Am trăit-o și p-asta!

Sunt perioade în viață când îți duci existența de zi cu zi și ai impresia că totul merge lin, prea de tot, poate chiar spre plictisitor. E ok, pentru că vine și momentul în care revii la realitate și îți dai seama că oamenii pe care îi întâlnești sub o formă sau alta, fac totul mai interesant în jurul lor și inclusiv și al tău.

Data viitoare când m-aș putea gândi că nu am o viață interesantă sau că devine plictisitoare, îmi voi aduce aminte de povestea de mai jos.

Se face că acum câteva zile ajung la spital cu o problemă. După vreo 5 ore de așteptare, vine medicul. Își cere scuze că m-a lăsat să aștept și mă poftește în cabinet. Acolo, începe consultația și apoi îmi spune că vrea să stea mai mult la discuții cu mine și îmi pune tot felul de întrebări, mai mult sau mai puțin relevante. Unde vedea că mă încrunt și sunt pe punctul să obiectez, îmi spunea să am puțină răbdare și o să văd sensul. În fine, am ajuns la final și eu tot nu am aflat sensul.
Daaar, după o oră petrecută în cabinet pentru consultație, am plecat zâmbind din spital și am ajuns să râd în hohote când eram singură în mașină. Și apoi râdeam din nou cu fiecare prieten căruia îi povesteam discuția.

Mai exact, se făcea că domnul doctor (numele sau specializarea nu își au sensul), avea un mare dulap cu câteva rafturi bune și toate pline de icoane. Pervazul ferestrei, la fel. Una din primele întrebări adresate a fost dacă sunt religioasă. Apoi, s-a început o discuție despre tatuaje:

– Acum, dacă tot ai cerneală pe tine, asta este. Dar măcar nu îți mai face, nu le mai înmulți. O să vezi că atunci când îți găsești bărbatul potrivit cu care să intri într-o uniune, sărutul lui se va simți diferit deasupra zonelor cu cerneală.

Ok, mhm, nu aveam de gând să încep discuții și dezbateri. Dar continuă atingând părți psihologice. Am încercat să îi spun domnului că am terapeut la care merg, sunt ok cu capul, însă încerca să îmi demonstreze că stările pentru care m-am prezentat la cabinet sunt pe fond psihic. I-am recunoscut că am avut ceva stres în ultimul an, însă am trecut peste și sunt bine acum.

– Eu îți zic sincer, după cum te văd, că tu ai nevoie de un bărbat lângă tine, să te completeze. Ai nevoie de el să îți fie partener, sprijin, iubit, amant, protector, tată…

– Cu tot respectul, consider că subiectul îl am acoperit și îl stăpânesc.

– Uite, dacă vrei, eu îți pot prezenta un prieten. Este un om foarte bun și ți-ar fi potrivit. Are vreo 40 de ani, divorțat, are un copil la liceu și este primar pe undeva (nu mai știu).

L-am asigurat că nu este cazul de asemenea eforturi, am reușit să întrerup conversația și consultația, însă fără a ajunge la vreun diagnostic. Ah da, iar la final, m-a întrebat dacă am icoane în casă și i-am confirmat că sunt asigurată (și) din punctul ăsta de vedere.

Pe scrisoarea medicală de după scria ‘stres’. STRES!!! Atât, asta am. Bine că am aflat, pfiuh!

 

Trait

6 Comments

  1. Neah! In niciun caz. Sunt totusi curios totusi cum pune diagnoza. Are un pachet de carti de joc pe care a scris diferite boli?
    * stres
    * lipsa de sex
    * singuratate
    * salariu prea mic
    * manageri aroganti
    Din astea? :))

Lasă un răspuns