Puterea unui pașaport

Tooot călătorind, pentru că deh – am și eu câteva pasiuni în viață, iar să plec de nebună este una dintre ele – am observat culori diferite ale pașapoartelor cu care călătorim, noi, oamenii din diverse țări. Și, ca un om curios, m-am întrebat, și nu doar o dată, cum sunt alese culorile coperților de pașaport, ce semnifică și de ce diferă de la țară la țară.

Așa că am dat un search pe Google și mi-am aflat răspunsurile. Motivele sunt diverse și implică elemente de geografie, istorie, politică sau religie. International Civil Aviation Organization (ICAO), adică Organizaţia Internaţională a Aviaţiei Civile este instituția emitentă a regulilor cu privire la dimensiune și format, iar culorile admise sunt doar patru: roșu, albastru, verde sau negru. Apoi, intervine guvernul fiecărei țări, pentru a concretiza documentul național.

Roșu – Ca și România, și China, Serbia, Polonia și altele, au pașaport roșu, făcându-se aluzie la legăturile comuniste. În același timp, și țările nordice au ales aceeași culoare, datorită trecutului viking și al faptului că roșul se regăsește pe steagurile naționale. În altă ordine de idei, într-un ‘exercițiu de branding’, Turcia, Macedonia și Albania și-au schimbat culoarea documentului național în nuanțe de roșu-vișiniu, în conformitate cu aspirația la UE, pentru a se alinia la modelul țărilor deja membre.

Albastru – Pașaportul SUA și-a modificat culoarea din verde în albastru, în anul 1976, pentru a se asorta culorii de pe steagul național. Apoi, datorită localizării geografice în largul coastelor, statele membre ale Comunității Caraibelor și ele au pașapoarte albastre. La fel este și în cazul tărilor sud-americane – Argentina, Brazilia, Venezuela, Paraguay și Uruguay, ca membre a unității vamale Mercosur.

Verde – Țările musulmane au optat pentru culoarea verde a pașaportului deoarece aceasta este considerată a fi culoarea preferată a Profetului Mohamed. Astfel, statele islamice, inclusiv Maroc, Pakistan și Arabia Saudită, precum și multe țări africane pe steagurile cărora se regăsește culoarea verde, și-au ales pașapoartele astfel.

Negru – Pașapoartele de culoare neagră sunt cele mai rare și aparțin unor state africane (Republica Democrată Congo, Ciad, Botswana, Angola, etc.) sau țărilor în care negrul este o culoare importantă (de exemplu: Noua Zeelandă).

Curioșii pot intra pe site-ul Passport Index (www.passportindex.org), unde găsesc pașapoartele tuturor țărilor din lume. Tot acolo, se poate afla ‘puterea’ unui pașaport, măsurată prin naționalitățile cărora li se permite călătoritul fără a necesita o viză sau cu accesarea acesteia în momentul sosirii. Cum era de așteptat, locul 1 este ocupat de SUA și Regatul Unit, cu un număr de 147 de țări care le permite cetățenilor săi accesul fără viză sau cu o viză ce se emite pe loc.

 

Și uite că am mai aflat un lucru nou 🙂

Dragoste în jurul lumii: World Ride 2016

Există dragoste. Există nebunie. Și mai există ceva numit dragoste nebună, în cel mai bun și frumos sens al cuvântului. Așa sunt Diana și Florin 🙂 Sau cum se descriu chiar ei – ‘Un cuplu pe două roți…și multe bagaje…pleacă în jurul lumii’.

anamariapopa.com blog world ride 2016 post diana florin moraru casatorie

Oamenii ăștia mișto și-au pus în minte să sărbătorească într-un mod special evenimentul cel mai important din viața lor: de curând căsătoriți, ei au planul de a stabili trei recorduri mondiale – prima excursie în jurul lumii, în cuplu, pe motocicletă, cele mai multe căsătorii – prin fiecare țară prin care trec, și cele mai multe steaguri ale unei țări, plantate prin întreaga lume.

Mai pe scurt, globul pământesc le va oferi aventura vieții. How cool is that, serios?! Diana și Florin și-au făcut planul și vor traversa 87 de țări, unde vor planta steagul României, pe 5 continente, în timp ce vor parcurge peste 90.000 km.

Așa, ei calcă pe urmele primului român care a făcut înconjurul lumii. În 1910, Dan Dumitru a stabilit recordul mondial pentru parcurgerea a 100.000 km, pe jos, purtând mereu costumul național. (Băi, și eu am făcut răni în talpă de la 8-9 km de mers pe jos prin București…). Până în anul 1923, când a finalizat traseul, Dan Dumitru a uzat 497  de perechi de opinci și 28 de costume naționale.

Daaar, să revenim în prezent, la oamenii noștri interesanți. Bineînțeles că o astfel de experiență necesită multă pregătire și sprijin, așa că și-au pus tot curajul la bătaie și sufletul pe tavă, atunci când au recunoscut că au nevoie de ajutor. Au adunat deja o listă de parteneri și sponsori, și rămân deschiși la orice comunicare și dorință de a participa, direct sau indirect, la povestea ce o vor scrie. Aici pot afla mai multe detalii toți cei care doresc să se implice, de la personalizarea steagurilor pe care le montează, la sprijin financiar prin transferarea de sume în conturile deschise special pentru ocazia asta, sau doar sfaturi legate de locurile pe unde urmează să exploreze.

Ba mai mult, simpla veste și transmitere de info despre planul lor, ajută! Pentru că suntem oameni și așa funcționăm. Ne aprindem de la emoțiile și sentimentele care ne încearcă atunci când citim/vedem/auzim povești și experiențe.

Iar asta este o poveste despre iubire, curaj, aventură, nebunie, călătorii, recorduri personale și mondiale. Doar – lucrurile mărețe nu au fost realizate niciodată din zona de confort, nu? 🙂

Bucurie de Aprilie

De când mă știu, Aprilie m-a bucurat cel mai mult dintre toate lunile anului (chiar și mai mult decât luna mea de naștere). Nu doar pentru că înseamnă Primăvară, ci și pentru evenimentele pe care le-a adus.

Pentru mine, Aprilie este Fericire și Iubire. Acum 8 ani, începeam o relație ce avea să dureze câțiva ani frumoși, o relație alături de un om de minune, care m-a ajutat să cresc și să mă dezvolt cât poate alții nu o fac în toată viața lor. Iar acum un an, dădeam curs ideii de a petrece o viață alături de o singură persoană, cu care să împart tot.

Revin în prezent și cele de mai sus fac parte din trecut, amândouă, cu bune și rele. A trecut timpul peste fiecare etapă în parte, iar acum Aprilie mă găsește în altă postură și îmi aduce o nouă șansă la un alt tip de fericire.

anamariapopa.com blog ana maria popa travel calatorii

Cu bagajele făcute și deja trei sferturi de casă împachetată și băgată în cutii și saci și pungi, mă pregătesc pentru un nou episod: mutarea pe un alt continent, care aduce cu sine și o a doua experiență de a depăși granițele României, când vine vorba de zona profesională. După o poveste de 3 luni în Austria, acum a venit acest moment.

Elementul de noutate, împreună cu pasiunea pentru subiect, m-au făcut să împărtășesc vestea mai devreme decât planificasem – deh, ce să-i faci cu nerăbdarea! Toate detaliile nu le voi da din casă (și rog persoanele apropiate care știu despre ce este vorba, să mențină misterul), dar promit să revin cât de des pot cu povești, întâmplări și poze, pe blog și pe Facebook, așa că ținem aproape! 😀

Și, vorba cântecului, s-auzim de bine!

Liniște și pace la Castel

După o călătorie de 18 minute cu bus-ul și încă una de 13 minute cu trenul (precizie de Austria), am ajuns în Kufstein. Așa am ales să îmi petrec duminica de 20 Decembrie, iar vremea a ținut cu mine 🙂 Chiar la ieșirea din gară, vezi castelul medieval și drumul care duce spre orășel. Nu ai șanse să te pierzi, nici să vrei. Căutam eu de zor hartă și chestii pentru o orientare mai ușoară, fără să îmi dau seama că nu voi avea nevoie.

www.anamariapopa.com blog post kufstein castle fortress river view

Și, am pornit înainte pe drumul cu soare. Am avut mulți turiști în jur, fiecare pe treaba lui – unul făcea poze, altul citea fiecare pancartă pe care o prindea, etc. Eu m-am dus chitită pe castel, pentru că după aceea oricum trebuia să mă întâlnesc cu cineva acolo, iar ultimul bus pleca la ora 17. Asta e o chestie cu care va trebui să mă obișnuiesc cu greu aici – autobuzele și trenurile, cât de punctuale sunt ele și oricât apreciez asta, îți termină programul cam devreme. Ori, eu, dacă tot îmi iau o zi să plec și să vizitez de nebună, să văd locuri noi și să cunosc oameni, vreau să mă bucur de toaaaaată ziua, cu cele 24 de ore ale ei. Eh nu, nu poți. Am avut timp doar până la ora 17, când am avut ultimul bus înapoi spre casă.

www.anamariapopa.com blog post kufstein castle fortress river view love locks

Ajunsă la castel, observ că au wifi (yey!), lucru minunat, pentru că de câteva zile conexiunea de acasă lăsa de dorit. Am plătit biletul pentru castel, 6 Euro, și m-am lăsat dusă până sus de mașinuța electrică.

www.anamariapopa.com blog post kufstein castle fortress cable car

Primul lucru pe care l-am observat când am intrat în curtea castelului, a fost că o împodobiseră cu ghirlande de Crăciun, și arăta atâât de drăguț! Am avut o hartă a fortăreței și mână liberă la plimbat, care pe unde avea chef și cum îi arăta mai bine. Nu am apucat să vizitez tot, dar am rămas cu un sentiment incredibil.

M-am plimbat pe pajiști verzi, amenajate cu băncuțe unde puteai să stai și să admiri priveliștea.

www.anamariapopa.com blog post kufstein castle fortress relaxing place

Am văzut grădinile unde erau plantate peste 100 de tipuri diferite de plante și flori – care se numea ‘Anna Battery’ 😀 Și astea, amenajate cu spații de relaxare și liniștire.

Am apreciat enooorm respectul și atitudinea pe care o au oamenii ăștia pentru câini. Îi vedeai peste tot în castel, în lesă sau nu. Câini de toate mărimile și culorile!

www.anamariapopa.com blog post kufstein castle fortress torture chamber dog allowed

La un moment dat, am dat de un tunel ciudat, puțin creepy, pe lângă care trecea toată lumea, dar nu avea nimeni curajul să se bage. Așa că m-am gândit Ce se poate întâmpla?! și am intrat. Tunelul a fost construit în secolul 16 și ajuta la comunicarea subterană, dintr-un punct în altul al castelului. Era săpat în piatră și în secolul 20 a fost folosit și ca adăpost în momente grele.

www.anamariapopa.com blog post kufstein castle fortress creepy tunnel

O chestie interesantă de care am dat a fost Camera de Tortură, și cu muzeul aferent. Nu, nu am poze de acolo, pentru că nu am putut intra. Scria clar la intrare că imaginile și scenele reproduse nu erau făcute să fie văzute de copii… Așa că nu m-am băgat, asta e. În schimb, mi-a plăcut să aflu despre istoria torturii și cum s-a schimbat asta.

Încă din timpuri vechi, oamenii foloseau diverse metode de a-și exercita puterea asupra altora, cu orice preț, pentru a câștiga în schimb anumite foloase – informații, bunuri, etc. În trecut, tortura avea un fundament politic sau religios. Iar moartea victimelor – cauzată de rănile fizice – era acceptată ca fiind parte din proces. De cele mai multe ori, victimele dispăreau fără urmă. Până în secolul 13, tortura nu era interzisă de Biserică, iar din secolul 15 a devenit chiar o parte esențială în procesele împotriva vrăjitoarelor. În Austria, tortura și pedeapsa cu moartea au fost interzise în 1787, în timpul Împăratului Joseph II.

Un lucru auzit, dar nu și văzut – Kufstein găzduiește cea mai mare orgă în aer liber, din lume, cu 4948 de țevi. În fiecare zi, la ora 12 se ține un mic concert, care simbolizează faptul că pacea este posibilă, dar trebuie setată mereu ca un scop activ. Eu am ajuns acolo la 12.48, deci nu am auzit concertul, dar sunt sigură că e minunat, în tot orașul.

Și de la tristețe la fericire – în interiorul castelului, în Josefburg Festungsarena, era organizat un târg de Crăciun tare frumușel, cu mulți brazi și gustări specifice. Și vin fiert bineînțeles.

www.anamariapopa.com blog post kufstein castle fortress christmas market

Apoi, ziua mea a continuat cu o întâlnire. Am mers cu Wolfgang la una din puținele localuri deschise într-o duminică – o cafenea unde am băut ceai și am mâncat o prăjitură ge-nia-lă, făcută cu vin fiert.

www.anamariapopa.com blog post kufstein castle fortress december meeting gluhwein cake

Am rămas în zonă până a venit ora ultimului tren. Am stat cu Wolfgang, am povestit de viață și câte în lună și în stele, mi-a spus despre pasiunea lui și mi-a arătat un mic preview. Nu știu cum să vă spun și să descriu, dar omul cântă incredibil! Click aici să ascultați despre ce vorbesc. Și tot ce e acolo – instrumental, voce, înregistrare, producție – totul e făcut de el. Eu rămas wow, poate și pentru că eu nu am înclinație spre zona asta – când cânt eu, se sparg pahare… Și, cum vine o vreme când fiecare trebuie să meargă la casa lui, a trebuit sa îmi iau rămas-bun curând de la omul ăsta mișto.

Ajunsă în gară, nu găseam trecerea de pe un peron pe altul, până îmi atrage atenția un grup de 3 tineri încărcați cu muuuulte bagaje! Apoi am văzut că ei așteptau liftul care mă ducea și pe mine pe peronul meu. M-am așezat lângă ei, iar când a venit liftul, ei au reușit cumva, nuștu’cum, să îmi facă și mie loc cu ei, printre multele bagaje. Așa am început să râdem și să glumim:

– Aha, vorbești engleză?

– Da. Este atât de grav?!

– Ah da, clar. Noi nu știm engleză, nu știu cum o să ne înțelegem cu tine. (toată conversația purtându-se în engleză)

Haha, hihi, și i-am ajutat cu bagajele – oamenii chiar aveau cu ei și plăci de snowboard, și skiuri, și nenumărate rucsacuri de urcat pe munte. Și cu toate se luptau doar 2 tipe și un tip, haioși foc.

Iar pe ultimul segment până să ajung la căldură, m-am împrietenit cu șoferul de autobuz. Am povestit tot drumul de 18 minute, mi-a spus cum a fost el în România, ca șofer pentru un grup, și cum îi era frică să conducă pe noapte, pentru că nu vedea gropile și nu voia să strice mașina firmei. I-a plăcut Brașovul foarte mult, asta acum 5 ani. Mi-a dat idei de călătorii viitoare prin zona Tirolului, iar când a venit stația mea, mi-a spus să rămân în autobuz, să îmi arate și orașul alăturat. Mi-a zis că mă duce doar într-un mic tur, că nu avea pauză ca să mă lase și să cobor, dar măcar să îl văd pe noapte și să știu unde să vin. Iar după asta, m-am simțit extrem de importantă când m-a adus fix până în fața hotelului. Autobuzul gol, numai eu coboram ca o prințesă dintr-un autobuz care ocolise de la traseul normal, special pentru mine. 😀

www.anamariapopa.com blog post kufstein castle fortress trip bus back night

Îmi place, oameni simpatici aici. Iar sentimentul pe care îl menționam la începutul poveștii se descrie simplu prin cuvântul liniște. Știi momentul ăla când te simți în completă armonie cu tine, cu ceilalți, cu orice e în jurul tău? Când te simți atât de zen, că nimic nu se poate întâmpla să te scoată din starea aia?… Eh, așa am eram eu. Și abia când am ajuns din nou în mood-ul ăla, mi-am dat seama cât de mult mi-a lipsit și cât de departe de sentimentul respectiv am fost eu în ultima perioadă. Vorba Vunk – m-am întors la mine.

Abia aștept să văd ce îmi mai rezervă următoarele luni!

 

Pozele sunt făcute de mine, în urma apăsării unui buton de iPhone 6. Și sunt needitate, din prea multă nerăbdare.