#InMemoriamNati: Părinții comunității LaPrimulBebe au strâns 405.300 Euro pentru dotarea secției ATI a Spitalului Sf. Maria din Iași

Părinții comunității de Facebook LaPrimulBebe au strâns, în doar 6 zile, 405.300 Euro și vor dota cu aparatură secția ATI a Spitalului Sf. Maria din Iași

Totul a plecat de la moartea lui Nati, o fetiță cu ochii albaștri ca cerul. 72 de ore s-au luptat medicii din spitalul Sf. Maria de la Iași să îi salveze viața, însa nu au putut. Astăzi, ei spun că dacă ar fi avut aparatura modernă necesară, Nati poate ar fi trăit.

Medicul Lavinia Ionescu și șeful secției Dr. Corneliu Paiu, împreună cu toți medicii secției de ATI, fac tot ce le stă în putință să își doteze secția cu tot ce au nevoie, astfel încât micii pacienți să fie în siguranță. Doamna doctor lonescu este cea care a trimis un proiect de dotare Asociației LaPrimulBebe, iar determinarea ei și a întregii echipe ne-au convins că pentru această secție vom pune în mișcare puternica roată LaPrimulBebe.

Timp de 6 zile, părinții comunității online de Facebook LaPrimulBebe, au stat din nou umăr lângă umăr, așa cum o fac de aproape 10 ani, în fiecare primăvară și iarnă, de data aceasta în emoționanta campanie #InMemoriamNati. În această primăvară, nu s-au unit pentru renovarea unei secții de spital, ci pentru a dota secția ATI a Spitalului de Copii din Iași cu aparatură ce va oferi șanse uriașe la viață copiilor care ajung pe această secție, în stare foarte gravă.

Pentru aparatura necesară, și-au propus să strângă 340.000 de Euro. 16.452 de părinți LaPrimulBebe, care au licitat aproape 11.500 de produse și servicii au reușit să strângă, la final, suma de 405.300 Euro!
Din toată suma, 10.000 Euro au fost sponsorizați de Bebe Tei, 2.000 Euro de Woom și 1.000 Euro de Clinica Dental Premier.

Va fi achiziționată toată aparatura propusă de secția ATI a Spitalului de Copii din Iași, dar și televizoare în fiecare salon, pentru ca mamele și copiii să poată uita măcar puțin de durerea lor. De suma rămasă, s-a decis achiziționarea și de aparatură pentru pacienții cu arsuri de pe aceeași secție. Pentru că în zona Moldovei, se pare că numărul cazurilor de arși sunt mult mai multe decât în restul țării.

—————————————

LaPrimulBebe este singura comunitate online din România premiată de Facebook cu o bursă de învățare de 1 an alături de echipa lor și aleasă de ei drept una dintre cele mai de impact 100 de comunități online din lume. Este și singura comunitate din țara noastră devenită case-study pentru aceștia.

Cu peste 240.000 de membri activi, 300 de evenimente de educație parentală, crearea primului sistem de sprijin pentru mame din România numit BebeBunVenit și zece ani în slujba părinților din România, LaPrimulBebe a devenit o voce puternică a nevoilor și drepturilor mamelor din țară.

Împreună cu părinții comunității, s-au strâns până în prezent 3.300.000 de Euro, cu care s-au renovat și dotat 20 de spitale și maternități din România și au fost sprijinite proiecte sociale care impactează viața a mii de copii și familii din România.

Fundația pentru SMURD și KAUFLAND lansează evenimentele de instruire cu ajutorul Centrului mobil de instruire a populației pentru răspuns la situații de urgență

În data de 11 Mai, la Școala George Călinescu din București, a avut loc un prim eveniment de instruire a elevilor pentru răspuns la situații de urgență, utilizând Centrul mobil de instruire pentru răspuns la situații de urgență. Cu această ocazie, a avut loc și o conferință de presă de prezentare către publicul larg a acestuia.

Centrul mobil de instruire a fost achiziționat de Departamentul pentru Situații de Urgență, prin Fundația pentru SMURD, cu sprijinul Kaufland România, încă din anul 2021 și pus la dispoziția Inspectoratului General pentru Situații de Urgență, dar utilizarea lui nu a fost posibilă până acum din cauza situației epidemiologice.

Centrul mobil de instruire este în valoare de 435,707.8 EUR, dintre care 386,590.9 EUR sunt contribuția Kaufland România, iar 49,116.9 EUR sunt contribuția Fundației pentru SMURD din sumele colectate de la populație prin 3.5%.

160 de elevi au fost instruiți pentru evitarea incidentelor casnice și gestionare situațiilor de urgență
Cu această ocazie, Centrul mobil își începe activitatea de instruire, după această lungă perioadă de pandemie, în unitățile de învățământ, urmând ca în cursul anului să staționeze în mai multe orașe din țară, pentru a forma o parte cât mai mare a populației în vederea cultivării comportamentelor de evitare a incidentelor casnice și gestionare a situațiilor de urgență.

În data de 11 Mai, în intervalul 9:00-17:00, aproximativ 160 de elevi din cadrul Școlii George Călinescu, în serii consecutive de 10 elevi, participă la instruire în cadrul acestui centru mobil (durata unui ciclu de instruire este de 30 minute).

Momentul a fost marcat prin prezența reprezentanților instituțiilor implicate în răspunsul la situații de urgență
La evenimentul care a avut loc la Școala George Călinescu au participat: Ministrul Educației – Domnul Sorin Cîmpeanu, Secretar de Stat și Șef al DSU – Doctor Raed Arafat, Domnul General Locotenent și Inspector general IGSU – Dan Paul Iamandi, Prefect al Municipiului București – Toni Greblă, Doamna Mihaela Ștefan – Inspector general școlar pe Municipiul București, precum și Domnul Marco Hößl – Director General Kaufland România.

Simulări realiste ale situațiilor de urgență pentru asigurarea unei învățări experențiale
Centrul mobil de instruire este dotat cu echipamente inteligente ce simulează situații de urgență, cum ar fi incendiile, dar și un pachet inteligent pentru condiții meteo extreme – simularea realistă a unui cutremur și a modalității cum se percepe acesta în locuință (apartament), un telefon inteligent pentru situații de urgență conectat la alte elemente de recuzită inteligente din cadrul centrului, simulând răspunsul unui operator de urgență.

Scăderea numărului de accidente casnice și instruire a populației pentru un răspuns rapid în cazul unor evenimente nedorite
Prin obiectivul său de formare a populației, Centrul mobil va îmbunătăți capacitatea de identificare și reducere a pericolelor, astfel încât să scadă numărul de accidente în locuințe. Participanții la formare experimentează scenarii de urgență sigure, dar extrem de realiste, ce pot varia în intensitate și rezultat.

‘Ne bucură nespus faptul că avem oportunitatea să fim parteneri într‐o acțiune pe cât de nobilă, pe atât de importantă. Prin informație și cunoaștere, înlăturăm nesiguranța și ne pregătim pentru neprevăzut. Este important să educăm tinerele generații să crească cu această sete de cunoaștere și încredere de sine. Iar în acest caz, educația salvează vieți’, declară Marco Hößl – Director General Kaufland România.

Doctor Raed Arafat, Șef al Departamentului pentru Situații de Urgență, spune:
‘Acest Centru mobil de instruire a populației pentru răspuns la situații de urgență se va alătura Caravanei Fii Pregătit, ca parte a demersurilor Departamentului pentru Situații de Urgență și a Inspectoratului pentru Situații de Urgență de a pregăti populația pentru un răspuns prompt, adecvat și eficient în situații de urgență. Invităm toate unitățile școlare interesate să‐și exprime intenția de a găzdui un astfel de eveniment de instruire a elevilor lor utilizând acest Centru. Vom face toate demersurile ca acest Centru, precum și Centrul Fii Pregătit să ajungă la cât mai mulți copii și tineri, dar și la populația largă.’


Kaufland România se numără printre cele mai mari companii de retail din Europa, cu 1.300 de magazine în 8 țări, 132.000 de angajați și o rețea de 152 de magazine în România. Asumarea responsabilității ecologice și sociale este un aspect esențial al politicii corporative Kaufland. Crezul companiei constă în ideea că lumea poate fi un loc mai bun prin implicarea fiecăruia și, de aceea, în 2018, Kaufland a dezvoltat platforma Implicarea face diferența, sub umbrela căreia sunt comunicate toate acțiunile de responsabilitate socială. Cea mai mare parte a proiectelor CSR ale companiei sunt desfășurate în parteneriat cu asociații non-guvernamentale regionale sau naționale și urmăresc implementarea de programe sociale complexe ce se adresează unor grupuri mari de beneficiari. Pentru mai multe detalii, vizitați www.kaufland.ro


Fundația pentru SMURD este o organizație non-guvernamentală, înființată în 2006, ca persoană juridică privată, non-profit, apolitică, independentă de orice altă instituție sau persoană. Promovând transparența și profesionalismul, Fundația pentru SMURD susține, prin toate proiectele dezvoltate, activitatea Serviciului Mobil de Urgență, Reanimare și Descarcerare (SMURD). Fundația funcționează independent, contribuind la formarea unui sistem integrat de asistență medicală, tehnică de urgență și prim ajutor puternic. Activitatea Fundației se desfășoară prin intermediul unor parteneriate durabile între instituții abilitate precum Ministerul Administrației și Internelor (Inspectoratul General pentru Situații de Urgență și Unitatea Specială de Aviație), Ministerul Sănătății, administrațiile publice locale sau alte companii și organisme responsabile sau dornice să se implice în acest sens.

Cum este să te întorci la birou, după ce ai lucrat de acasă: acomodare, avantaje și dezavantaje

După atâta timp de lucrat remote, de acasă – de pe canapea sau de la biroul improvizat, odată cu renunțarea la mască și relaxarea măsurilor de protecție, multe persoane se vor muta la biroul de la birou (😊)) și va începe o nouă etapă de acomodare.

Părțile bune sunt evidente:

  • Socializarea – avem ocazia să revedem/ întâlnim/ cunoaștem oameni vechi și noi
  • Creșterea productivității – atenția este concentrată pe task-urile de pe lista de to-do, fără a mai fi distrasă de mediul familiar de acasă
  • Colaborarea și coordonarea echipei – membrii echipei pot comunica mai rapid și ușor, putând relaționa și fizic, iar asta ajută la alinierea tehnicilor și a rezultatelor.

Bineînțeles, există și dezavantaje: motive de îngrijorare legate de sănătate (că ar urma o perioadă de îmbolnăvire, fiind în contact cu mulți oameni deodată), anxietatea (poate fi ciudat să fii în preajma multor oameni din nou, să auzi multe voci și activități desfășurându-se în jurul tău), senzația că ceva lipsește sau e incomplet.

Ce putem face, să ne fie mai ușor tuturor?

Din start, primul lucru este să avem așteptări scăzute în ceea ce privește adaptarea la noul stil de a lucra. Schimbarea este o ieșire din zona de confort, din confortul casei. Unii dintre noi poate abia așteaptă să revină într-un birou cu colegi, să aibă cu cine să facă o glumiță, în timp ce alții pot avea o stare generală mai joasă, pot fi temători sau, pur și simplu, dezobișnuiți să mai relaționeze – dacă au folosit pandemia și lucrul de acasă ca moment pentru a se închide în bula lor.

Atâta vreme cât observăm situația și acceptăm disconfortul, care poate fi atât propriu, cât și al unui alt coleg, putem relua legăturile într-un mod cât mai natural și benefic de toate părțile.

Încearcă să revii la un program de birou, chiar dinainte, când ești încă acasă. Setează-ți ora de trezire, rutina de dimineață, orele de masă pe care le ai conform programului de lucru etc..

Ai putea discuta cu superiorul, să vezi dacă există o variantă pentru un mod de muncă hibrid (câteva zile lucrate de acasă, câteva zile de mers la birou) – în primă fază, cel puțin, astfel încât adaptarea să se facă treptat.

La birou, fii sincer/ă legat de limitele personale pe care ți le stabilești. Comunică deschis și exprimă-ți punctul de vedere despre ce înseamnă și cum se realizează această trecere de la lucrul remote la cel de la birou, pentru tine. Menține comunicarea activă atât cu colegii, cât și cu superiorul. Nu ai motive pentru a simți vină sau presiune, în nici un fel – chiar dacă, la un moment dat, constați că prea multă socializare te obosește fizic sau emoțional.

Folosește lucruri care te pot ajuta să te adaptezi mai ușor – o minge anti-stres, un difuzor cu uleiuri esențiale, muzică de relaxare în căști, o gustare pe sufletul tău.

Acordă atenție emoțiilor și sănătății mentale. Oricând ai nevoie să discuți cu un specialist, să te îndrepți în această direcție, fără teamă sau rușine.

Scrie pe o hârtie dezavantajele pe care le-ai resimțit când lucrai de acasă, lucrurile cu care nu te-ai împăcat, precum și amintirile plăcute despre munca de la birou de dinainte de pandemie. Astfel, vei avea un motiv să ai, în minte și în suflet, gânduri optimiste legate de întoarcerea la birou.

Cum a fost pentru mine să revin într-un mediu cu mulți oameni

Din punct de vedere profesional, eu nu am experimentat partea cu lucrul de acasă. Fiind Office Manager al unei clinici medicale, responsabilitățile mele se învârteau în jurul activității de la fața locului. Astfel, chiar și pe perioada pandemiei, am avut constant interacțiune cu oamenii – atât colegi, cât și pacienți. Nu m-am temut de virus si nici nu l-am prins de prin clinică.

Am dus o viață absolut normală – asta a fost decizia pentru familia mea, alcătuită din mine și fiica mea de 4 ani (în prezent). Ea a participat la grădiniță, ca de obicei, iar eu aveam job-ul meu. Am călătorit, am plecat în vacanțe, am ieșit la film, am mers la cumpărături – ca în mod normal, ne-am văzut cu prieteni și familie. Am respectat distanțarea, când a fost cazul și ne-am protejat cu tot ce a fost în controlul nostru – am purtat măști chiar și când vizitam familia, evitam îmbrățișările și pupăturile, foloseam constant dezinfectantul și chiar mănușile (din nou, când a fost cazul).

Pe final de an 2021, am luat o pauză de la activitatea profesională și m-am concentrat mai mult pe mine. Acela a fost momentul când am experimentat statul acasă – pentru mine și sufletul meu.

La scurtă vreme, mi s-a oferit șansa să mă alătur unei comunități de oameni faini și interesanți, așa că am ieșit iar din casă. Am devenit parte din povestea Casa AIA – Rosetti și am început un drum pe cont propriu. Am biroul meu, într-o cameră în care ne-am adunat oameni glumeți, deschiși și săritori. Râdem zilnic, sărbătorim fiecare zi și ne cerem păreri și feedback, deși suntem complet din alte filme. Eu sunt cu online-ul, colega mea construiește saune și piscine, un coleg se ocupă cu case din lemn, iar alt coleg se joacă cu filtrarea apei.

Nu mi-a fost ușor de la început: în prima zi, mi-am dat seama că mă defectasem din punct de vedere social. Venise cineva în vizită și, când a intrat pe ușă, și-a cerut scuze politicos pentru deranj – că ne întrerupea din muncă. Răspunsul meu? E ok, stai liniștit. Facepalm! Tocmai îi confirmasem omului că a deranjat. Poate că pare o chestiuță măruntă, dar pentru mine a fost imensă, pentru că mi-am dat seama că skill-urile mele sociale a avut de suferit cât timp fusesem doar eu cu mine și fără alte persoane în jur.

Aveam un birou, aveam colegi. A fost un mare pas înainte. De acolo, hub-ul Casa AIA și-a făcut magia. Am început să cunosc oamenii din celelalte camere, să leg prietenii și să povestim împreună. Indiferent de domeniile în care activăm, faptul că suntem acolo împreună face fiecare zi mai roz.

Primele două săptămâni au fost extenuante, până m-am reobișnuit cu oameni și voci și discuții în jurul meu. Energia mi-era pe zero în fiecare seară și abia așteptam să mă bag în pat. Apoi, așa mi-a devenit normalul și, în prezent, dacă lipsesc de la birou pentru că e fii-mea bolnavă și stau acasă, duc dorul colegilor și abia aștept să revin la biroul meu și numai al meu.

Asta e fain la Casa AIA – Rosetti, că ai biroul tău, spațiul și locul tău, într-un loc nou, amenajat foarte classy, unde îți e mai mare dragul să mergi să lucrezi și să îți chemi întâlnirile. Plătim o taxă lunară, care (în prezent, în luna martie 2022) este de 690 lei/ lună/ birou și care include serviciile de curățenie, internet, utilitățile și ceai/ cafea. Cel mai, cel mai, cel mai mișto lucru este că prima lună este gratuită. Adică vii în vizită, îți place locul, decizi că vrei să fie biroul tău aici și nu achiți nimic. Vii la birou în fiecare zi sau când vrei tu (accesul este 24/7), lucrezi câte ore pe zi vrei, beneficiezi de sălile de meeting. Abia în a doua lună începi să achiți taxa lunară, după ce ți-ai luat timpul necesar pentru acomodare.

De când am venit eu, în luna Februarie, birourile s-au tot ocupat, pe rând. În momentul de față, mai sunt doar câteva locuri disponibile. Se întâmplă să fim oameni tot mai diferiți, dar cu vibe bun, iar asta ne face pe toți să ne bucurăm când ne adunăm. Recomand hub-ul Casa AIA – Rosetti ca spațiu de co-working pentru freelanceri, antreprenori, din toate domeniile. ♡

Nu există să ‘treci peste’

Anul trecut pe vremea asta pierdeam pe cineva foarte drag. Este prima dată când mi-a murit o persoană cu care aveam contact constant, care stătea aproape de mine și pe care vedeam de câteva ori pe lună. Pe lângă faptul că era persoana care mă învățase să fac tabel la mate și care mă lua de la școală și mă ducea la antrenamentele de la scrimă, ea m-a crescut și m-a învățat și m-a educat.

Cumva, era inevitabilă treaba și pe cuvânt că chiar încercasem să mă obișnuiesc cu gândul la momentul respectiv, mai ales că avusesem suficient timp pentru asta. Mătușa mea era în vârstă și avea diverse probleme de sănătate, însă după accident situația s-a înrăutățit. Nimeni nu știe exact ce s-a întâmplat și cât din ce a povestit e adevărat, însă s-ar părea că a fost prinsă cu ușile de un șofer de autobuz neatent, care vorbea la telefon și nu s-a uitat că pe scară era cineva care urca mai greu. Ar fi fost prinsă între ușile închise care i-au imobilizat un membru, dar nu a scăpat complet printre ele, ci autobuzul ar fi târât-o câțiva metri pentru că, deși se țipa la el, șoferul nu a oprit, fiind atent la conversația telefonică. Nu știu ce și dacă este reală sau completă povestea, pentru că mătușa mea a fost foarte afectată de incident și nu a vrut să povestească, iar atunci când își mai revenise psihic, povestea părți din întâmplare diverselor persoane care se aflau în preajma ei fix în momentul respectiv. Mai sus ar fi ce am pus eu cap la cap, după toate. În fine, dpdv legal se pare că șoferul s-a ales cu dosar penal. Dar nu despre asta este vorba acum.

Accidentul a pus-o la pat în spital cu fractură de șold, însă fără posibilitatea de a fi operată în urgență pentru că avea probleme cu respirația, iar o operație ar fi fost riscantă prin prisma faptului că nu se știa dacă va rezista. După câteva săptămâni, starea i-a fost mai stabilă și s-a putut interveni. Operația a fost un succes și înafara faptului că trebuia să treacă prin terapie fizică pentru recuperare, nimic nu părea îngrijorător. Starea ei psihică era bună și abia aștepta orele zilnice de recuperare, ca să poată pleca acasă. Ce a urmat nu a prevăzut nimeni. Imobilizată în pat, într-un salon de spital supraaglomerat (cu paturi pliante puse printre cele de spital) și deja cald afară, plus vârsta și starea ei de sănătate de la momentul respectiv, mătușii mele începuseră să i se înrăutățească starea și să dezvolte alte probleme. A făcut apă la plămâni sau ceva de genul, recunosc că nu mă pricep la detaliile medicale și oricum îmi era greu să mă interesez de partea asta. Eu mă ocupam cu ridicarea moralului și încurajările. Cert este că starea ei s-a înrăutățit și a ajuns la terapie intensivă, conectată la aparate pentru că singură nu mai respira. De acolo nu credeam că mai scapă, așa că am început să mă pregătesc sufletește. Întâmplarea a făcut că a reușit să își revină și a ajuns înapoi în același salon, unde mai târziu a intrat și a ieșit din două come cauzate tot de condițiile în care era internată. Până la un moment dat, când nu a mai fost cazul să își revină. A stat 3 luni în spital în total și a murit fix în ziua când făcea 3 luni de la internare.

S-a întâmplat în ziua când fii-mea făcea 6 luni. Cică e moment important – jumate de an. Copilul începe altă etapă a vieții: stă în fund, face/drege, îi introduci alimente în dietă (până atunci fiind doar pe lapte).
Dimineață mă dusesem la sală, ca de obicei. Când ajung înapoi la vestiar, mă uit la telefon și am făcut inventarul: mesaje de La Mulți Ani pentru fii-mea și să îmi trăiască. Și niște multe apeluri nepreluate de la diverși din familie, plus un mesaj din doar câteva cuvinte și finalizat cu niște puncte de suspensie. Am înghițit în sec și mi-am zis în gând – Să se odihnească în pace. E ok, pentru asta m-am pregătit în minte de atâtea ori, pentru asta am plâns de atâtea ori, încercând să mă obișnuiesc cu gândul și cu sentimentul. Și am pus telefonul în vestiar înapoi, mi-am luat prosopul și am intrat la duș, complet teleghidată. Am dat drumul la apă și când m-am simțit acoperită din cap până în picioare, am izbucnit în urlete de plâns. Nu mă mai puteam controla. Nu știu ce au crezut cei din restul vestiarului, norocul era că eram în duș și nu putea intra peste mine, să mă întrebe chestii. Nu știu cât am stat și nici nu contează, oricum nu a fost suficient. Eram pe pilot automat, făceam lucrurile doar ca să le fac, pentru că aia era rutina de după sală. Am fost așa o perioadă, nu știu unde și cum s-a oprit. Mi-a prins bine că nu am fost singură, și mai ales doar cu copilul. Nu puteam să conduc, nu puteam să țin nimic în mână, plângeam nonstop, înfundat și pe silent. Urlam în interior.

Am stat aproape nonstop la priveghi sau cum se numesc zilele de dinaintea înmormântării (nici asta nu mai știu), că am zis că dacă o văd așa mă obișnuiesc cu gândul. Nu a fost așa. În momentul când au băgat-o în pământ a fost crunt, îmi dădeam seama că fizic va fi pa pentru totdeauna. Pe de cealaltă parte, sufletește nu va fi niciodată.

Cel mai dureros lucru când treci printr-un episod de genul este să îți spună cineva că va fi bine sau va fi mai ușor în timp sau ‘preferata’ mea – o să treci peste. Hai, nu zău! Va fi bine după pierderea unui telefon, nu a cuiva drag. O să fie mai ușor în timp după o despărțire de cineva nepotrivit pentru tine, nu după ce îți dispare din viață cineva din familie. Treci peste un pod, nu peste un deces al cuiva iubit.

În cazul de față, niciodată nu treci peste. Doar înveți să trăiești cu durerea.

Acum a venit vremea parastasului de 1 an. NU este mai bine, NU este mai ușor, NU am trecut peste. Și nici nu are cum să fie așa, în orice fel încerc să mă gândesc. Îmi imaginez că a suferit mult lunile din spital, așa că zic să mă bucur că nu i s-a prelungit durerea. Dar nu pot să nu mă gândesc că dacă nu era accidentul, nu ajungea unde este acum. Așa cum era ea, cu problemele de sănătate și vârsta, și le-ar fi dus înainte ca și până atunci. Din cauza neatenției șoferului respectiv, fii-mea o va ști doar din povești pe cea care și-a vândut apartamentul din Drumul Taberei ca să se mute lângă mine în Colentina, pe cea care îmi citea mereu poveștile cu toate că le știam pe de rost și mereu sărea pasaje din poveste ca să vadă dacă o corectez și verificând astfel dacă chiar am adormit sau doar mă prefăceam, pe cea care credea în mine și mă încuraja să fac totul cu pasiune în viața asta și să nu trăiesc degeaba, să nu fac pământului umbră.

Nu se trece peste oamenii importanți din viață și pe care i-ai iubit, doar înveți să trăiești cu durerea și fără ei. Fizic nu mai sunt și e greu să îți imaginezi că nu vei mai sta niciodată la o masă cu ei, că nu vor mai fi niciodată la capătul celălalt al telefonului sau că nu le vei mai auzi intonația când își spun părerile despre diverse. În schimb, ei vor fi mereu în suflet, în imaginație și în amintiri și timpul doar te învață să continui așa…

Andreea, guest post: ‘Am trăit de toate în alăptare și am făcut ce era bine pentru copilul meu’

‘Pentru mine, alăptarea a fost un adevărat roller coaster al emoțiilor. A început destul de ambițios încă din spital, pentru că dorința de a-mi alăpta copilul era foarte mare. După nașterea prin cezariană într-un spital de stat, m-am grăbit să mă ridic din pat și să îmi iau copilul, ca să fim din nou împreună.

La început, nu îți este dat la cameră bebele și trebuie să mergi sus la camera de alăptare. Alăptarea se face din 3 în 3 ore, dar vă spun drept că la alăptarea de la miezul nopții, mai veneam doar eu și o alta mama, moțăind pe scaun, cu dureri peste tot, dar cu dorința asta arzătoare de a învăța să ne hrănim micuții.
Ne ieșea sau nu ne ieșea treaba asta, noi ne înfățișam la datorie. Nu-mi amintesc, din păcate, cât de tare am fost încurajată să alăptez, ci din contră, cât am fost descurajată. Mai ales mai târziu când mi-a fost dat copilul în cameră și chiar dacă îl țineam la sân tot timpul (zi și noapte), al meu Adam părea că nu se satură. Colostrul curgea, dar el nu se oprea din supt. Poate asa este și normal, nu știu.
Mi s-au spus multe lucruri în spital zilele acelea: că nu am suficient lapte, că nu am sfârcurile cum trebuie, că nu e laptele consistent (era colostru, bineînțeles, care oricum e atât de bun și important pentru el, apropo), că nu atașez copilul corect, că e înfometat – mai ales pe asta s-a mers foarte mult.
Multe mâini străine de moașe și asistente mi-au strâns sânul zilele acelea ca să vadă care e treaba. Și pentru că el tot plângea, după spusele personalului medical – de foame, mi-au fost aduse o căniță cu lapte praf și o linguriță, dar am încercat să le evit, pe cât posibil.

Acasă ajunși, lucrurile au revenit la normal: am trecut prin toată experiența: răni-vindecare-febra laptelui cu frisoane-pompare mai târziu etc.
Timp de două luni, lucrurile au decurs aproape normal. Adam a luat bine în greutate, chiar dacă alăptam mai des decât alte mămici: la 1-2 ore maxim. Lucrurile s-au stricat însă, iar atunci a început declinul… Copilul se zbătea la sân, era evident nesătul, nu mai lua în greutate, și astfel consultanta în alăptare insista să ne ne lăsăm. Și am insistat până la ultima picatură de lapte. Când copilul nu a mai vrut sa pună nici gura pe sân, am pompat și ultimul strop din mine. Lunile acelea m-au marcat – când Adam nu se sătura, soțul se plimba cu el ore întregi ca să-l liniștească și nimeni nu avea un răspuns pentru noi înafară de clasicul nu renunța, nu băga lapte praf pentru că se va pierde alăptarea.

Bine-bine, dar copilului meu ÎI ESTE FOAME. Înțeleg cum merge treaba, dar băiatul nu a luat ok în greutate, iar. Și atunci a trebuit să îngrop eu toată fantezia alăptatului până la 2 ani, să las vina și regretele deoparte și să-mi hrănesc copilul cu lapte praf.
Mai târziu, am aflat că din cauza frenului lingual (o bucată mică de țesut care leagă limba de baza gurii este prea groasă sau restricționează mobilitatea limbii) nu am reușit alăptarea, chiar dacă atât pediatrii, cât și consultanta în alăptare care a venit la domiciliu m-au asigurat la momentul respectiv că nu despre asta este vorba.

Singurul mic regret care rămâne este că nu am putut continua ideea alăptării, însă sunt liniștită că eu, ca mamă, am făcut tot ce am știut, tot ce am putut și tot ce a fost în controlul meu ca să îmi hrănesc copilul. Important este să fie el bine, iar Adam este minunea mea zilnică.’ – Andreea, 30 de ani

 

*** Articolul de față face parte din ajutorul acordat de VitaPrim proiectului Dragoste în Acțiune, prin care VitaPrim donează câte o cutie de formulă pentru fiecare poveste despre experiența alăptării. Cutiile de formulă de continuare se vor îndrepta către copiii din familiile defavorizate pe care asociația îi are în grijă – copii mai puțin norocoși, copii din sate sărace, copii care dorm câte 5 într-un singur pat, copii crescuți de bunici…

Încurajez mamele să împărtășească experiența și poveștile lor, care postate pe Facebook și însoțite de hashtag-urile #MameCuDragoste și #VitaPrim, se transformă în fapte bune pentru copiii mai puțin norocoși. VitaPrim va dona cutiile de Crăciun, astfel că data limită a postărilor este mâine, 20 Decembrie (spre a putea fi centralizate).

Cutiile pot fi monitorizate doar prin utilizarea hashtag-urilor #MameCuDragoste și #VitaPrim, deci vă rog nu le uitați în postările voastre. <3

 

 

 

Sursă foto: aici

Cel mai frumos cadou al mămiciei

Am revenit aici după o pauză lungă și nu întâmplător scriu acum de ziua mea. Pentru că alăptatul a fost cel mai frumos cadou pe care l-am avut după naștere.
Despre alăptat am doar cuvinte frumoase, și nu pentru că a fost totul roz, ci pentru că momentele respective merită orice efort. Dar nu am gândit mereu așa.

Când am rămas însărcinată, am preferat să fiu genul de mamă ne-panicată și ne-panicoasă, așa că în multe dintre domenii am preferat să rămân cumva în neutralitate și să aflu despre ele doar în linii mari. O aveam lângă mine pe prietena mea cea mai bună care trecuse deja de câțiva ani prin experiența sarcinii și a nașterii, și automat, și a alăptării. Ea fusese opusul meu – știa tot despre tot, citise tot ce putea să meargă rău pentru că așa îi făcea ei bine și asta o liniștea. De multe ori, o opream din povestit potențiale probleme pentru că mai degrabă preferam să îmi păstrez liniștea decât să aflu tooot ce putea fi rău. M-am gândit că nu mă ajuta în momentul respectiv, iar dacă aveam să trec printr-o pățanie, m-aș fi descurcat atunci.

Îmi plăcea ideea de alăptare, însă am preferat să nu mă forțez psihic că asta trebuie să fac. Am lăsat lucrurile să decurgă normal, speram să îmi pot alăpta copilul, însă voiam să mă și obișnuiesc cu ideea că nu va fi grav și nu sunt o mamă rea dacă nu voi putea face lucrul ăsta.
Încă de când rămâi însărcinată, intri într-o anume bisericuță, fără să vrei sau să știi. Naști natural sau prin cezariană? Vrei să alăptezi apoi sau bagi copilul pe lapte praf? Plănuiești să stai acasă cu copilul sau să te întorci rapid la muncă? O să îl dai la creșă sau ai pe cineva să stea cu el? Și multe altele.
Așa că eu am vrut să rămân neutră și să îmi las toate opțiunile deschise, pentru mine. Ca să nu fiu dezamăgită apoi, dacă lucrurile nu ieșeau cum voiam eu.

Pe 9 Noiembrie 2017 am născut prin cezariană, deși eu speram să pot duce o naștere naturală. Am stat câteva ore în travaliu cu niște dureri groaznice, care mă făceau să mușc din salteaua și perna din sala de travaliu (la propriu). Urletele mele deja erau ignorate de medici și asistente, mai veneau doar din când în când să verifice stadiul copilului, iar apoi deveniseră motiv de caterincă și glume. Noaptea anterioară și dimineața respectivă am rezistat travaliului, dar deja ajunsesem la o limită. La acea limită am aflat că a mea creatură nu era poziționată bine și dacă insistam să nasc natural, mai aveam de așteptat până pe seară pentru o mică șansă de a face asta. Așa că am ales cezariana. Asta a fost prima treabă care nu a ieșit cum mi-aș fi dorit, dar noroc cu neutralitatea aleasă.

După naștere m-au băgat la Terapie Intensivă, până mi-au găsit un pat liber în salon. A durat vreo două ore. Ajunsă în salon, asistenta mi-a zis că i-a dat copilului lapte praf, pentru că îi era foame, iar eu eram indisponibilă (nu avea nimeni voie la Terapie Intensivă, nici copilul). Așa că încercam să mă pregătesc psihic pentru a doua chestie care nu-mi ieșea la începutul ăsta de mămicie… Dar nu a fost așa. Într-un final, am dovedit alăptarea timp de 8,5 luni.

În ultima seară în spital, mă luase un somn de pe la ora 17. Nu am dormit mult, căci m-a trezit furia laptelui. Brusc, în timpul somnului, mi-a venit laptele, făcusem febră, aveam frisoane, sânii îmi erau piatră și dureroși de nu mă puteam mișca în nici o parte. Am învățat bazele atunci, cu mulsul cu pompa și cum să atașez corect copilul la sân. Ajunsă acasă, aveam mult lapte pe care copilul nu îl folosea, așa că am continuat să mă ajut de pompă la nevoie. Este posibil să fi avut și noroc de un copil bun, care nu mă trezea peste noapte prea des, mânca foarte bine și îmi lăsa mie foarte puține de făcut.

La început, am folosit mameloane de silicon. Mi le dăduseră în spital și mă simțeam bine cu ele, copilul se atașa corect, iar pe mine nu mă durea nimic. Mulțumeam constant celui care a inventat chestiile alea. Dar, în primele luni se merge la tot felul de controale și analize și medici, așa că de multe ori nu eram pregătită să alăptez copilul ca să îl mențin liniștit, pentru că nu aveam acel lucru minunat la mine, iar copilul meu era alăptat după program și nu la cerere. La un moment dat, medicul pediatru mi-a zis: Încearcă fără, de acum înainte. O să doară ca naiba la început, dar o să merite pe termen lung. Și în plus, e mai bine și pentru ea, și pentru tine, și pentru legătura dintre voi. Și am încercat. Mi-a luat vreo lună de lacrimi și scânceli (ale mele), o lună de atașat copilul la sân de 8 ori pe zi fără mamelon, dureri de înnebuneam, dar am reușit. Și a fost magic. Nu există alte cuvinte să descriu, pur și simplu.

 

 

Am avut ambiție și de data asta a fost d-aia bună. Eram curioasă de ce zicea medicul că o să merite durerea, cum o să ne facă bine și mie, și ființei mele, treaba asta. Omul nostru pe atunci mă ruga să accept mameloanele înapoi, văzând durerile și momentele prin care treceam, dar am refuzat. Și nu regret nici o secundă din durerea respectivă. A început cu dureri crunte pe toată perioada în care aveam copilul atașat. Apoi, durerile erau doar în primele 20 de minute. Apoi, țineau 10 minute. Apoi, doar 5. Și am ajuns la momentul în care nu au mai fost deloc, iar eu abia așteptam să vină iar ora mesei, să îmi pot lua copilul la piept, să îi admir fălcuțele și năsucul care se mișcau în ritmul suptului. Obișnuiam să o privesc în ochi și să îi cânt, să îi zic poezii și povești. Nu mai conta nimic altceva atâta timp cât eram cu ea în brațele mele și o priveam.

Inițial, îmi propusesem să alăptez perioada minimă de 6 luni. Dar nu am putut-o lăsa când le-a împlinit. Nu puteam renunța la momentele noastre magice. Așa că am zis că o să o duc până la 1 an alăptată. Nu mi-a reușit și am fost tristuță. Deși am mers de la începutul mămiciei pe principiul că nu voi spera la nimic mult-mult, când am văzut că am fost norocoasă și cu copil bun, fără probleme majore și că am trecut de multe greutăți care te pot împiedica să alăptezi în primele luni, am crezut că o voi duce până decid eu, fără grijă. Dar a venit diversificarea, copilul a început să prefere mâncarea solidă în detrimentul laptelui meu, iar eu am lăsat-o cum a simțit ea.
Aș fi putut să mă mulg pentru ca ea să aibă în continuare lapte matern, iar eu să produc pe mai departe, pentru că sânul produce lapte dacă este stimulat sub orice formă. Dar nu am făcut asta, am lăsat-o pe ea să aleagă. Și a ales mâncarea. Nu regret decizia luată, însă am simțit tristețe pentru faptul că am crezut și am vrut și am sperat că o să iasă cum vedeam eu în viitor. În glumă, chiar îi ziceam ființei mele că mă simt trădată de alegerea făcută.

Alăptatul a fost cel mai frumos cadou pe care l-am putut avea noi două, între noi și pentru noi. Mulțumesc în gând și acum medicului care mi-a zis să renunț la mameloanele de silicon și mă bucur că am avut ambiția să văd despre ce este vorba în treaba asta. A meritat și merită pe deplin!

*** Articolul de față face parte din ajutorul acordat de VitaPrim proiectului Dragoste în Acțiune, prin care VitaPrim donează câte o cutie de formulă pentru fiecare poveste despre experiența alăptării. Cutiile de formulă de continuare se vor îndrepta către copiii din familiile defavorizate pe care asociația îi are în grijă – copii mai puțin norocoși, copii din sate sărace, copii care dorm câte 5 într-un singur pat, copii crescuți de bunici…

Încurajez mamele să împărtășească experiența și poveștile lor, care postate pe Facebook și însoțite de hashtag-urile #MameCuDragoste și #VitaPrim, se transformă în fapte bune pentru copiii mai puțin norocoși. VitaPrim va dona cutiile de Crăciun, astfel că data limită a postărilor este 20 Decembrie (spre a putea fi centralizate).

Cutiile pot fi monitorizate doar prin utilizarea hashtag-urilor #MameCuDragoste și #VitaPrim, deci vă rog nu le uitați în postările voastre. <3

Nașterea și recuperarea (grea) după cezariană

Acum trei luni și jumătate, Lorelai vedea lumea asta. Despre părțile magice am scris în articolul aniversar pe care i l-am dedicat când a împlinit două luni – aici – și tot atunci am și zis că voi povesti cum a fost momentul nașterii. Mi-a luat ceva să îmi fac curaj să îmi aduc aminte. Nici nu aș avea cum să uit complet, mai ales că procesul în sine nu este o amintire plăcută, însă zi de zi cu ființa minunată care a apărut în urma cezarienei acoperă din ce în ce mai mult momentele grele de atunci. Și le acoperă atât de bine, că de multe ori îmi vine deja gândul că mai vreau o creatură d-asta prin preajmă. Daaarrr până acolo, mai am multe clipe frumoase de trăit alături de piticania existentă și de omul nostru. 🙂

De când am descoperit că sunt însărcinată, în mintea mea exista doar varianta unei nașteri naturale și nici măcar nu mă gândeam la o cezariană. Nu negam că și cezariana era o posibilitate, dar clar pentru altele și nu pentru mine. Ascultam poveștile tipelor care trecuseră prin momente de genul, ca pe o poveste, dar nu ceream detalii și nu încercam să îmi imaginez că eu aș putea să trec prin așa ceva. În mintea mea era clar că nu am cum să ajung la cezariană și tocmai de aceea nici nu mă documentam pe subiect. Pentru mine, exista doar nașterea naturală și atât. Nu spuneam asta nimănui, dar mintea mea era deja setată și nu accepta altceva.

Apropiindu-mă de momentul culminant, abia așteptam să îmi văd extraterestrul pe care îl simțisem în ultimele luni mișcând în burtică. Speram și credeam că va apărea mai repede, dar s-a lăsat așteptat suficient de mult și și-a făcut apariția abia cu trei zile mai devreme decât data preconizată. Teoretic, trebuia să nasc pe 12 Noiembrie 2017, iar ea a bătut la ușă pe data de 9.

Durerile începuseră undeva pe 7 spre 8, dar erau la distanță mare și destul de suportabile. Am fost la doctor și mi-a zis că încă nu e momentul. A mea tipă doctor urma să plece în vacanță pe 10 și îmi propusese să mă programeze la cezariană, dar bineînțeles că am refuzat, având în vedere că eu băteam pasul pe nașterea naturală. După controlul de pe 8 mi-a zis să vedem cum trec de noaptea următoare și cam aia a fost – nu prea am trecut.

În noaptea de 8 spre 9 Noiembrie m-au apucat durerile rău, pe la 1 dimineața mă mutasem din pat să nu trezesc omul de lângă mine, iar o oră mai târziu deja îl sunam din cealaltă cameră să vină, pentru că eu nu mai puteam nici vorbi, d-apăi mișca. El a sunat doctorul să îi explice și uite așa la ora 4 eram la Sanador la maternitate.

Chiar și până aici țin minte destul de vag, dar de acum încolo chiar mi s-a rupt filmul. Contracțiile deveneau din ce în ce mai dese și dureroase, dar copilul era poziționat posterior. Ceea ce înseamnă că el nu se împingea pe unde trebuia și nu avea șanse sa iasă natural. Iar eu, în loc să las loc și de varianta cezarienei, susțineam sus și tare că eu aleg să nasc natural și uite așa am refuzat să fie chemată tipa mea doctor.

Pe scurt, am înnebunit de durere câteva ore în sala de travaliu, urlam cât mă țineau plămânii că vreau să mă ajute cineva, calmantele nu își făceau efectul, eu mușcam din perna și salteaua de pe patul de spital, de epidurală nu se punea problema pentru că nu eram deloc-deloc dilatată, au venit enșpemii de doctori și asistente și moașe și naiba mai știe cine erau oamenii care băgau degete în mine să palpeze copilul. Toți îmi spuneau că e incredibil cum se simte capul copilului de aproape, dar că nu e poziționat bine și nu are cum să iasă.

Pe tata la copil nu îl lăsau în sala de travaliu cu mine, iar în momentul în care am simțit că înnebunesc de durere am purtat o mini-discuție cu o tipă doctor care era de gardă atunci și care mi-a schimbat complet și instantaneu preferințele. Se făcea că tipa asta tânără și frumoasă și slabă și aranjată avea doi copii, amândoi născuți prin cezariană. Nu mai știu exact cuvintele, dar mi-aduc aminte concluzia de genul – ‘o naștere naturală dificilă poate avea o recuperare la fel de grea precum o cezariană ușoară’ și ‘în câteva ore de când ești aici nu te-ai dilatat deloc, dacă vrei noi mai așteptăm, dar e posibil ca abia spre prânz/după-amiază să se vadă o îmbunătățire, dacă și atunci’. Eh, și propozițiile astea mi-au pus capac și am cerut să vină tipa mea doctor și să intru in cezariană.

Numai că decizia mea a coincis cu marele trafic bucureștean de dimineață, să fi fost vreo 8 sau 9 ora, nu mai știu. Așa că logic că a durat până a ajuns doc la maternitate. Iar când a ajuns, nu aveam sală de operație liberă. Când am avut și sală, nu am avut anestezist disponibil. Și într-un final, am avut totul gata și m-au luat. În momentele alea de calm interior pentru că știam că în curând, totul se va sfârși, mă gândeam doar la al meu partener care aștepta singur pe holul maternității. Mi-au spus că nu are voie în sala de operații cu mine și nu știam că el nu fusese anunțat că mă bagă în cezariană și că urma să se trezească direct cu copilul în brațe.

M-au dus în sală și a urmat anestezia în coloană, mi-au spus să nu mă mișc deloc pentru că e suficient să se miște acul gigant un milimetru și să rămân paralizată. M-am rugat doar să nu mă apuce vreo contracție fix în secundele alea, că aia eram, nu o puteam controla. Norocul a fost că a ieșit bine anestezia și am simțit o senzație de căldură, iar de acolo m-au așezat asistentele pe poziție. Eu doar căutam să îmi fixez privirea într-un punct, să nu văd ce se întâmplă. Lucru greu de făcut, pentru că peste tot în sală era sticlă – dulapurile aveau geamuri de sticlă, lampa de operație de deasupra mea la fel… Deja văzusem cum mă tăiau și ajungeau să-mi despartă organele că să scoată copilul, așa că tot ce am putut să fac a fost să dau capul pe stânga, să închid ochii și să cânt o melodie pentru copii în minte, în timp ce vizualizam momentele de maximă relaxare din timpul sarcinii, când mergeam la clasele de yoga.

Când mi-au scos-o, avea un țipăt dulce – nu știu cum am ajuns la descrierea asta, dar așa mi-a părut atunci. Nu urla ca alți bebeluși, ea mai mult orăcăia. Atât îmi aduc aminte că am întrebat dacă e copil sau e broască. 😀 Apoi, o asistentă mi-a zis să nu mai țin ochii închiși și să văd ceva frumos, așa că mi-a întors capul spre ea. Am văzut o creatură mov-prună cu rămășițe albe pe ea și am leșinat instant.

M-am trezit și deja mă coseau, eram relaxată și m-am luat la glume cu cine mai era pe acolo. Am aflat că bebelușa mea era o mare buzată și fusese dusă în salonul de bebe, că pentru mine încă nu era loc în rezervă, așa că urmau să mă transfere la terapie intensivă și abia apoi când dau de vreun loc liber mă duc și pe mine în pat. Copilul nu avea voie în salonul de terapie intensivă și automat, nu mi-l vedeam încă.

Orele care au urmat au fost ciudate. Mă simțeam ca după o operație oarecare, nu ca după o naștere. Faptul că nu îmi vedeam copilul a dus la o temere pentru momentul când a urmat efectiv să îl văd și să îl țin în brațe. Îmi era așa de frică încât speram să se amâne cât mai mult clipa, oricum parcă fusese totul doar un vis.

Când m-au mutat în salon și am văzut moaca omului meu și a prietenei cele mai bune, a fost de parcă într-un final reveneam la realitate. Apoi, instantaneu, a venit asistenta și mi-a spus că o să îmi aducă fata, că e bine sănătoasă și frumoasă și că e hrănită, că-i dăduseră lapte praf pentru că eu nu eram disponibilă. A intrat în salon o mână de om așezat într-un landou pe roți și m-a apucat frica și mai rău. Dar, culmea e că pe măsură ce se apropia de mine simțeam cum îmi crește nivelul de ‘mămicie’ și că totul va fi bine.

Am luat-o în brațe și brusc mi-a dispărut orice urmă de frică, am fost bine amândouă. 🙂

Dar nici ei doi nu au fost mai prejos.

Eu am dus-o mai greu, cu recuperarea însă.

După ieșirea din operație, durează ceva până se duce efectul anesteziei. Nu ai voie să bei apă și să mănânci nici atât. Asta cu apa pe mine m-a rănit maxim, pentru că în sarcină am fost persoana care băuse în medie 10 litri de apă pe zi, iar acum nu puteam să fac asta deloc. Dar cumva, am rezistat. După-amiaza de după operație a fost cea mai plăcută din câte au urmat pentru că încă eram sub efectul anesteziei și chiar dacă încet-încet îmi simțeam picioarele și mi le mișcam, măcar la orizontală era totul bine. Așa că m-am bucurat de piticanie și am primit vizitele oamenilor dragi și apropiați, familie și prieteni.

Eh, numai că de a doua zi s-au schimbat lucrurile. A doua zi era programată să încep să mă mișc, să mă plimb, să merg singură la toaleta din cameră. În timp ce mamele cu care mai vorbisem până atunci îmi povesteau că nu au avut probleme și în spital le vedeam prin ușa deschisă pe altele care se plimbau agale pe hol, eu nu reușeam să fac același lucru. Au venit să mă mute din salon, într-unul alăturat ca să fiu cu încă o tipă operată de același doctor – Maria Blacioti, un OM minunat btw. Nu știu ce alt doctor ar mai fi stat lângă mine în sala de travaliu, să mă mângâie pe cap în timp ce făceam ca toate animalele și până așteptam să avem sală și anestezist.

Când să mă mute, asistentele mi-au zis că trebuie să fac asta pe picioarele mele și să încep să mă mișc singură. Asta am și încercat, dar nu a ieșit chiar cum mă așteptam. De ridicat nici nu se punea problema, dar încercam încetul cu încetul să mă pun pe marginea patului și să mă apăs pe picioare. Pentru mine, simplul fapt că eram la verticală și nu la orizontală și că îmi simțeam interiorul de parcă era o cutie de puzzle cu piesele răsfirate a fost crunt și a făcut să îmi fie rău în toate cele 7 tentative de a mă pune în mișcare. La un moment dat, am avut nevoie la toaletă și am chemat o asistentă să mă ajute, dar a refuzat să îmi mai pună plosca și m-a luat pe sus, puțin cam prea forțat și împins de la spate pentru ce puteam eu să fac cu corpul meu la momentul respectiv. Urmarea a fost că era să leșin la baie.

Până la urmă, într-un act de curaj maxim mi-am luat inima în dinți și am parcurs pe picioarele mele cei câțiva metri până la salonul alăturat unde urma să fiu mutată. Așa am crezut că am depășit momentul terorizant al ridicării în picioare și că de acolo urma să fie din ce în ce mai bine. Eh, nu a fost chiar așa. Deși exersam cât mai des ridicatul din pat și statul în picioare, a devenit din ce în ce mai greu și mai epuizant. Încercam să nu mai chem asistentele prin telefonul pe care îl aveam la dispoziție de la spital, ci mai degrabă să fac plimbări scurte ori până la salonul bebeilor când voiam să îmi iau fata, ori până la camera asistentelor când aveam nevoie de diverse – apă, ceai, pastile etc.

Povestea a făcut să am o slăbiciune pe piciorul stâng, care îmi amorțea tot piciorul când mă ridicam din pat și astfel nu mă lăsa să merg prea mult sau prea bine, să mă mișc sau să calc pe picior. Toatele zilele cât am mai stat în spital, adică până în a treia zi după operație, am făcut tot felul de exerciții ca să pot redeveni normală cu mersul. Nu a funcționat prea bine, nu am reușit să fac cele recomandate în spital, cum ar fi fost măcar un duș, tocmai pentru că nu mă țineam bine pe picioare și nu puteam nici să mă mențin la verticală suficient de mult timp. Totuși, cumva am reușit să plec pe picioarele mele la externare, dar acasă nu mi-a fost deloc mai ușor.

Povestea cu ce a fost când am ajuns acasă, cum m-am recuperat complet și ce m-a ajutat în tot procesul ăsta – vine în articolul următor… *va urma*
Revin cu alte detalii și informații, ce sper să ajute și alte femei care se pregătesc să nască și pe care le așteaptă recuperarea de după. Încurajarea mea ar fi să te documentezi despre ambele situații, și despre nașterea normală, dar și despre cea prin cezariană. Este clar că toate ne dorim o naștere cât mai ușoară, dar nu putem ști niciodată cu siguranță ce va fi la momentul respectiv. Sunt cazuri când femeile au vrut naștere naturală, dar la fața locului nu au putut duce și au intrat în sala de operație, dar sunt și cazuri cu femei cărora le era frică de nașterea naturală și s-au programat la cezariană, însă până să intre în sala de operații bebe a decis să iasă.

Speranța mea, totuși, este că nu se va mai găsi nimeni în situația mea și că totul va decurge roz și pufos, ca un vis frumos… 🙂