Later edit: starea civilă s-a modificat între timp, însă articolul rămâne activ, spre a fi de ajutor celor care se confruntă cu aceleași probleme 🙂
Articolul original, în starea lui naturală, poate fi găsit începând cu rândurile următoare. Iar de cealaltă parte, actele necesare divorțului de un cetățean străin se pot găsi aici.
Că sunt femeie măritată, știe deja toată lumea, sper.
Dar postarea asta nu este despre cum mă laud cu noul statut, ci despre ce nervi de oțel trebuie să ai, dacă te gândești măcar să te căsătorești cu un cetățean străin, în România.
Păi, se făcea prin luna martie că ne gândeam noi, ne bătea așa gândul puțin, cum ar fi să ne căsătorim… Cam ce ar însemna asta, cât avem de alergat pentru acte, cu cine trebuie să ne înfruntăm și să ne măsuram puterile, the usual. Și așa am pornit la drum.
Primul lucru, începem să căutăm frumos pe net, ca doi copii cuminți ce suntem și care aveam job pe timpul zilei. Asta s-a schimbat rapid, pentru că în România doar intenția de a te căsători cu un cetățean străin este job suficient. Am găsit o listă cu acte necesare, am luat-o de bună cuviință, însă pentru un act de pe acolo era ceva neclar, așa că zic să dau și un apel, să fiu sigură.
Și sun la Starea Civilă Sector 2, să mă lămuresc și eu. Îmi răspunde o tanti plictisită și deranjată, că toate informațiile sunt pe internet și că dacă vreau ceva suplimentar, să vin și să stau la coadă la ghișeu, ca toată lumea. Că ea nu mă poate ajuta cu nimic telefonic și asta este, o zi bună! Degeaba încercam eu să îi explic frumos că nu era vorba nicidecum de info suplimentare, ci mai degrabă de o clarificare. Nu și nu. Programul lor, cum știți deja probabil de la majoritatea ghișeelor, este cel mai inflexibil din galaxie. Și ele sunt la fel, așa că a durat vreo două zile până să ajungem fizic la locul faptei. Între timp…
… Eh, restul de chestii păreau destul de clare pentru mine, așa că am început să acționăm asupra a ce puteam și era realizabil fără extra-ajutor. Și așa am ajuns la notar, unde trebuia să dăm o declarație pe proprie răspundere că eu nu sunt căsătorită în prezent, și nici el în țara lui – Turcia. Ajungem la un notar de pe Strada Grigore Ionescu, chiar cum vii dinspre benzinăria de la Reînvierii – nu îi mai știu numele și sper spre binele biroului notarial, nici să nu mi-l mai aduc aminte! Deci, oprim, parcăm, ajungem la etajul cu biroul notarial, intrăm și dăm de o doamnă interesantă. Anunțăm că am venit pentru a da niște declarații pe proprie răspundere, etc. conform poveștii de mai sus – ne gândeam că oricum ar cam trebuie să știe despre ce era vorba, doar nu eram primul cuplu format din persoane de naționalități diferite, care voia să se căsătorească. Deci, ne-am exprimat intenția și scopul vizitei. Contracararea vine rapid:
– Păi și de la mine ce vreți?……
Pauză, blocaj.
– Păi nu sunteți notar? Nu eliberați astfel de documente?
– A, ba da, așa ziceți!
Ok, mindfuck… Să trecem mai departe.
Tot ea: – Dar trebuie să îmi dați mai multe detalii, să știu despre ce este vorba. Nu aveți ceva scris, un format?
– Nu… Avem doar lista cu acte publicată pe site-ul lor.
– A, bine. Dar imi arătați aia măcar.
Pauză, din nou. Pentru că femeia nu înțelegea ideea că toată descrierea actului era ‘declarație pe proprie răspundere… etc.’. A văzut, a zis că a înțeles, ca abia atunci să ne anunțe că ea nu avea curent în ziua respectivă și oricum nu ne poate ajuta, să revenim luni (era vineri). Să mai folosesc cuvinte să descriu starea care m-a cuprind? Chiar nu cred că e nevoie…
Ok, bun, alt notariat la rând, unul de care auzisem mai demult vorbindu-se. Ajungem acolo, a redactat hârtia respectivă, deși și aici cu tot felul de obiecții, majoritatea pe baza faptului că de ce ne-am hotărât să ne căsătorim. Dar măcar am rezolvat. Sau așa credeam.
Să revenim, totuși, la povestea cu ghișeul. Am mers, deci, și ne-am prezentat fizic pentru a ne lămuri. Am luat și actele deja rezolvate cu noi, pentru a avea o confirmare că putem merge mai departe. Păcat doar că lista afișată pe internet nu era aceeași cu cea pe care o verificau mai marii, în momentul în care primeau dosarele depuse.
Așa am aflat că acea declarație de la notar avea un anumit tipar după care trebuia redactată, format care nu era publicat pe net și care nu era știut de notariat. Ok, toate bune, tooooaaate bune…
Ca un mic ajutor, măcar, iată aici lista cu actele necesare, pentru cine se mai gândește să facă pasul ăsta 🙂
Acte necesare pentru încheierea căsătoriei cu un cetățean străin
*Pentru cetățeanul român:
– Actul de identitate (original și copie)
– Certificatul de naștere (original și copie)
– Certificatul medical prenupțial (să conțină mențiunile, testat HIV și Apt pentru căsătorie)
– Dovada regimului matrimonial ales (în cazul în care acesta este separarea de bunuri sau comunitatea convențională se dă la notar)
– Dovada desfacerii căsătoriei anterioare, după caz
– Chitanță în valoare de 2 lei de la orice oficiu poștal de pe raza Sectorului 2, în contul RO35TREZ70221340202XXXXX
– 1 Dosar cu șină
*Pentru cetățeanul străin:
– Actul de identitate (original și copie)
– Certificatul de naștere apostilat (din țara cetățeanului străin) sau supralegalizat, după caz (original și copie xerox), însoțit de traducerea autentificată de un notar public român
– Certificatul medical prenupțial (să conțină mențiunile, testat HIV și Apt pentru căsătorie)
– Dovada regimului matrimonial ales (în cazul în care acesta este separarea de bunuri sau comunitatea convențională se dă la notar)
– Dovada eliberată ori autentificată de misiunile diplomatice/oficiile consulare acreditate în România, din care să rezulte că îndeplinește condițiile de fond cerute de legea sa națională
– Dovada desfacerii căsătoriei anterioare, după caz.
Iar toate astea le-am primit pe o hârtie tipărită, care mi-a fost înmânată doar la ghișeu, de către tanti de acolo, pentru că era prea greu să fie publicată în varianta corectă online.
Bun, apoi, vă mai povestesc una-alta, poate vă ajută pe voi, că eu nu le-am avut scrise niciunde când am avut nevoie de ele.
Certificatul medical prenupțial constă în următoarele – te duci la orice clinică (de preferat privată, că primești rezultatele mai repede) și îți faci testul HIV și o radiografie la plămâni. Apoi, pe baza rezultatelor, orice medic poate elibera certificatul acesta. Personal, eu am rezolvat cu medicul de familie, care mi-a dat și mie ștampila de APT și i-a dat-o și soțului meu, chiar dacă nu era înregistrat la cabinet. Apoi, de reținut este faptul că certificatul medical este valabil doar 14 zile calendaristice, deci trebuie scos cu cel mult două săptămâni înainte de depunere dosarului.
Așa, depunerea dosarului complet se face cu fix 10 zile înainte de data dorită. Noi am plâns după data de 18 Aprilie, pentru că era și ziua noastră și pentru că erau și multe din persoanele dragi în țară, care apoi plecau. Așa că pe data de 08 Aprilie era singura zi în care puteam depune dosarul.
Apoi, alte momente haioase am trăit cu Ambasada Turcă, simpatică foc. Deci, se făcea că lui îi trebuia dovada faptului că el îndeplinește condițiile necesare căsătoriei cu mine. Dar pentru eliberarea dovezii lui, îi trebuia dovada faptului că eu nu sunt căsătorită aici. Ajungem înapoi la Starea Civilă Sector 2, ca să aflu că acea adeverință trebuie eliberată de la sectorul în care m-am născut, nu de la cel de care aparțin. Așa că mă duc la Sectorul 1, unde aflu că am de achitat taxe la Poștă și de completat o cerere, iar abia după 7 zile lucrătoare aveam dreptul de a primi adeverința. Timpul deja era la limită, având în vedere că noi aveam 14 zile cu totul, să organizăm, până pe data de 08 Aprilie, când trebuia prezentat dosarul complet.
Am depus cererea, astfel, la Starea Civilă Sector 1 și întreb timid dacă îmi este permis să încerc să văd dacă adeverința este gata și înainte de cele 7 zile lucrătoare. Răspunsul a fost subtil – ‘Doamnă, eu v-am zis perioada care trebuie. Acum, că dumneavoastră vreți să faceți altfel, e treaba dvs.‘. Încerc să mă asigur – ‘Dar după 7 zile o pot ridica sigur, da?’. Și primesc cel mai sincer răspuns – ‘Da, normal, asta dacă nu se pierde pe undeva pe drum de la primar la noi, că am mai pățit așa și nu am avut ce face. Trebuie să depuneți încă o dată cererea.’ … Oook, era momentul să devin religioasă, mi-am dat seama. Și a funcționat, căci în 5 zile adeverința a fost gata 🙂
Eh, înapoi la Ambasadă, aflu că pentru eliberarea unui alt act, trebuia un altul care să îl ajute pe cel ulterior… Și nu, nu ni se menționase de la început. Dar, într-un final, am reușit, am avut dosarul complet cu o zi și jumătate înainte de termenul limită, și totul părea să fie de partea noastră… Asta după ce am întâlnit persoane care se uitau suspicios la noi, care ne întrebau subtil sau nu prea că de ce vrem să ne căsătorim, care băteau apropo-uri legate de cetățeniile diferite și etc.
Și vine ziua de 08 Aprilie, bucuroși că vom avea o dată și o oră spre a comunica lumii dragi 🙂 Și ce să vezi, actul X nu era tradus. Spre deosebire de alte țări, în Turcia ți se dă buletinul atunci când te naști, așa că ei nu au certificat de naștere care să fie separat de buletin. Dar pentru un înlocuitor de certificat de naștere, am scos de la Ambasadă un extras al datelor necesare, în format internațional – un extras multilingv. Dar se pare că multilingv și internațional nu se aplică și pentru România. Apoi, dacă asta era în regulă, după toate explicațiile, s-a descoperit lipsa altui act. Am avut noroc cu tanti de la ghișeu, care a scos alte dosare cu cazuri de căsătorii între românce și turci. Problema era că tanti nu se prinde că actele depuse de aceia erau diferite de ale noastre pentru simplul motiv că fuseseră scoase direct din Turcia, și nu prin Ambasadă cum făcusem noi. Atunci a fost momentul când am explodat și eram pregătită să fac orice ca să mă lase statul român să mă căsătoresc cu omul pe care îl iubesc. Și i-am spus sincer – ‘Doamnă, de două săptămâni alergăm dintr-o parte în alta pentru ca toate actele să fie complete și în regulă. Am venit la ghișeu de 3 ori pentru lămuriri și verificări de acte, doar ca să fie totul bine. Vă rog, spuneți-mi că mă programați pe data de 18 Aprilie cu cununia, orice ar fi, pentru că vă plâng aici de vă inund.’
Presupun ca disperarea mea a fost evidentă, pentru că am primit cel mai frumos răspuns de la orice persoană cu care mai luasem contactul până atunci în tot traseul ăsta – ‘Bine, stați puțin să vorbesc cu șefa mea și să îi spun povestea. Stați liniștită că nu sunt eu nimeni să mă pun în calea iubirii, se vede în ochii dumneavoastră dragostea. Și dacă e vreun act lipsă, depuneți astăzi dosarul așa și vă programez, iar apoi îmi aduceți ce mai trebuie.’
Știi momentul când zâmbești ca să nu izbucnești în plâns? Eh, așa eram eu atunci. Într-un final, găsisem și eu înțelegere într-o persoană care chiar putea să ajute! Din fericire, am avut dosarul complet până la urmă și ne-am programat și ne-am bucurat și acum suntem căsătoriți…
Și nu zic doar așa că e al meu, dar nu-i așa că ne-a ieșit frumos și ne stă bine? 😀 Adică știa tanti asta ultimă de ce se luptă cu sef-șa pentru noi, zic!
