Recunosc că trailer-ul a ajutat la formarea ideii că este încă un film clișeic, stupid și de văzut într-un moment în care nu ai altceva mai bun de făcut.
Am ajuns să îl văd împinsă de un amic. Aveam chef de un film și trebuia să alegem între Legenda lui Tarzan și Mame Bune și Nebune (‘Bad Moms’ în engleză – serios, cine face traducerile astea?!). Tipul a fost cel care a tras spre ăsta cu mame, crezând că este un film la care va râde de numa’. Dar am avut parte de o surpriză și am ajuns amândoi la concluzia că e un film care merită văzut și simțit.
Și de aici în jos începe spoiler-ul, anunț subtil ca să nu avem probleme că dau p-afară cu ce și cum se petrece. În centrul acțiunii este războiul dintre mame – cine este perfectă, ce face bine, cum încearcă să se impună, etc. Mila Kunis, Kristen Bell și Kathryn Hahn se revoltă împotriva mamelor perfecte de la școala unde sunt copii lor, așa că încep un joc de putere și ambiție împotriva echipei formată din Christina Applegate, Jada Pinkett Smith și Annie Mumolo. Și aici imaginile sunt destul de evidente – încep să bea, să petreacă mult timp împreună la filme și ieșiri în oraș, punându-și copiii pe planul secund.
Renunță la a le mai găti copiilor și îi pun să își facă singuri temele, se prezintă la târgul cu produse de patiserie cu preparate cu care nu aveau voie și intră în conflict cu mamele perfecte, care ajung să se răzbune în schimb pe copii. Declicul se produce când copiii au de suferit și ajung să reproșeze mamelor egoismul de care dădeau dovadă.
Atunci, Mila Kunis gândește că o va învinge pe șefa mamelor perfecte – Christina Applegate – chiar la jocul ei, și își pregătește candidatura pentru președinția comitetului de părinți. Finalul – deși happy end – aduce echilibru pentru toată lumea (știu, știu – fără bătăi cu tras de păr sau catfight, este dezamăgitor). Mila Kunis câștigă datorită unui discurs în care se arată ca om și femeie mai degrabă decât mamă, copiii ajung să se descurce singuri și să învețe să își facă de mâncare. Conflictul cu mama-perfectă-supremă se încheie în momentul în care aceasta își arată partea umană, plângând după pierderea alegerilor și recunoscând că viața ei nu este perfectă, iar acea activitate a comitetului de părinți era singura ei preferată.
Separat de șirul întâmplărilor pe fast-forward de mai sus, filmul are multe faze amuzante la care chiar râzi. Dar ce impresionează peste măsură este mesajul pe care îl transmite, și anume faptul că mamele nu sunt perfecte, oricât am fi fost noi învățați că ele sunt ființele supreme, la care copiii găsesc răspunsuri la toate întrebările. Oricât de duse la extrem fazele din film, ideea rămâne că mamele sunt oameni ca oricine altcineva și nu știu nici ele ce să facă în fiecare moment al vieții. Că și ele au nevoie de odihnă și liniște, de timpul lor, că nici ele nu își înțeleg copiii de multe ori și că greșesc, indiferent că o fac din iubire.
O chestie care mi-a rămas în minte a fost parte din discursul Milei Kunis – ‘Când cred că mi-am înțeles copilul și suntem pe aceeași lungime de undă, el crește și eu o iau de la capăt să mă pot adapta după el, să ne înțelegem iar bine și să nu ne mai certăm.’ 🙂
Filmul nu are nimic stupid în el, ci pictează diverse imagini din viața de zi cu zi, pe care chiar dacă nu le-au pus în practică, mamele sigur le-au gândit cel puțin o dată. Iar faptul că ele sunt oameni și fac greșeli stă la baza înțelegerii în familie, societate, etc.
Dar cireașa de pe tort a fost nota personală în care s-a încheiat filmul – cu actrițele principale povestind alături de mamele lor despre copilăriile pe care le-au avut și provocările relației mamă-copil. Un moment emoționant, care te face să părăsești sala de cinema cu un zâmbet pe buze.
Ca o concluzie, pot doar să vă urez vizionare plăcută 🙂 Pun pariu că o să vă facă să vă sunați mamele după.