Dragoste în jurul lumii: World Ride 2016

Există dragoste. Există nebunie. Și mai există ceva numit dragoste nebună, în cel mai bun și frumos sens al cuvântului. Așa sunt Diana și Florin 🙂 Sau cum se descriu chiar ei – ‘Un cuplu pe două roți…și multe bagaje…pleacă în jurul lumii’.

anamariapopa.com blog world ride 2016 post diana florin moraru casatorie

Oamenii ăștia mișto și-au pus în minte să sărbătorească într-un mod special evenimentul cel mai important din viața lor: de curând căsătoriți, ei au planul de a stabili trei recorduri mondiale – prima excursie în jurul lumii, în cuplu, pe motocicletă, cele mai multe căsătorii – prin fiecare țară prin care trec, și cele mai multe steaguri ale unei țări, plantate prin întreaga lume.

Mai pe scurt, globul pământesc le va oferi aventura vieții. How cool is that, serios?! Diana și Florin și-au făcut planul și vor traversa 87 de țări, unde vor planta steagul României, pe 5 continente, în timp ce vor parcurge peste 90.000 km.

Așa, ei calcă pe urmele primului român care a făcut înconjurul lumii. În 1910, Dan Dumitru a stabilit recordul mondial pentru parcurgerea a 100.000 km, pe jos, purtând mereu costumul național. (Băi, și eu am făcut răni în talpă de la 8-9 km de mers pe jos prin București…). Până în anul 1923, când a finalizat traseul, Dan Dumitru a uzat 497  de perechi de opinci și 28 de costume naționale.

Daaar, să revenim în prezent, la oamenii noștri interesanți. Bineînțeles că o astfel de experiență necesită multă pregătire și sprijin, așa că și-au pus tot curajul la bătaie și sufletul pe tavă, atunci când au recunoscut că au nevoie de ajutor. Au adunat deja o listă de parteneri și sponsori, și rămân deschiși la orice comunicare și dorință de a participa, direct sau indirect, la povestea ce o vor scrie. Aici pot afla mai multe detalii toți cei care doresc să se implice, de la personalizarea steagurilor pe care le montează, la sprijin financiar prin transferarea de sume în conturile deschise special pentru ocazia asta, sau doar sfaturi legate de locurile pe unde urmează să exploreze.

Ba mai mult, simpla veste și transmitere de info despre planul lor, ajută! Pentru că suntem oameni și așa funcționăm. Ne aprindem de la emoțiile și sentimentele care ne încearcă atunci când citim/vedem/auzim povești și experiențe.

Iar asta este o poveste despre iubire, curaj, aventură, nebunie, călătorii, recorduri personale și mondiale. Doar – lucrurile mărețe nu au fost realizate niciodată din zona de confort, nu? 🙂

Lecția de viață pe 2015

M-am întâlnit cu un prieten, cu puțin înainte să plec. Nu ne mai văzusem de luni bune. Așa că am stat la povești despre ultimele întâmplări, iar omul respectiv m-a făcut să mă gândesc ce fac eu bun în viața asta. Și experiența mi-a arătat că oamenii au avut de învățat din poveștile mele, fie ele fericite sau triste.

Eu am fost și continui să fiu genul de om care preferă să învețe pe pielea lui, să știe de ce va evita pe viitor anumite chestii, mai degrabă decât din ce îmi auzeau urechile. Așa am ajuns să primesc reacțiile – pozitive sau negative – ale celor din jur, care își găseau inspirația, lecțiile, alinarea sau ce mai aveau ei nevoie, în poveștile spuse de mine. Și tot așa am ajuns să transmit mai departe o experiență grea și învățaturile primite.

Nu mai devreme de Aprilie anul curent mă căsătoream. După unii, prea curând pentru vârsta mea sau pentru termenii relației, iar după alții făceam ceva complet greșit având în vedere că alesesem pe cineva de o altă naționalitate și religie. Ascultam pe fiecare în parte, dar știam ce zicea inima mea care era mult prea fericită, încât a omis să mai consulte și mintea.

Așa că pe 18 Aprilie 2015 devenisem soția cuiva alături de care abia așteptam să îmi petrec tot restul vieții, pe care să îl trăim în stilul nostru frumos de până atunci. Dar, ceva-undeva-cumva a intervenit, iar într-una din zilele imediat după semnarea actelor, omul de lângă mi-a arătat o parte a lui pe care eu nu o cunoscusem niciodată.

Inițial, am trecut peste, i-am căutat scuze, am încercat să schimb ceva la mine, pentru că acum eram doi. În decursul a celor aproape 4 luni care au urmat, atitudinea respectivă se accentua din ce în ce mai mult și se extindea. Am căutat iarăși explicații și motive, până am trăit un moment pe care nu îl doresc nimănui. Agresivitatea și violența atinseseră un nivel la care viața îmi fusese pusă în pericol, iar atunci a avut loc și trezirea la realitate.

Între timp, îmi pierdusem din apropiere oameni și nu mai știam la cine să apelez, cu cine să mă sfătuiesc, ce să fac. După multe telefoane date și planuri făcute, am reușit să ajung și la partea practică. Am plecat, am înaintat divorț și eram pregătită să îmi construiesc iarăși o viață de care să fiu mândră și în care să fiu fericită. Au mai urmat momente de groază, cu hărțuiri și teroare, dar ceva din mine îmi zicea să stau liniștită, că povestea se apropie de final.

Emoțile și trăirile de atunci? Ok, să ating și partea asta. Dacă au fost momente când mi-a fost greu? Nu, nu mi-a fost greu. Mi-a fost al naibii de greu și de dureros. Mă duceam în terapie și o rugam disperată pe terapeută să îmi zică orice, să fac orice, dar să nu mai simt ce simțeam. Să nu mai am amintirile alea. Să nu mă mai gândesc. Să nu le mai simt toate, învălmășite. Să trec mai repede peste. Dar nu există rețetă pentru asta. Durerea insistă să fie simțită, că poate-poate rămânem cu ceva după. 

Și eu, personal, am rămas – cu lecții despre viață și oameni. Mi-am găsit destul de repede un loc de muncă în altă țară și îmi continui viața – după ce am renunțat la cine m-a rănit cum nu mi-aș fi imaginat vreodată.

Ce transmit mai departe?

În primul rând și cel mai clar – conștientizarea acțiunilor. Dacă partenerul – care trebuie să fie sprijin, ajutor, familie – devine cel care cauzează suferința, acționează în cel mai mic sens de violență fizică sau teroare psihică și i se lasă impresia că i se permite, că i se găsesc scuze, atunci va reveni la acel comportament și îl va amplifica de câte ori simte nevoia să se exprime. Pentru că ceea ce permiți, exact aia va continua.

Nu, decizia de a pleca nu e ușoară. La naiba, e chiar grea. Mai ales când e vorba de alte lucruri la mijloc, poate când mai sunt și alte persoane implicate. Sau alte situații. Dar absolut nimic din lume nu se compară cu teroarea de a sta lângă cineva violent, lângă cineva cu care trebuie să îți măsori orice cuvânt sau acțiune, că e posibil să îți fie viața în joc. Da, tentația este de găsit scuze, pentru că e ușor – ‘a avut o zi grea’ sau ‘s-a certat cu cineva’… Nu există scuză pentru violența sau agresivitatea de orice natură. Și nu există nici cale de întoarcere de acolo.

Personal, nu cred că are vreo legătură cu religia – exemplul de față: religia musulmană. Deși lumea încercase să mă avertizeze ba cu glume, ba cu discuții serioase și teorii de viață și exemple, am preferat și vreau să cred în continuare că violența nu e o chestiune de religie. Este o alegere. Bărbatul alege să se poarte ca un animal cu femeia lui, consideră că are un avantaj în forța fizică și se folosește de el. Iar ideea conform căreia se va schimba pentru femeia pe care o iubește, dar pe care o abuzează, nu are fundament în viața reală, când te trezești în inferioritate musculară și forțoasă. 

Cred cu tărie, în schimb, că este în strânsă legătură cu felul și mediul în care bărbatul respectiv a fost crescut, de principiile de viață care i-au fost insuflate în famillie și apoi de cele pe care și le-a adoptat singur, ca un om în devenire ce este. 

Violența este o alegere, nu o întâmplare, nu o greșeală. De greșit, greșim cu toții, bărbați sau femei. Dar atâta timp cât sunt metode de reacție – metode umane, atâta timp cât există cuvinte prin care te poți exprima ca să rezolvi situațiile, o să o spun din nou – nu există scuză pentru așa ceva. 

Eu am ales să păstrez în istoria mea piatra asta de hotar și pot doar să mulțumesc.

Notă: Povestea originală a suferit mici modificări în transpunerea scrisă – din motive legale, dar care nu i-au afectat morala. Zic de motive legale pentru că după publicarea poveștii de mai sus, mi s-a transmis printr-un mesaj că personajul principal are de suferit prea mult de pe urma faptului că am făcut publice întâmplările, iar ca rezultat se va îndrepta spre zona legală să își facă dreptate.

Inițial, am fost revoltată. Nu mi se părea corect să nu pot transmite mai departe o poveste la care eu am participat și după care am avut suficient de tras. Nu mi se părea corect să nu am dreptul la libera exprimare. Nu mi se părea corect nici față de persoanele care trecuseră prin întâmplări de același gen și își găsiseră alinarea să vadă că nu sunt singure și că cineva are ‘voce să transmită mai departe’ niște evenimente dureroase. Așa că am vrut să continui și să merg și mai încolo…

Dar. M-am oprit o clipă și mi-am dat seama că intenția mea nu a fost niciodată – nici prin cele devenite publice, nici prin altceva – să îi fac rău omului pe care îl iubisem cândva. Am vrut doar să împărtășesc ceea ce trăisem. Iar reacția lui a fost suficientă să îmi dau seama că fiecare acționează după cum poate mai bine. Așa că și eu am reacționat în felul meu.

Am ales să păstrez publică, totuși, povestea, dintr-un singur motiv foarte simplu: reacțiile primite de la oameni. Am primit mesaje de la bărbați care își cereau scuze în numele ‘rasei’ pe care o reprezintă. Am primit mesaje de la femei pe care le-am ajutat, care au găsit alinare că nu sunt singure, că se poate să ai o viață și după evenimente de genul, că cineva a transmis lumii ceea ce ele nu au avut curaj. Și nu pot să descriu sentimentul pe care îl ai, atunci când povestea ta inspiră pe cineva. Când primești mesajul ăla de îți mulțumesc că ai făcut ceea ce eu nu am avut putere să fac.

Iar povestea mea aparține lui 2015, și acolo rămâne. O voi purta cu mine toata viața, și-a lăsat urmele și m-a schimbat, dar am decis că nu o mai las să mă mai afecteze în noul an 🙂 Și așa am încheiat capitolul ăsta.

 

anamariapopa.com blog post plecare avion abandon poveste de viata violenta agresivitate neacceptare cer albastru religie musulmana barbat violent divort ana maria popa

Acte necesare divorțului de un cetățean străin

Deși nu e un eveniment plăcut, din păcate uneori ajungem să realizăm că o relație nu mai merge. De orice fel ar fi acea relație, oficializată sau nu, de cele mai multe ori este mai bine să se termine, decât ca partenerii să se chinuie să ducă o povară (poate mult spus, dar așa se întâmplă în momentul în care o relație devine o luptă).

Se pare că, la 23 de ani, a fost cazul să experimentez și eu acel moment. Nu am fost niciodată persoana care să facă ceva strict din obligație sau de ochii lumii, așa că am luat decizia că, la aproximativ 3 luni de la oficializarea relației, a fost cazul să și încheie. Cu durere și tristețe, dezamăgire și alte câteva sentimente deloc plăcute, am ales drumul ăsta.

Așadar, împărtășesc și din experiența asta cu oricine are nevoie de detalii 🙂 Hârtia primită de la starea civilă menționează următoarele:

Documente necesare cetățeanului străin pentru divorțul pe care administrativă:

– cerere tipizată de divorț – datată și semnată în fața ofițerului de stare civilă

– certificatul de naștere, original, cu apostilă/supralegalizat, sau după caz, copie xerox și traducere legalizată a acestuia

– certificatul de căsătorie, original și copie xerox

– documentul cu care se face dovada identității (valabil atât la data depunerii, cât și la data eliberării certificatului de divorț)

– declarație autentificată în fața ofițerului de stare civilă, în situația în care ultima locuință comună declarată nu este aceeași cu domiciliul sa reședința ambilor soți înscrisă în actele de identitate

– dosar din carton, cu șină

– taxă extrajudiciară de timbru în valoare de 2 lei de persoană, plătită la un oficiu poștal din sectorul 2, în contul RO35 TREZ 7022 1340 202X XXXX. (notă personală: eu m-am interesat la Starea Sivilă Sector 2, unde am și avut înregistrarea)

– taxa divorț administrativ – 500 RON, care se poate achita după cum urmează: – prin bancă cu ordin de plată, prin intermediul cardului bancar la sediile Direcției Venituri Buget Local Sector 2 din Bdul Gării Obor numărul 10 și numărul 14, prin intermediul Oficiilor Poștale CN Poșta Română. Cont IBAN: RO70 TREZ 7022 1180 250X XXXX / Beneficiar: Direcția Venituri Buget Local Sector 2 / Cod Fiscal: 13811802

– în cazul persoanelor care nu cunosc limba română, depunerea cererii de divorț se face în prezența unui traducător autorizat, se încheie un proces-verbal în acest sens.

Documentele cu care se face dovada identității pot fi, după caz:

1. pentru cetățenii Uniunii Europene sau Spațiului Economic European – documentul de identitate sau pașaportul emis de statul aparținător

2. pentru apatrizi – pașaport emis în baza Convenției privind statutul apatrizilor in anul 1954, însoțit de permisul de ședere temporar sau permanent, după caz

3. pentru cetățenii străini din state terțe – pașaportul emis de statul ai căror cetățeni sunt, în care să fie aplicată viza de intrare pe teritoriul României. Viza trebuie să fie valabilă atât la data depunerii, cât și la data eliberării certificatului de divorț

4. pentru cetățenii străini cărora li s-a acordat o formă de protecție în România – document de călătorie emis în baza Convenției de la Geneva din anul 1951, sau după caz, document de călătorie pentru străinii care au obținut protecție subsidiară-protecție umanitar condiționată

5. pentru cetățenii străini solicitanți de azil în România – pașaport emis de statul ai căror cetățeni sunt, însoțit de documentul temporar de identitate.

Programul de lucru este următorul: luni, marți, miercuri – 8.30-12.00 și 13.00-15.00, joi 8.30-12.00 și 13.00-18.30, iar vineri 8.30-13.30.

 

Acestea fiind zise, sper să nu fie cazul să ajungeți în cazuri de genul, dar și dacă da, să vă fie de folos lista de mai sus, să nu ajungeți să mai stați pe la ghișee degeaba. Și – multă fericire! 🙂

Acte necesare căsătoriei cu un cetățean străin în România

Later edit: starea civilă s-a modificat între timp, însă articolul rămâne activ, spre a fi de ajutor celor care se confruntă cu aceleași probleme 🙂

Articolul original, în starea lui naturală, poate fi găsit începând cu rândurile următoare. Iar de cealaltă parte, actele necesare divorțului de un cetățean străin se pot găsi aici.

 

Că sunt femeie măritată, știe deja toată lumea, sper.

Dar postarea asta nu este despre cum mă laud cu noul statut, ci despre ce nervi de oțel trebuie să ai, dacă te gândești măcar să te căsătorești cu un cetățean străin, în România.

Păi, se făcea prin luna martie că ne gândeam noi, ne bătea așa gândul puțin, cum ar fi să ne căsătorim… Cam ce ar însemna asta, cât avem de alergat pentru acte, cu cine trebuie să ne înfruntăm și să ne măsuram puterile, the usual. Și așa am pornit la drum.

Primul lucru, începem să căutăm frumos pe net, ca doi copii cuminți ce suntem și care aveam job pe timpul zilei. Asta s-a schimbat rapid, pentru că în România doar intenția de a te căsători cu un cetățean străin este job suficient. Am găsit o listă cu acte necesare, am luat-o de bună cuviință, însă pentru un act de pe acolo era ceva neclar, așa că zic să dau și un apel, să fiu sigură.

Și sun la Starea Civilă Sector 2, să mă lămuresc și eu. Îmi răspunde o tanti plictisită și deranjată, că toate informațiile sunt pe internet și că dacă vreau ceva suplimentar, să vin și să stau la coadă la ghișeu, ca toată lumea. Că ea nu mă poate ajuta cu nimic telefonic și asta este, o zi bună! Degeaba încercam eu să îi explic frumos că nu era vorba nicidecum de info suplimentare, ci mai degrabă de o clarificare. Nu și nu. Programul lor, cum știți deja probabil de la majoritatea ghișeelor, este cel mai inflexibil din galaxie. Și ele sunt la fel, așa că a durat vreo două zile până să ajungem fizic la locul faptei. Între timp…

… Eh, restul  de chestii păreau destul de clare pentru mine, așa că am început să acționăm asupra a ce puteam și era realizabil fără extra-ajutor. Și așa am ajuns la notar, unde trebuia să dăm o declarație pe proprie răspundere că eu nu sunt căsătorită în prezent, și nici el în țara lui – Turcia. Ajungem la un notar de pe Strada Grigore Ionescu, chiar cum vii dinspre benzinăria de la Reînvierii – nu îi mai știu numele și sper spre binele biroului notarial, nici să nu mi-l mai aduc aminte! Deci, oprim, parcăm, ajungem la etajul cu biroul notarial, intrăm și dăm de o doamnă interesantă. Anunțăm că am venit pentru a da niște declarații pe proprie răspundere, etc. conform poveștii de mai sus – ne gândeam că oricum ar cam trebuie să știe despre ce era vorba, doar nu eram primul cuplu format din persoane de naționalități diferite, care voia să se căsătorească. Deci, ne-am exprimat intenția și scopul vizitei. Contracararea vine rapid:

– Păi și de la mine ce vreți?……

Pauză, blocaj.

– Păi nu sunteți notar? Nu eliberați astfel de documente?

– A, ba da, așa ziceți!

Ok, mindfuck… Să trecem mai departe.

Tot ea: – Dar trebuie să îmi dați mai multe detalii, să știu despre ce este vorba. Nu aveți ceva scris, un format?

– Nu… Avem doar lista cu acte publicată pe site-ul lor.

– A, bine. Dar imi arătați aia măcar.

Pauză, din nou. Pentru că femeia nu înțelegea ideea că toată descrierea actului era ‘declarație pe proprie răspundere… etc.’. A văzut, a zis că a înțeles, ca abia atunci să ne anunțe că ea nu avea curent în ziua respectivă și oricum nu ne poate ajuta, să revenim luni (era vineri). Să mai folosesc cuvinte să descriu starea care m-a cuprind? Chiar nu cred că e nevoie…

Ok, bun, alt notariat la rând, unul de care auzisem mai demult vorbindu-se. Ajungem acolo, a redactat hârtia respectivă, deși și aici cu tot felul de obiecții, majoritatea pe baza faptului că de ce ne-am hotărât să ne căsătorim. Dar măcar am rezolvat. Sau așa credeam.

Să revenim, totuși, la povestea cu ghișeul. Am mers, deci, și ne-am prezentat fizic pentru a ne lămuri. Am luat și actele deja rezolvate cu noi, pentru a avea o confirmare că putem merge mai departe. Păcat doar că lista afișată pe internet nu era aceeași cu cea pe care o verificau mai marii, în momentul în care primeau dosarele depuse.

Așa am aflat că acea declarație de la notar avea un anumit tipar după care trebuia redactată, format care nu era publicat pe net și care nu era știut de notariat. Ok, toate bune, tooooaaate bune…

Ca un mic ajutor, măcar, iată aici lista cu actele necesare, pentru cine se mai gândește să facă pasul ăsta 🙂

Acte necesare pentru încheierea căsătoriei cu un cetățean străin

*Pentru cetățeanul român:

– Actul de identitate (original și copie)

– Certificatul de naștere (original și copie)

– Certificatul medical prenupțial (să conțină mențiunile, testat HIV și Apt pentru căsătorie)

– Dovada regimului matrimonial ales (în cazul în care acesta este separarea de bunuri sau comunitatea convențională se dă la notar)

– Dovada desfacerii căsătoriei anterioare, după caz

– Chitanță în valoare de 2 lei de la orice oficiu poștal de pe raza Sectorului 2, în contul RO35TREZ70221340202XXXXX

– 1 Dosar cu șină

*Pentru cetățeanul străin:

– Actul de identitate (original și copie)

– Certificatul de naștere apostilat (din țara cetățeanului străin) sau supralegalizat, după caz (original și copie xerox), însoțit de traducerea autentificată de un notar public român

– Certificatul medical prenupțial (să conțină mențiunile, testat HIV și Apt pentru căsătorie)

– Dovada regimului matrimonial ales (în cazul în care acesta este separarea de bunuri sau comunitatea convențională se dă la notar)

– Dovada eliberată ori autentificată de misiunile diplomatice/oficiile consulare acreditate în România, din care să rezulte că îndeplinește condițiile de fond cerute de legea sa națională

– Dovada desfacerii căsătoriei anterioare, după caz.

Iar toate astea le-am primit pe o hârtie tipărită, care mi-a fost înmânată doar la ghișeu, de către tanti de acolo, pentru că era prea greu să fie publicată în varianta corectă online. 

Bun, apoi, vă mai povestesc una-alta, poate vă ajută pe voi, că eu nu le-am avut scrise niciunde când am avut nevoie de ele.

Certificatul medical prenupțial constă în următoarele – te duci la orice clinică (de preferat privată, că primești rezultatele mai repede) și îți faci testul HIV și o radiografie la plămâni. Apoi, pe baza rezultatelor, orice medic poate elibera certificatul acesta. Personal, eu am rezolvat cu medicul de familie, care mi-a dat și mie ștampila de APT și i-a dat-o și soțului meu, chiar dacă nu era înregistrat la cabinet. Apoi, de reținut este faptul că certificatul medical este valabil doar 14 zile calendaristice, deci trebuie scos cu cel mult două săptămâni înainte de depunere dosarului.

Așa, depunerea dosarului complet se face cu fix 10 zile înainte de data dorită. Noi am plâns după data de 18 Aprilie, pentru că era și ziua noastră și pentru că erau și multe din persoanele dragi în țară, care apoi plecau. Așa că pe data de 08 Aprilie era singura zi în care puteam depune dosarul.

Apoi, alte momente haioase am trăit cu Ambasada Turcă, simpatică foc. Deci, se făcea că lui îi trebuia dovada faptului că el îndeplinește condițiile necesare căsătoriei cu mine. Dar pentru eliberarea dovezii lui, îi trebuia dovada faptului că eu nu sunt căsătorită aici. Ajungem înapoi la Starea Civilă Sector 2, ca să aflu că acea adeverință trebuie eliberată de la sectorul în care m-am născut, nu de la cel de care aparțin. Așa că mă duc la Sectorul 1, unde aflu că am de achitat taxe la Poștă și de completat o cerere, iar abia după 7 zile lucrătoare aveam dreptul de a primi adeverința. Timpul deja era la limită, având în vedere că noi aveam 14 zile cu totul, să organizăm, până pe data de 08 Aprilie, când trebuia prezentat dosarul complet.

Am depus cererea, astfel, la Starea Civilă Sector 1 și întreb timid dacă îmi este permis să încerc să văd dacă adeverința este gata și înainte de cele 7 zile lucrătoare. Răspunsul a fost subtil – ‘Doamnă, eu v-am zis perioada care trebuie. Acum, că dumneavoastră vreți să faceți altfel, e treaba dvs.‘. Încerc să mă asigur – ‘Dar după 7 zile o pot ridica sigur, da?’. Și primesc cel mai sincer răspuns – ‘Da, normal, asta dacă nu se pierde pe undeva pe drum de la primar la noi, că am mai pățit așa și nu am avut ce face. Trebuie să depuneți încă o dată cererea.’ … Oook, era momentul să devin religioasă, mi-am dat seama. Și a funcționat, căci în 5 zile adeverința a fost gata 🙂

Eh, înapoi la Ambasadă, aflu că pentru eliberarea unui alt act, trebuia un altul care să îl ajute pe cel ulterior… Și nu, nu ni se menționase de la început. Dar, într-un final, am reușit, am avut dosarul complet cu o zi și jumătate înainte de termenul limită, și totul părea să fie de partea noastră… Asta după ce am întâlnit persoane care se uitau suspicios la noi, care ne întrebau subtil sau nu prea că de ce vrem să ne căsătorim, care băteau apropo-uri legate de cetățeniile diferite și etc.

Și vine ziua de 08 Aprilie, bucuroși că vom avea o dată și o oră spre a comunica lumii dragi 🙂 Și ce să vezi, actul X nu era tradus. Spre deosebire de alte țări, în Turcia ți se dă buletinul atunci când te naști, așa că ei nu au certificat de naștere care să fie separat de buletin. Dar pentru un înlocuitor de certificat de naștere, am scos de la Ambasadă un extras al datelor necesare, în format internațional – un extras multilingv. Dar se pare că multilingv și internațional nu se aplică și pentru România. Apoi, dacă asta era în regulă, după toate explicațiile, s-a descoperit lipsa altui act. Am avut noroc cu tanti de la ghișeu, care a scos alte dosare cu cazuri de căsătorii între românce și turci. Problema era că tanti nu se prinde că actele depuse de aceia erau diferite de ale noastre pentru simplul motiv că fuseseră scoase direct din Turcia, și nu prin Ambasadă cum făcusem noi. Atunci a fost momentul când am explodat și eram pregătită să fac orice ca să mă lase statul român să mă căsătoresc cu omul pe care îl iubesc. Și i-am spus sincer – ‘Doamnă, de două săptămâni alergăm dintr-o parte în alta pentru ca toate actele să fie complete și în regulă. Am venit la ghișeu de 3 ori pentru lămuriri și verificări de acte, doar ca să fie totul bine. Vă rog, spuneți-mi că mă programați pe data de 18 Aprilie cu cununia, orice ar fi, pentru că vă plâng aici de vă inund.’

Presupun ca disperarea mea a fost evidentă, pentru că am primit cel mai frumos răspuns de la orice persoană cu care mai luasem contactul până atunci în tot traseul ăsta – ‘Bine, stați puțin să vorbesc cu șefa mea și să îi spun povestea. Stați liniștită că nu sunt eu nimeni să mă pun în calea iubirii, se vede în ochii dumneavoastră dragostea. Și dacă e vreun act lipsă, depuneți astăzi dosarul așa și vă programez, iar apoi îmi aduceți ce mai trebuie.’

Știi momentul când zâmbești ca să nu izbucnești în plâns? Eh, așa eram eu atunci. Într-un final, găsisem și eu înțelegere într-o persoană care chiar putea să ajute! Din fericire, am avut dosarul complet până la urmă și ne-am programat și ne-am bucurat și acum suntem căsătoriți…

Și nu zic doar așa că e al meu, dar nu-i așa că ne-a ieșit frumos și ne stă bine? 😀 Adică știa tanti asta ultimă de ce se luptă cu sef-șa pentru noi, zic!

 

www.anamariapopa.com blog post ana maria popa ozler casatorie cu un cetataean strain turc in romania acte necesare stare civila