Toți (sau toate) vrem sa trăim momentele alea, ca din filme, romantice și simpatice. Vreți să aflați cum se poate transforma un moment de genul, în ceva pe cât de haios, pe atât de stupid?
Păi, se făcea că Thomas m-a scos la teatru. Pe data de 19 August, Thomas mă anunță că a luat bilete la teatru (piesa ‘Te iubesc! Te iubesc? – recomand oricui dorește o viziune realistă asupra dragostei). Pe Lipscani. Acum, oricine mă cunoaște câtuși de putin, știe că eu nu suport Centrul Vechi.
De ce? Nu aveam un motiv anume, pur și simplu nu mă încântau aglomerația și mizeria și țigănia și faptul că mereu mă întâlneam cu persoanele pe care nu voiam să le văd. Motive proprii și personale, de altfel, știu. Și nu neapărat fondate. Mai ajungeam în zonă cu ocazia evenimentelor de networking. Eh, acum chiar pot să spun că nu îmi place. Acum am motiv. Pentru că acolo mi-am luxat una bucată genunchi drept, deplasat rotulă, rupt ligamente.
Dar să revenim la momentul cu pricina. Nu se făcea să îl refuz pe Thomas din motive nefondate, așa că el m-a ajutat sa găsesc unul fondat. Știu, e un simpatic Thomas. Așadar, am fost la teatru. Am savurat piesa, deși era a doua oară când o vedeam. Și apoi am pornit pe străzi, puțină mișcare după cartofii prăjiți devorați cu poftă… Și pe stradă dăm de un muzicant, simpatic el așa, cânta la vioară… Și Thomas a fost mișcat de muzica lui, mi-a spus că îl supără că nimeni nu dansează să îi arate că îl apreciază. Și mă invită la dans. Un feeling am avut eu, pentru că alt motiv nu îmi pot imagina pentru care nebuna de mine a și gândit acea decizie, întrebând – ‘Aici și acum?’. Thomas mi-a confirmat și mi-a întins mâna, pe care eu am acceptat-o.
Am început să dansăm. Am menționat că eram pe tocuri? Bun, ați aflat acum. Tocul mi s-a prins în piatra cubică fix cu vreo 5 secunde înainte ca Thomas să vrea să ma lase pe spate. Nu am apucat să zic nimic, eu am fost lasată pe spate, iar rotula mea dreapta deplasată spre stânga. S-a auzit un clic-clac, și am leșinat în brațele lui Thomas, imediat cum m-a ridicat. Dar măcar a fost cu atenționare, i-am spus ca voi leșina, simțeam cum îmi pierdeam cunoștința.
Mă trezesc așezată pe jos, puțin amețită, și încep să râd. Serios acum, ce om normal râde după ce își luxează genunchiul? Pardon, după ce cineva îi luxează genunchiul. Până și Thomas mă întreabă dacă sunt ok, și el chiar e una din cele mai ciudate persoane cunoscute. Nu în sensul rău, ci doar…special. Am început să râd și mai tare și i-am spus că e și asta o experiență, una nouă și mai…altfel.
Ce a urmat? Durere, multă durere, o apă rece aplicată pe genunchi, un selfie pe care l-ați putut vedea la începutul articolului… Și mulți oameni care se amuzau pe situație, și eu alături de ei!
Și hai să își ia Ana mașina și să meargă la spital (nu, Thomas nu avea carnet). Îndurerată și aproape plânsă, îmi conduc mașina până acasă (cam jumătatea drumului dintre Lipscani și spital), și realizez că nu voi ajunge prea curând la spital, cu durerile respective și la 20km/h.
Cu puțin ajutor, ajung la spital și povestesc ce pățesc, spre deliciul tuturor din camera de gardă, și al meu, bineînțeles. Da, am ajuns să am un picior în ghips apoi, dar come on, câți au și o poveste demnă de scenariu de film în spatele pățaniei?!
Morala? Nu încercați combinația Lipscani-tocuri-dans. Iar cât despre mine, no more Centrul Vechi, acum știu de ce!