea forțat și împins de la spate pentru ce puteam eu să fac cu corpul meu la momentul respectiv. Urmarea a fost că era să leșin la baie.

Până la urmă, într-un act de curaj maxim mi-am luat inima în dinți și am parcurs pe picioarele mele cei câțiva metri până la salonul alăturat unde urma să fiu mutată. Așa am crezut că am depășit momentul terorizant al ridicării în picioare și că de acolo urma să fie din ce în ce mai bine. Eh, nu a fost chiar așa. Deși exersam cât mai des ridicatul din pat și statul în picioare, a devenit din ce în ce mai greu și mai epuizant. Încercam să nu mai chem asistentele prin telefonul pe care îl aveam la dispoziție de la spital, ci mai degrabă să fac plimbări scurte ori până la salonul bebeilor când voiam să îmi iau fata, ori până la camera asistentelor când aveam nevoie de diverse – apă, ceai, pastile etc.

Povestea a făcut să am o slăbiciune pe piciorul stâng, care îmi amorțea tot piciorul când mă ridicam din pat și astfel nu mă lăsa să merg prea mult sau prea bine, să mă mișc sau să calc pe picior. Toatele zilele cât am mai stat în spital, adică până în a treia zi după operație, am făcut tot felul de exerciții ca să pot redeveni normală cu mersul. Nu a funcționat prea bine, nu am reușit să fac cele recomandate în spital, cum ar fi fost măcar un duș, tocmai pentru că nu mă țineam bine pe picioare și nu puteam nici să mă mențin la verticală suficient de mult timp. Totuși, cumva am reușit să plec pe picioarele mele la externare, dar acasă nu mi-a fost deloc mai ușor.

Povestea cu ce a fost când am ajuns acasă, cum m-am recuperat complet și ce m-a ajutat în tot procesul ăsta – vine în articolul următor… *va urma*
Revin cu alte detalii și informații, ce sper să ajute și alte femei care se pregătesc să nască și pe care le așteaptă recuperarea de după. Încurajarea mea ar fi să te documentezi despre ambele situații, și despre nașterea normală, dar și despre cea prin cezariană. Este clar că toate ne dorim o naștere cât mai ușoară, dar nu putem ști niciodată cu siguranță ce va fi la momentul respectiv. Sunt cazuri când femeile au vrut naștere naturală, dar la fața locului nu au putut duce și au intrat în sala de operație, dar sunt și cazuri cu femei cărora le era frică de nașterea naturală și s-au programat la cezariană, însă până să intre în sala de operații bebe a decis să iasă.

Speranța mea, totuși, este că nu se va mai găsi nimeni în situația mea și că totul va decurge roz și pufos, ca un vis frumos… 🙂

După două luni…

Mă uit la ea și nu știu cum a trecut timpul. Unde s-au dus deja două luni de când a ieșit din burta mea?! Zi după zi a părut un secol, dar toată perioada parcă a fugit într-o secundă.
Despre naștere urmează să povestesc, însă astăzi, de ziua ei, articolul se concentrează pe ea.
Am în minte primele momente de după. M-au adus în salon la câteva ore după operație pentru că abia atunci au avut pat liber, iar eu nu apucasem să o văd deloc până atunci. Și cu cât trecea mai mult timpul și reveneam la viața ‘normală’ și fără burtă, cu atât parcă mi se părea că toată povestea cu sarcina a fost un vis și de fapt, eu nu aveam nici un copil. O fi fost efectul anesteziei sau al durerilor prin care trecusem în travaliu sau poate faptul că am leșinat pe masa de operație. Știu doar că atunci când a venit asistenta să mă instaleze în salon și mi-a zis că o să îmi primesc bebelușa imediat ce o schimbă, m-a luat panica. Mi-am dat seama că totul era real și am început să mă îngrijorez de toate – că ușorul a fost cât era în burta mea, că știam să o protejez și să am grijă de ea, dar doar așa. Urma să o văd, să o am în brațe, să existe ca ființă fizică separată de mine. Și dacă nu o să fac bine tot ce are ea nevoie?
Am primit-o în brațe și era atât de reală, dar mai ales atât de a mea, că nu mi-a mai venit să o las mai departe de pieptul meu. Iar toate grijile de cu câteva minute înainte nu au mai însemnat nimic, pentru că brusc știam cum să o țin în brațe și cum să îi țin capul și să o și pup în același timp, fără să o deranjez. Îmi venea natural de ziceai că făceam asta de o viață și ceva.
Iar momentul când a făcut cunoștință cu taică-su m-a lăsat fără aer. Aș fi putut să plâng și să râd în același timp. Al meu o inspecta de mi-a apărut nițică teamă că o să îi ia vopseaua. :)))
Au urmat zile incredibile, cu un mix de sentimente greu de descris. Ne-am adaptat unii la alții, la o viață în trei și tot nu e suficient, tot mai avem multe de învățat. Lorelai este într-o continuă schimbare – când credeam că am învățat-o pe de rost, dezvoltă alte abilități și ne uimește și ne fascinează din ce în ce mai mult, iar apoi o luăm de la capăt.
În doar două luni, am descoperit atât de multe lucruri despre mine… Mă minunez singură cât de mult poate scoate la suprafață miniatura mea.

1. Mi s-au îngroșat ploapele – când mă ajunge, mă ajunge! La oboseală mă refer, la cea care mă face să dorm oriunde și oricum, mai nou. Din omul care trebuia să fie pe întuneric-beznă și fără vreun zgomot în jur, perna să îmi fie așezată perfect sub cap și bărbia să fie puțin ridicată, acum nimic din mofturi nu mai contează. Nu mă mai deranjează nimic, nici lumină și nici zgomote. Somnul e doar un ceva care mă ajută să fiu din nou în formă pentru creatura mea.

2. Am activitate mereu – dacă nu fac ceva cu ea, fac pe lângă ea. Ne jucăm, vorbim, mâncăm și ne acordăm toată atenția, iar când nu interacționăm direct, ea stă în scaunul ei de leagăn și mă urmărește pe mine cum spăl sau fac de mâncare, strâng prin casă sau aranjez și rearanjez lucruri prin casă. Nu îi place să fie izolată, asa că o implic în fiecare activitate. Simplul fapt că mă aude, mă simte și mă vede în jurul ei o liniștește și o face parte activă din ziua mea. Am devenit mai multi-tasking decât aș fi putut visa vreodată și în ritmul în care îmi duc zilele cu ea, curând voi deveni și un storyteller desăvărșit, la câte îi povestesc despre alergarea mea în jurul ei.

3. Am superputeri – oricât de gravă i-ar fi problema, ființa mea se calmează la mine în brațe, se oprește din plâns și adoarme la auzul vocii mele. Mă face să mă topesc instantaneu și dacă aș putea să o lipesc de mine ca să nu o mai las vreodată jos, ar fi minunat și știu că ne-am simți tare bine amândouă.

4. Râd cel puțin din două în două ore – expresivitatea ei mă uimește și mă fascinează! Este incredibil cum o fățucă așa mică, un chip așa senin și nou în lumea asta are un repertoriu așa vast de expresii faciale. Zâmbește, râde cu toată gura, lasă buza în jos când e bosumflată și se pregătește să plângă, ridică sprâncenele și face ochii mari când aude un zgomot care o sperie… și multe altele. Mă gândesc că și alți bebei or avea caracteristicile astea, dar doar ea e a mea și doar după ea mă topesc!

5. Simt mai mult și mai profund – îmi este dor de ea când nu o am lângă mine. Îmi este dor să o aud foindu-se, îmi este dor să o aud scâncind, să o văd și să o pup. Dacă nu o am în apropiere, încep să trec prin video și foto cu ea din telefon. Dacă doarme, mă duc tiptil și mă uit la ea. Îmi vine să o mănânc și să o pup mereu.

 

Articolul ăsta îi este dedicat ei, bebelușei Lorelai, care la doar două luni de la apariția pe lumea asta ne-a arătat ce înseamnă o provocare continuă. Ea ne ține mereu în priză, ne învață lucruri noi, ne dezvoltă abilități noi și ne face să ne bucurăm de toate!

La Multe luni, mulți Ani, oameni frumoși și momente de neuitat! ❤

Ce se schimbă de la an la an

Un an poate aduce cu sine multe schimbări, unele pe care nici nu ni le putem imagina. Anul trecut pe vremea asta, în Decembrie 2016 eram o persoană care începea un loc nou de muncă și se gândea ce să facă de Revelion. Nu m-aș fi gândit că doar 365 de zile mai târziu eu o să scriu articolul ăsta de final de an cu bebe al meu în brațe. 😀

Povestea zice că în Ianuarie am cunoscut omul care avea să îmi fie partener în toată aventura asta, deși nu știam nici unul ce ne așteaptă. Tot prin Ianuarie la final sau Februarie la început am și rămas însărcinată, deși credeam că nu pot avea copii. În Martie la final am aflat despre ființa care se contura înăuntrul meu, când ea deja avea două luni. Și lunile au continuat să treacă, burta mea s-a mărit, iar în Noiembrie mi-am cunoscut creatura și tot atunci am știut ce înseamnă un cocktail de sentimente nebune-nebune-de-tot. Am devenit atât de topită după ea, încât îmi vine să mănânc din ea. Omul nostru zice că toată treaba asta este ca un drog, iar noi suntem dependenți de momentele astea. Și zău dacă aș ști să descriu mai bine de atât.

Momente mărunte sau mari, ele ne arată cum trece timpul și ce însemnătate are acesta. După atâția ani care parcă au trecut degeaba, ani în care nu schimbam nimic pe măsură ce se ducea timpul, iar eu rămâneam în aceleași povești și cu aceiași oameni, 2017-le a venit și a schimbat regulile și nu doar atât.
Zilele trecute mi-a trecut prin minte o chestie: dacă mi-ar fi zis cineva ‘vezi că la locul ăsta nou de muncă o să cunoști pe cineva și o să ai un copil cu el până la finalul anului următor’, nu știu dacă m-aș mai fi angajat acolo. Pentru că totul părea prea rapid, prea multe schimbări la care ar fi trebuit să mă adaptez brusc și automat, aș fi gândit prea mult orice lucru și nu m-aș fi bucurat de momentele efective.

Așa că poate ar trebui să ne gândim mai bine, să ne reevaluăm poveștile și să avem curajul să schimbăm ceva. Nu pentru că un nou an este aproape aici, ci pentru noi, pentru fericirea noastră. În funcțiile de poveștile și momentele în care se află fiecare, iată cât de multe se pot transforma:

  • poți să faci ceva de care ți-a fost mereu frică
  • poți să îți dezvolți sau să înveți un skill nou, o limbă nouă
  • poți să renunți la un obicei sau o relație toxică
  • poți să îți schimbi stilul de viață, mintea sau corpul
  • poți să îți schimbi locul de muncă dacă nu îți place și să îți găsești o activitate plătită pe care să o faci cu plăcere
  • poți să explorezi cartierul, orașul, țara, continentul, lumea întreagă
  • te poți provoca să privești lucrurile dintr-o perspectivă diferită decât până acum
  • îți poți realiza un vis tot amânat și amânat
  • te poți expune mai des la a cunoaște oameni noi și, cu puțin noroc, să fie din categoria celor care rămân acolo…

Astea sunt doar câteva dintre exemplele de noutăți pe care le poate aduce cu sine un an nou, exemple care mi-au venit în minte pentru că mi-ar fi plăcut să le conștientizez mai devreme, să le pun pe hârtie și să acționez asupra lor cumva, chiar și cu pași mărunți, în anii care au trecut. Bucuria mea este că, la momentul prezent, oricare au fost deciziile luate în trecut, povestea în care mă găsesc acum este una frumoasă și de care mă bucur fără regrete. Toate acțiunile trecute m-au adus aici și sunt împăcată și liniștită.

 

Urmează 365 de zile în care îți poți schimba cursul vieții, zile în care poți face lucruri extraordinare. Puterea pentru toate este în mâinile tale! 🙂 

Un 2018 magic!

De ziua mea…

Ziua mea era mereu o ocazie de a îmi împlini diverse dorințe, primeam cadouri și sărbătoream alături de persoane dragi. Dacă nu primeam de la ceilalți, îmi ofeream eu o gentuță, o perechiuță de pantofiori… :))

Anul ăsta, lucrurile s-au schimbat. Fie din cauza/datorită înaintării în vârstă – vorbim de 26 de ani începând de astăzi, mulțumesc-mulțumesc, fie din motiv de multe schimbări într-o perioadă scurtă de timp, anul ăsta nu am mai avut dorințe.

Anul ăsta am fost recunoscătoare, mă uitam în jurul meu în diverse momente ale zilei și mulțumeam în gând pentru ce am primit anul ăsta: o creatură simpatico-adorabilo-enervantă și un om alături de care să mă amuz în toate momentele, prezente și viitoare.

Pentru ziua de astăzi, aveam planuri să dăm o fugă până la mare – să ne bucurăm de o plimbare liniștită pe plajă, să mâncăm ceva și apoi să ne întoarcem. Dar ceva neașteptat ne-a deturnat planul și astfel am rămas acasă, pentru că eu mă lupt cu un început de răceală. Însă nu a fost cu supărare, a contat doar că suntem noi, în formulă completă. Așa mi-am dat seama că fericirea e să îi am pe ei doi lângă mine, oriunde am fi.

Și acum, la finalul zilei și la finalul postării prezente, trebuie să recunosc că mi-am schimbat poziția față de cele scrise. De când am început să tastez mi-am dat seama că am o dorință. Este una singură și nu este pentru mine, este pentru cei din jurul meu, pentru voi: vă doresc să ajungeți în momentul fericit din viața voastră în care să nu mai aveți dorințe. 🙂

Experiența #MiniAMP (+concurs pentru viitoare mămici)

 

Atunci când am aflat că sunt însărcinată mi-au trecut 1093,54 de lucruri prin minte, efectiv de toate. Au fost cele mai lungi 5 minute din viața mea, de la ora 7:30 dimineața și până la 7:35, când am tras trapa testului de sarcină. Prima reacție a fost, bineînțeles – N-are cum.

Nu știam nimic despre ce înseamnă a crește un copil sau a fi mamă și nici nu îmi plăceau copiii altora. Primul și singurul copil suportabil fusese fiica celei mai bune prietene și cam atât. Iar cu cât am început să citesc pe subiect și să intru în detalii cu alte persoane, m-am și retras din acțiunea de documentare. Pentru că sunt genul de om care preferă să le ia pe toate pas cu pas, așa cum vin, mai degrabă decât să aflu experiența altora sau să aud despre ce ar putea să se întâmple, să mă îngrijorez și tot așa.

Am avut noroc de o sarcină ușoară și aș minți să zic altceva. Am avut ocazia să fiu activă și să mă mișc prin țară pentru activități profesionale până pe la 7 luni, am făcut yoga și am mers la bazin să înot, am continuat să merg de două ori pe săptămână la masaj și mi-am dus viața la fel ca înainte. Nu am avut simptome, grețuri sau pofte ieșite din comun – eu fiind o persoană pofticioasă oricum. De sarcină am aflat când deja aveam 2 luni. Nici burtă nu prea am avut până la momentul de 7-8 luni. Analizele toate ieșeau bine, eu mă simțeam minunat. Dar mi-a venit și mie rândul, că nu se putea ca toate să fie roz.

La 8,5 luni a venit momentul să ne mutăm în apartament mai mare și atunci au început lucrurile care fac grea viața unei gravide. Norocul a fost și aici că abia spre final am știut ce sunt picioarele umflate, durerile de spate și stările irascibile, și oricum am avut oameni care mi-au fost sprijin enorm.

Acum, la 9,5 luni și extrem de aproape de momentul mult așteptat, chiar pot să zic că mi-a plăcut să fiu însărcinată. Cu siguranță, mai mult mie decât oamenilor care au stat în preajma mea și au trebuit să mă suporte și să mă ajute chiar și cu lucrurile cele mai mărunte – ca să ne înțelegem, au fost momente când necesitam să fiu împinsă și să prind avânt pentru a mă ridica de pe canapea. :)))

Nu îmi vine să cred cât de aproape este momentul în care îmi voi cunoaște ființa, să văd și să țin în brațe creatura #MiniAMP pe care am tot simțit-o mișcând în interior de câteva luni încoace. Știu că voi fi obosită și stresată sau nu voi avea timp de nimic pentru mine sau alții din exterior, dar tot ce văd eu în fața ochilor sunt clipele în care îmi voi privi piticania pentru prima oară sau când o voi vedea făcând primii pași sau îi voi auzi primul gângurit. Mi se pare că asta-i magie pură, deși încă nu am ajuns să trăiesc momentele alea. Abia aștept restul vieții mele! Nu am vreo îndoială că va fi minunată, plină de provocări și bucurii, nebunie curată și haos, că va însemna redefinirea tuturor priorităților mele. 🙂

 

– – –

CONCURS!

Un lucru pe care mi l-aș fi dorit și îl realizez abia acum este că mi-ar fi plăcut să am șansa și mai ales timpul să particip la seminarii și discuții pe subiect, într-un cadru organizat și cu specialiști în domeniu, dar și să socializez cu cele care au trecut deja prin etapele care pe mine abia mă așteptau. Cum nu am avut timpul necesar și fiind plecată din oraș pentru diverse activități, îi simt lipsa.

Dar, vestea bună este că nici pentru mine, dar nici pentru alte viitoare mămici nu este timpul pierdut. Sâmbătă, pe 28 Octombrie voi participa la primul seminar din seria de evenimente Parenting Academy și vreau să ofer ocazia și altor 3 viitoare mămici de a veni însoțite. Astfel, pun la bătaie 3 invitații duble pentru seminarul de sâmbătă.

Între orele 10:00 și 14:00 ne adunăm la Hotel Sheraton, unde vom afla idei despre o sarcină sănătoasă, cu tot ce include ea: dezvoltare, teste necesare, nutriție. 🙂 Mai multe detalii și agenda evenimentului se pot afla aici.
Pentru participare și câștigarea uneia dintre cele 3 invitații, tot ce trebuie să faceți este să vă înscrieți printr-un comentariu la articol sau la postarea de Facebook, în care să descrieți în câteva rânduri ce ar însemna pentru voi o sarcină sănătoasă. Invitațiile se acordă în regimul primul venit-primul servit, deadline-ul fiind azi, 27 Octombrie.

Vă aștept cu drag mesajele până la finalul zilei și rămâne să ne vedem mâine la eveniment!