Viața întreagă ca o perioadă grea

De câte ori nu ai întrebat pe cineva ce face sau cum este, iar în schimb ai primit răspuns de genul: Sunt obosit/ă, m-am certat cu prietena/ul, mașina are probleme și n-am bani să o fac, la birou am greșit, nici cu sănătatea nu stau bine… șiiii continuă cu tot ce poate să meargă rău în viața unui om. Și totuși, ca să încerci să scoți omul din pasa asta, îi zici ceva de bine. Și apoi auzi un Da-da, am o perioadă proastă.

Și cumva ai zice că mnah, asta e, i se mai întâmplă oricui… Numai că faza se repetă iar, și iar, și iar, de fiecare dată când faci conversație. La un moment dat, mie chiar îmi vine să iau oamenii și să îi zgudui bine, să le aduc aminte că este doar alegerea lor și a nimănui altcineva să se plângă, dar să se complacă în situațiile nefericite și să nu facă nimic să schimbe. Ăsta este adevărul: ne place să ne lamentăm, chestie specifică românilor. Iar treaba asta am observat-o cel mai bine în interacțiunea cu străinii – care au și ei probleme, dar aleg să vadă partea pozitivă a fiecărei zile și să aprecieze viața pentru ce le oferă, nu să detalieze cum îi supără.

Da, toți oamenii din lume au probleme diferite și complexe, dar le au. Numai că nu toți se plâng, nu toți rămân blocați în situațiile triste. Unii mai și acționează.

Ce uităm extrem de des este că dacă ceva nu ne convine, avem puterea de a schimba. O vorbă faină pe care o admir zice că ‘If you don’t like where you are (at some point in your life), move. You are not a tree!‘ și cam are dreptate. Te duci mai în stânga sau mai în dreapta, încerci lucruri diferite dacă nu ești sigur ce te-ar face fericit, dar sigur nu rămâi acolo unde ai mai încercat și știi că nu ți-e bine. Iar chestia asta are aplicabilitate infinită, de la viața cu toate domeniile ei (profesional, sentimental, personal, familial, social etc.) în general, la activități și chestii mai mărunte în particular.

Atâta vreme cât există opțiuni, există și soluții. Tre’să îți placă prea mult să te auto-pedepsești sau să îți plângi de milă, ca să nu vrei să schimbi nimic.
Povestea zice că există și oameni fix așa: care știu că ceva nu merge bine, știu și ce ar cam trebui să facă să iasă din poveștile triste, dar nu fac nimic. Nu acționează, nu pun în practică. Pentru că asta ar însemna prea mult. ar însemna o schimbare. În primul rând, ar însemna o ieșire din zona de confort, ceea ce e cam peste mână, nu? Apoi, ar însemna chiar să acorde o șansă fericirii și să nu mai aibă motive să se plângă… Păi, despre ce o să converseze cu oamenii după? Cum o să mai atragă atenția asupra lor? Pentru unii, să fie fericiți chiar nu este o opțiune…

Asta-i pentru cei pierduți uneori. Dacă te regăsești măcar nițel în cele de mai sus, cum mă regăsesc și eu în diverse momente mai joase din viață, acum vine și încurajarea: să nu îți fie frică să rezolvi nefericirea și să lupți pentru momentele alea faine, pentru că oricum viața are un stil ciudat de a te face să o iei de la capăt și să practici iar, și cu altă ocazie 🙂

 

Eh, și acum întreabă-te…

happiness-comfort-zone-change-quote-anamariapopa-com

Ce m-a învățat un sfert de secol

Încă două săptămâni și… Pe 16 Decembrie 2016 împlinesc magnifica vârstă de 25 de ani (sper să fie magnifică) și chiar dacă nu pare chiar atââât de mult, m-a pus nițel pe gânduri. Totuși, sunt din ce în ce mai aproape de 30 și tot așa o să cresc în continuare.
Cu suficiente experiențe și din domenii diverse la activ, oameni simpatici sau nu prea, povești roz sau mai puțin, mi-am dat seama că tot ce contează e cu ce rămâi după. După fiecare din ele, luate pe rând sau laolaltă. Și mai mult decât atât, indiferent de cele petrecute, întrebarea care ar trebui să rămână în picioare este: Și acum, ce?

Eh, iar pentru mine și acum-ul se traduce în apreciere. Asta am învățat până la 25 de ani. De-a lungul timpului, mi-am format niște principii și valori, un set din ăsta potrivit mie și după care să mă ghidez în viața asta. Iar baza lui a fost memorarea lucrurilor bune și acordarea de atenție specială celor deranjante. Fix așa am ajuns să le aplic pe toate planurile – social, familial, profesional, sentimental, iar la vârsta asta am ajuns să mă țin tare pe poziție când vine vorba despre:

Deschidere. Liniștea că poți aborda orice subiect, că poți dezbate orice temă fără a ieși cu scântei. Ador provocarea lansată către persoane de genul și skill-urile lor de a comunica, d-aia oamenii deschiși sunt preferații mei când vine vorba de subiecte controversate pentru că am încredere în modul lor de a relaționa.

Constanță. Pentru mine e chestia aia care contribuie la încrederea pe care o investești în cineva, pentru că oamenii constanți au un echilibru între gânduri, vorbe și acțiuni. De prea multe ori, beleaua începe când o persoană zice una și face alta, iar pe mine cel puțin mă face să mă întreb serios ce e în capul unora.

Calm, răbdare, liniște. Experiența m-a adus la concluzia că oamenii se împart în două categorii, după feeling-ul pe care mi-l dau în urma interacțiunii cu ei: oameni liniștiți și oameni agitați. Ador senzația de calm și liniște cu care te lasă cei dintâi după ce au plecat de lângă tine.

Sinceritate. Conversații reale. Cum ar zice o vorbă – heart to heart // soul to soul, cam așa văd eu discuțiile. Indiferent de subiectele abordate, simți că omul din fața ta nu joacă un rol, iar ceea ce exprimă în afară este și înăuntru lui.

Pasiune. Îmi plac de numa’ oamenii care pun pasiune în ceea ce fac, iar asta se vede în acțiunile lor, în privire și în felul cum se exprimă. Iar ce e mai mișto e că transmit asta și în afară și uit-așa reușesc să molipsească și pe mine. Intensitatea, bucuria și iubirea de viață combinate, odată experimentate mi-au arătat că o altă modalitate de a trăi nu mai există.

Respect. Fără alte descrieri, e clar că fără respect nu există bază pentru nici un fel de relaționare. Iar când mie respectul nu mi-a fost oferit, a fost cazul să activez respectul de sine și m-am îndepărtat de oamenii în cauză.

Așezări perfecte. Știm că perfecțiunea nu există, nu? Nu mai suntem copii să auzim poveștile dinainte de culcare și nici nu trăim în vreun basm. Perfecțiunea chiar nu există într-un om, obiect sau relație. Toate își schimbă starea sau se degradează în timp.
Dar ce există – sunt momentele perfecte. Clipe care luate separat, îți aduc zâmbetul pe buze indiferent de tabloul întreg. Nu sunt coincidențe, deși par. Nu sunt planificate și cu toate astea, un om sau un lucru îți apare în cale într-un anumit moment potrivit pentru tine. De multe ori, nu știi ce se întâmplă și până te dezmeticești, dacă nu ai fost suficient de rapid și de ancorat în el, s-a dus. Dar și dacă ești pe fază, oh (ce fain poate fi)!…

 

Iar acum abia aștept următorii 25, sunt curioasă să văd ce chestii noi mai aflu. 😀

anamariapopa-com-ana-maria-popa-blog-big-smile

*Poză de când aveam 20 de ani și practicam aceeași curiozitate pentru oameni și experiențe noi.

 

– – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – –

Articol inspirat de provocarea STALINSKAYA – Evoluția celor puternici.

Preparată conform unei rețete tradiționale rusești, STALINSKAYA Vodka este recunoscută pentru tăria gustului, pentru rigoarea selecției materiilor prime și îmbunătățirea constantă a procesului de producție și a tehnologiei folosite. Încă de la lansare, sub sloganul „Pentru cei puternici”, STALINSKAYA este alături de cei care care au curajul să riște pentru a transforma orice încercare într-o victorie, de cei al căror succes este alimentat de tăria de caracter”. Marca aniversează anul acesta 20 de ani pe piața din România.

Lecția de viață pe 2015

M-am întâlnit cu un prieten, cu puțin înainte să plec. Nu ne mai văzusem de luni bune. Așa că am stat la povești despre ultimele întâmplări, iar omul respectiv m-a făcut să mă gândesc ce fac eu bun în viața asta. Și experiența mi-a arătat că oamenii au avut de învățat din poveștile mele, fie ele fericite sau triste.

Eu am fost și continui să fiu genul de om care preferă să învețe pe pielea lui, să știe de ce va evita pe viitor anumite chestii, mai degrabă decât din ce îmi auzeau urechile. Așa am ajuns să primesc reacțiile – pozitive sau negative – ale celor din jur, care își găseau inspirația, lecțiile, alinarea sau ce mai aveau ei nevoie, în poveștile spuse de mine. Și tot așa am ajuns să transmit mai departe o experiență grea și învățaturile primite.

Nu mai devreme de Aprilie anul curent mă căsătoream. După unii, prea curând pentru vârsta mea sau pentru termenii relației, iar după alții făceam ceva complet greșit având în vedere că alesesem pe cineva de o altă naționalitate și religie. Ascultam pe fiecare în parte, dar știam ce zicea inima mea care era mult prea fericită, încât a omis să mai consulte și mintea.

Așa că pe 18 Aprilie 2015 devenisem soția cuiva alături de care abia așteptam să îmi petrec tot restul vieții, pe care să îl trăim în stilul nostru frumos de până atunci. Dar, ceva-undeva-cumva a intervenit, iar într-una din zilele imediat după semnarea actelor, omul de lângă mi-a arătat o parte a lui pe care eu nu o cunoscusem niciodată.

Inițial, am trecut peste, i-am căutat scuze, am încercat să schimb ceva la mine, pentru că acum eram doi. În decursul a celor aproape 4 luni care au urmat, atitudinea respectivă se accentua din ce în ce mai mult și se extindea. Am căutat iarăși explicații și motive, până am trăit un moment pe care nu îl doresc nimănui. Agresivitatea și violența atinseseră un nivel la care viața îmi fusese pusă în pericol, iar atunci a avut loc și trezirea la realitate.

Între timp, îmi pierdusem din apropiere oameni și nu mai știam la cine să apelez, cu cine să mă sfătuiesc, ce să fac. După multe telefoane date și planuri făcute, am reușit să ajung și la partea practică. Am plecat, am înaintat divorț și eram pregătită să îmi construiesc iarăși o viață de care să fiu mândră și în care să fiu fericită. Au mai urmat momente de groază, cu hărțuiri și teroare, dar ceva din mine îmi zicea să stau liniștită, că povestea se apropie de final.

Emoțile și trăirile de atunci? Ok, să ating și partea asta. Dacă au fost momente când mi-a fost greu? Nu, nu mi-a fost greu. Mi-a fost al naibii de greu și de dureros. Mă duceam în terapie și o rugam disperată pe terapeută să îmi zică orice, să fac orice, dar să nu mai simt ce simțeam. Să nu mai am amintirile alea. Să nu mă mai gândesc. Să nu le mai simt toate, învălmășite. Să trec mai repede peste. Dar nu există rețetă pentru asta. Durerea insistă să fie simțită, că poate-poate rămânem cu ceva după. 

Și eu, personal, am rămas – cu lecții despre viață și oameni. Mi-am găsit destul de repede un loc de muncă în altă țară și îmi continui viața – după ce am renunțat la cine m-a rănit cum nu mi-aș fi imaginat vreodată.

Ce transmit mai departe?

În primul rând și cel mai clar – conștientizarea acțiunilor. Dacă partenerul – care trebuie să fie sprijin, ajutor, familie – devine cel care cauzează suferința, acționează în cel mai mic sens de violență fizică sau teroare psihică și i se lasă impresia că i se permite, că i se găsesc scuze, atunci va reveni la acel comportament și îl va amplifica de câte ori simte nevoia să se exprime. Pentru că ceea ce permiți, exact aia va continua.

Nu, decizia de a pleca nu e ușoară. La naiba, e chiar grea. Mai ales când e vorba de alte lucruri la mijloc, poate când mai sunt și alte persoane implicate. Sau alte situații. Dar absolut nimic din lume nu se compară cu teroarea de a sta lângă cineva violent, lângă cineva cu care trebuie să îți măsori orice cuvânt sau acțiune, că e posibil să îți fie viața în joc. Da, tentația este de găsit scuze, pentru că e ușor – ‘a avut o zi grea’ sau ‘s-a certat cu cineva’… Nu există scuză pentru violența sau agresivitatea de orice natură. Și nu există nici cale de întoarcere de acolo.

Personal, nu cred că are vreo legătură cu religia – exemplul de față: religia musulmană. Deși lumea încercase să mă avertizeze ba cu glume, ba cu discuții serioase și teorii de viață și exemple, am preferat și vreau să cred în continuare că violența nu e o chestiune de religie. Este o alegere. Bărbatul alege să se poarte ca un animal cu femeia lui, consideră că are un avantaj în forța fizică și se folosește de el. Iar ideea conform căreia se va schimba pentru femeia pe care o iubește, dar pe care o abuzează, nu are fundament în viața reală, când te trezești în inferioritate musculară și forțoasă. 

Cred cu tărie, în schimb, că este în strânsă legătură cu felul și mediul în care bărbatul respectiv a fost crescut, de principiile de viață care i-au fost insuflate în famillie și apoi de cele pe care și le-a adoptat singur, ca un om în devenire ce este. 

Violența este o alegere, nu o întâmplare, nu o greșeală. De greșit, greșim cu toții, bărbați sau femei. Dar atâta timp cât sunt metode de reacție – metode umane, atâta timp cât există cuvinte prin care te poți exprima ca să rezolvi situațiile, o să o spun din nou – nu există scuză pentru așa ceva. 

Eu am ales să păstrez în istoria mea piatra asta de hotar și pot doar să mulțumesc.

Notă: Povestea originală a suferit mici modificări în transpunerea scrisă – din motive legale, dar care nu i-au afectat morala. Zic de motive legale pentru că după publicarea poveștii de mai sus, mi s-a transmis printr-un mesaj că personajul principal are de suferit prea mult de pe urma faptului că am făcut publice întâmplările, iar ca rezultat se va îndrepta spre zona legală să își facă dreptate.

Inițial, am fost revoltată. Nu mi se părea corect să nu pot transmite mai departe o poveste la care eu am participat și după care am avut suficient de tras. Nu mi se părea corect să nu am dreptul la libera exprimare. Nu mi se părea corect nici față de persoanele care trecuseră prin întâmplări de același gen și își găsiseră alinarea să vadă că nu sunt singure și că cineva are ‘voce să transmită mai departe’ niște evenimente dureroase. Așa că am vrut să continui și să merg și mai încolo…

Dar. M-am oprit o clipă și mi-am dat seama că intenția mea nu a fost niciodată – nici prin cele devenite publice, nici prin altceva – să îi fac rău omului pe care îl iubisem cândva. Am vrut doar să împărtășesc ceea ce trăisem. Iar reacția lui a fost suficientă să îmi dau seama că fiecare acționează după cum poate mai bine. Așa că și eu am reacționat în felul meu.

Am ales să păstrez publică, totuși, povestea, dintr-un singur motiv foarte simplu: reacțiile primite de la oameni. Am primit mesaje de la bărbați care își cereau scuze în numele ‘rasei’ pe care o reprezintă. Am primit mesaje de la femei pe care le-am ajutat, care au găsit alinare că nu sunt singure, că se poate să ai o viață și după evenimente de genul, că cineva a transmis lumii ceea ce ele nu au avut curaj. Și nu pot să descriu sentimentul pe care îl ai, atunci când povestea ta inspiră pe cineva. Când primești mesajul ăla de îți mulțumesc că ai făcut ceea ce eu nu am avut putere să fac.

Iar povestea mea aparține lui 2015, și acolo rămâne. O voi purta cu mine toata viața, și-a lăsat urmele și m-a schimbat, dar am decis că nu o mai las să mă mai afecteze în noul an 🙂 Și așa am încheiat capitolul ăsta.

 

anamariapopa.com blog post plecare avion abandon poveste de viata violenta agresivitate neacceptare cer albastru religie musulmana barbat violent divort ana maria popa

La ce folosesc părerile de rău?

Ultima oară povestisem aici despre faza care mi-a marcat ultimele luni. După asta, am primit tot felul de reacții – îngrijorări, cuvinte de încurajare, oferte de ajutor și sprijin, și… păreri de rău. Cei care mi-au adresat acele păreri de rău au primit de la mine același răspuns: mie nu îmi pare rău, a fost și asta o experiență pe care trebuia să o am, ca să mai învăț ceva în viața asta. Dacă am și reușit, o să aflu mai încolo, de-a lungul timpului.

Dar. M-a pus pe gânduri. La ce folosesc părerile de rău?

Eu o să îndrăznesc să spun că la nimic 😀 Puteți să săriți la gâtul meu, dar hai să privim așa, în general:

 

Părerile de rău la adresa altcuiva

Empatie. Abilitatea de a înțelege sau a simți ceea ce o altă persoană experimentează. Capacitatea de a te pune în pantofii celuilalt.

Câți dintre noi avem pe bune calitatea asta și câți o mimăm, e discutabil și nu există cifre. Da, sigur, tuturor ne place să credem că suntem empatici, dar intervin multe alte chestii la mijloc (pe care oricum vreau să le detaliez cu o ocazie următoare).

Dar totuși, de ce să simți empatie față de cineva poate fi una din cele mai nepotrivite emoții?

Păi. În primul rând, pentru tine. Încercând să fii alături de acel om și să empatizezi cu el, îți aliniezi energia la nivelul persoanei care simte situația respectivă. În loc să o aduci pe ea la nivelul tău și să o scoți din starea aceea. Și apoi, în al doilea rând, pentru ea, persoana care se află în poveste. O menții blocată acolo,  iar acum cu atât mai mult, nu simte nici un ajutor din partea ta.

Ce ai putea să faci în loc: cunoaște doar puțin din poveste și emoțiile experimentate, doar atât cât să îți poți da seama cum să acționezi și să reacționezi. Apoi, adu-ți aminte și adu-i aminte persoanei respective despre un moment în care a fost acolo sus. Concentrează-te pe punctele ei forte, accentuează-i calitățile și pictează-i o imagine favorabilă, care să îi ridice moralul.

Important e să reprezenți un sprijin și un punct de pornire pentru ca acea persoană să se simtă încurajată și susținută. Toată ideea este să nu ajungeți să fiți doi cei care vă lăsați afectați de aceeași întâmplare, mai ales când unul dintre voi nici măcar nu a trăit-o pe pielea lui. Bineînțeles, este o diferență între a emana o energie pozitivă și a începe să țopăi de sus în jos.

Și da, trebuie să te pregătești și pentru momentul în care s-ar putea să îți auzi reproșul că ‘dacă chiar ai vrea să îmi fii alături, ai plânge odată cu mine’. Este frumos să vezi pe cineva că îți împărtășește durerea, dar asta nu ajută pe termen lung. Fără să își dea seama, acea persoană de fapt cere ajutor să rămână în starea respectivă. Cea mai bună modalitate este de a o asigura că motivul pentru care ești acolo este de a o ajuta să ia o pauză de la tristețe.

 

Părerile de rău la adresa propriei persoane

Singurul lucru în care te ajută este să te simți mai rău decât o faci deja. Rămâi blocat în povestea respectivă și singur îți distrugi șansele la noi oportunități. Iar, în timp, o să te acrești.

Și, ca să luăm în considerare și celelalte aspecte – fizic și emoțional, părerile de rău duc la stări emoționale negative, care conduc la probleme fizice de sănătate (inimă, ficat, etc.).

Așa că – de ce?

anamariapopa.com blog post atentie attention depression depresie feeling sorry pareri de rau

Ah da, mai sunt cazuri când atenția celor din jur este atât de esențială pentru noi, încât poate în alt fel nu s-ar concentra asupra noastră. Iar să fii victimă în orice împrejurare îți aduce acea atenție. Dar până și oamenii din jurul nostru, le au pe ale lor, nu vor fi acolo mereu să ne acorde ce avem noi nevoie.

Aici, discuția ar putea fi mai lungă și ar începe de la motivul care îi face pe anumiți oameni să caute lucruri pe care nu le găsesc în ei înșiși și să se victimizeze și s-ar putea duce până la modul de a pasa responsabilitatea unei situații și implicările care vin odată cu aceasta.

Dar aici este aria unui specialist și nu mă bag. Oricât de mult mi-a plăcut psihologia și am studiat-o în facultate, am preferat să rămână la rangul de pasiune. Însă, pentru recomandări în acest domeniu mă puteți contacta fără probleme și vă ajut cu drag.

 

‘You either get bitter or get better’

Diferența care trebuie luată în considerare este: ne pare rău pentru noi sau pentru situație? Indiferent care ar fi răspunsul, cele întâmplate sunt trecut și nimic nu mai poate fi schimbat. Dar poți trage lecțiile din ce a fost și să creezi un viitor mai frumos 🙂