Nu există să ‘treci peste’

Anul trecut pe vremea asta pierdeam pe cineva foarte drag. Este prima dată când mi-a murit o persoană cu care aveam contact constant, care stătea aproape de mine și pe care vedeam de câteva ori pe lună. Pe lângă faptul că era persoana care mă învățase să fac tabel la mate și care mă lua de la școală și mă ducea la antrenamentele de la scrimă, ea m-a crescut și m-a învățat și m-a educat.

Cumva, era inevitabilă treaba și pe cuvânt că chiar încercasem să mă obișnuiesc cu gândul la momentul respectiv, mai ales că avusesem suficient timp pentru asta. Mătușa mea era în vârstă și avea diverse probleme de sănătate, însă după accident situația s-a înrăutățit. Nimeni nu știe exact ce s-a întâmplat și cât din ce a povestit e adevărat, însă s-ar părea că a fost prinsă cu ușile de un șofer de autobuz neatent, care vorbea la telefon și nu s-a uitat că pe scară era cineva care urca mai greu. Ar fi fost prinsă între ușile închise care i-au imobilizat un membru, dar nu a scăpat complet printre ele, ci autobuzul ar fi târât-o câțiva metri pentru că, deși se țipa la el, șoferul nu a oprit, fiind atent la conversația telefonică. Nu știu ce și dacă este reală sau completă povestea, pentru că mătușa mea a fost foarte afectată de incident și nu a vrut să povestească, iar atunci când își mai revenise psihic, povestea părți din întâmplare diverselor persoane care se aflau în preajma ei fix în momentul respectiv. Mai sus ar fi ce am pus eu cap la cap, după toate. În fine, dpdv legal se pare că șoferul s-a ales cu dosar penal. Dar nu despre asta este vorba acum.

Accidentul a pus-o la pat în spital cu fractură de șold, însă fără posibilitatea de a fi operată în urgență pentru că avea probleme cu respirația, iar o operație ar fi fost riscantă prin prisma faptului că nu se știa dacă va rezista. După câteva săptămâni, starea i-a fost mai stabilă și s-a putut interveni. Operația a fost un succes și înafara faptului că trebuia să treacă prin terapie fizică pentru recuperare, nimic nu părea îngrijorător. Starea ei psihică era bună și abia aștepta orele zilnice de recuperare, ca să poată pleca acasă. Ce a urmat nu a prevăzut nimeni. Imobilizată în pat, într-un salon de spital supraaglomerat (cu paturi pliante puse printre cele de spital) și deja cald afară, plus vârsta și starea ei de sănătate de la momentul respectiv, mătușii mele începuseră să i se înrăutățească starea și să dezvolte alte probleme. A făcut apă la plămâni sau ceva de genul, recunosc că nu mă pricep la detaliile medicale și oricum îmi era greu să mă interesez de partea asta. Eu mă ocupam cu ridicarea moralului și încurajările. Cert este că starea ei s-a înrăutățit și a ajuns la terapie intensivă, conectată la aparate pentru că singură nu mai respira. De acolo nu credeam că mai scapă, așa că am început să mă pregătesc sufletește. Întâmplarea a făcut că a reușit să își revină și a ajuns înapoi în același salon, unde mai târziu a intrat și a ieșit din două come cauzate tot de condițiile în care era internată. Până la un moment dat, când nu a mai fost cazul să își revină. A stat 3 luni în spital în total și a murit fix în ziua când făcea 3 luni de la internare.

S-a întâmplat în ziua când fii-mea făcea 6 luni. Cică e moment important – jumate de an. Copilul începe altă etapă a vieții: stă în fund, face/drege, îi introduci alimente în dietă (până atunci fiind doar pe lapte).
Dimineață mă dusesem la sală, ca de obicei. Când ajung înapoi la vestiar, mă uit la telefon și am făcut inventarul: mesaje de La Mulți Ani pentru fii-mea și să îmi trăiască. Și niște multe apeluri nepreluate de la diverși din familie, plus un mesaj din doar câteva cuvinte și finalizat cu niște puncte de suspensie. Am înghițit în sec și mi-am zis în gând – Să se odihnească în pace. E ok, pentru asta m-am pregătit în minte de atâtea ori, pentru asta am plâns de atâtea ori, încercând să mă obișnuiesc cu gândul și cu sentimentul. Și am pus telefonul în vestiar înapoi, mi-am luat prosopul și am intrat la duș, complet teleghidată. Am dat drumul la apă și când m-am simțit acoperită din cap până în picioare, am izbucnit în urlete de plâns. Nu mă mai puteam controla. Nu știu ce au crezut cei din restul vestiarului, norocul era că eram în duș și nu putea intra peste mine, să mă întrebe chestii. Nu știu cât am stat și nici nu contează, oricum nu a fost suficient. Eram pe pilot automat, făceam lucrurile doar ca să le fac, pentru că aia era rutina de după sală. Am fost așa o perioadă, nu știu unde și cum s-a oprit. Mi-a prins bine că nu am fost singură, și mai ales doar cu copilul. Nu puteam să conduc, nu puteam să țin nimic în mână, plângeam nonstop, înfundat și pe silent. Urlam în interior.

Am stat aproape nonstop la priveghi sau cum se numesc zilele de dinaintea înmormântării (nici asta nu mai știu), că am zis că dacă o văd așa mă obișnuiesc cu gândul. Nu a fost așa. În momentul când au băgat-o în pământ a fost crunt, îmi dădeam seama că fizic va fi pa pentru totdeauna. Pe de cealaltă parte, sufletește nu va fi niciodată.

Cel mai dureros lucru când treci printr-un episod de genul este să îți spună cineva că va fi bine sau va fi mai ușor în timp sau ‘preferata’ mea – o să treci peste. Hai, nu zău! Va fi bine după pierderea unui telefon, nu a cuiva drag. O să fie mai ușor în timp după o despărțire de cineva nepotrivit pentru tine, nu după ce îți dispare din viață cineva din familie. Treci peste un pod, nu peste un deces al cuiva iubit.

În cazul de față, niciodată nu treci peste. Doar înveți să trăiești cu durerea.

Acum a venit vremea parastasului de 1 an. NU este mai bine, NU este mai ușor, NU am trecut peste. Și nici nu are cum să fie așa, în orice fel încerc să mă gândesc. Îmi imaginez că a suferit mult lunile din spital, așa că zic să mă bucur că nu i s-a prelungit durerea. Dar nu pot să nu mă gândesc că dacă nu era accidentul, nu ajungea unde este acum. Așa cum era ea, cu problemele de sănătate și vârsta, și le-ar fi dus înainte ca și până atunci. Din cauza neatenției șoferului respectiv, fii-mea o va ști doar din povești pe cea care și-a vândut apartamentul din Drumul Taberei ca să se mute lângă mine în Colentina, pe cea care îmi citea mereu poveștile cu toate că le știam pe de rost și mereu sărea pasaje din poveste ca să vadă dacă o corectez și verificând astfel dacă chiar am adormit sau doar mă prefăceam, pe cea care credea în mine și mă încuraja să fac totul cu pasiune în viața asta și să nu trăiesc degeaba, să nu fac pământului umbră.

Nu se trece peste oamenii importanți din viață și pe care i-ai iubit, doar înveți să trăiești cu durerea și fără ei. Fizic nu mai sunt și e greu să îți imaginezi că nu vei mai sta niciodată la o masă cu ei, că nu vor mai fi niciodată la capătul celălalt al telefonului sau că nu le vei mai auzi intonația când își spun părerile despre diverse. În schimb, ei vor fi mereu în suflet, în imaginație și în amintiri și timpul doar te învață să continui așa…

Andreea, guest post: ‘Am trăit de toate în alăptare și am făcut ce era bine pentru copilul meu’

‘Pentru mine, alăptarea a fost un adevărat roller coaster al emoțiilor. A început destul de ambițios încă din spital, pentru că dorința de a-mi alăpta copilul era foarte mare. După nașterea prin cezariană într-un spital de stat, m-am grăbit să mă ridic din pat și să îmi iau copilul, ca să fim din nou împreună.

La început, nu îți este dat la cameră bebele și trebuie să mergi sus la camera de alăptare. Alăptarea se face din 3 în 3 ore, dar vă spun drept că la alăptarea de la miezul nopții, mai veneam doar eu și o alta mama, moțăind pe scaun, cu dureri peste tot, dar cu dorința asta arzătoare de a învăța să ne hrănim micuții.
Ne ieșea sau nu ne ieșea treaba asta, noi ne înfățișam la datorie. Nu-mi amintesc, din păcate, cât de tare am fost încurajată să alăptez, ci din contră, cât am fost descurajată. Mai ales mai târziu când mi-a fost dat copilul în cameră și chiar dacă îl țineam la sân tot timpul (zi și noapte), al meu Adam părea că nu se satură. Colostrul curgea, dar el nu se oprea din supt. Poate asa este și normal, nu știu.
Mi s-au spus multe lucruri în spital zilele acelea: că nu am suficient lapte, că nu am sfârcurile cum trebuie, că nu e laptele consistent (era colostru, bineînțeles, care oricum e atât de bun și important pentru el, apropo), că nu atașez copilul corect, că e înfometat – mai ales pe asta s-a mers foarte mult.
Multe mâini străine de moașe și asistente mi-au strâns sânul zilele acelea ca să vadă care e treaba. Și pentru că el tot plângea, după spusele personalului medical – de foame, mi-au fost aduse o căniță cu lapte praf și o linguriță, dar am încercat să le evit, pe cât posibil.

Acasă ajunși, lucrurile au revenit la normal: am trecut prin toată experiența: răni-vindecare-febra laptelui cu frisoane-pompare mai târziu etc.
Timp de două luni, lucrurile au decurs aproape normal. Adam a luat bine în greutate, chiar dacă alăptam mai des decât alte mămici: la 1-2 ore maxim. Lucrurile s-au stricat însă, iar atunci a început declinul… Copilul se zbătea la sân, era evident nesătul, nu mai lua în greutate, și astfel consultanta în alăptare insista să ne ne lăsăm. Și am insistat până la ultima picatură de lapte. Când copilul nu a mai vrut sa pună nici gura pe sân, am pompat și ultimul strop din mine. Lunile acelea m-au marcat – când Adam nu se sătura, soțul se plimba cu el ore întregi ca să-l liniștească și nimeni nu avea un răspuns pentru noi înafară de clasicul nu renunța, nu băga lapte praf pentru că se va pierde alăptarea.

Bine-bine, dar copilului meu ÎI ESTE FOAME. Înțeleg cum merge treaba, dar băiatul nu a luat ok în greutate, iar. Și atunci a trebuit să îngrop eu toată fantezia alăptatului până la 2 ani, să las vina și regretele deoparte și să-mi hrănesc copilul cu lapte praf.
Mai târziu, am aflat că din cauza frenului lingual (o bucată mică de țesut care leagă limba de baza gurii este prea groasă sau restricționează mobilitatea limbii) nu am reușit alăptarea, chiar dacă atât pediatrii, cât și consultanta în alăptare care a venit la domiciliu m-au asigurat la momentul respectiv că nu despre asta este vorba.

Singurul mic regret care rămâne este că nu am putut continua ideea alăptării, însă sunt liniștită că eu, ca mamă, am făcut tot ce am știut, tot ce am putut și tot ce a fost în controlul meu ca să îmi hrănesc copilul. Important este să fie el bine, iar Adam este minunea mea zilnică.’ – Andreea, 30 de ani

 

*** Articolul de față face parte din ajutorul acordat de VitaPrim proiectului Dragoste în Acțiune, prin care VitaPrim donează câte o cutie de formulă pentru fiecare poveste despre experiența alăptării. Cutiile de formulă de continuare se vor îndrepta către copiii din familiile defavorizate pe care asociația îi are în grijă – copii mai puțin norocoși, copii din sate sărace, copii care dorm câte 5 într-un singur pat, copii crescuți de bunici…

Încurajez mamele să împărtășească experiența și poveștile lor, care postate pe Facebook și însoțite de hashtag-urile #MameCuDragoste și #VitaPrim, se transformă în fapte bune pentru copiii mai puțin norocoși. VitaPrim va dona cutiile de Crăciun, astfel că data limită a postărilor este mâine, 20 Decembrie (spre a putea fi centralizate).

Cutiile pot fi monitorizate doar prin utilizarea hashtag-urilor #MameCuDragoste și #VitaPrim, deci vă rog nu le uitați în postările voastre. <3

 

 

 

Sursă foto: aici

Cel mai frumos cadou al mămiciei

Am revenit aici după o pauză lungă și nu întâmplător scriu acum de ziua mea. Pentru că alăptatul a fost cel mai frumos cadou pe care l-am avut după naștere.
Despre alăptat am doar cuvinte frumoase, și nu pentru că a fost totul roz, ci pentru că momentele respective merită orice efort. Dar nu am gândit mereu așa.

Când am rămas însărcinată, am preferat să fiu genul de mamă ne-panicată și ne-panicoasă, așa că în multe dintre domenii am preferat să rămân cumva în neutralitate și să aflu despre ele doar în linii mari. O aveam lângă mine pe prietena mea cea mai bună care trecuse deja de câțiva ani prin experiența sarcinii și a nașterii, și automat, și a alăptării. Ea fusese opusul meu – știa tot despre tot, citise tot ce putea să meargă rău pentru că așa îi făcea ei bine și asta o liniștea. De multe ori, o opream din povestit potențiale probleme pentru că mai degrabă preferam să îmi păstrez liniștea decât să aflu tooot ce putea fi rău. M-am gândit că nu mă ajuta în momentul respectiv, iar dacă aveam să trec printr-o pățanie, m-aș fi descurcat atunci.

Îmi plăcea ideea de alăptare, însă am preferat să nu mă forțez psihic că asta trebuie să fac. Am lăsat lucrurile să decurgă normal, speram să îmi pot alăpta copilul, însă voiam să mă și obișnuiesc cu ideea că nu va fi grav și nu sunt o mamă rea dacă nu voi putea face lucrul ăsta.
Încă de când rămâi însărcinată, intri într-o anume bisericuță, fără să vrei sau să știi. Naști natural sau prin cezariană? Vrei să alăptezi apoi sau bagi copilul pe lapte praf? Plănuiești să stai acasă cu copilul sau să te întorci rapid la muncă? O să îl dai la creșă sau ai pe cineva să stea cu el? Și multe altele.
Așa că eu am vrut să rămân neutră și să îmi las toate opțiunile deschise, pentru mine. Ca să nu fiu dezamăgită apoi, dacă lucrurile nu ieșeau cum voiam eu.

Pe 9 Noiembrie 2017 am născut prin cezariană, deși eu speram să pot duce o naștere naturală. Am stat câteva ore în travaliu cu niște dureri groaznice, care mă făceau să mușc din salteaua și perna din sala de travaliu (la propriu). Urletele mele deja erau ignorate de medici și asistente, mai veneau doar din când în când să verifice stadiul copilului, iar apoi deveniseră motiv de caterincă și glume. Noaptea anterioară și dimineața respectivă am rezistat travaliului, dar deja ajunsesem la o limită. La acea limită am aflat că a mea creatură nu era poziționată bine și dacă insistam să nasc natural, mai aveam de așteptat până pe seară pentru o mică șansă de a face asta. Așa că am ales cezariana. Asta a fost prima treabă care nu a ieșit cum mi-aș fi dorit, dar noroc cu neutralitatea aleasă.

După naștere m-au băgat la Terapie Intensivă, până mi-au găsit un pat liber în salon. A durat vreo două ore. Ajunsă în salon, asistenta mi-a zis că i-a dat copilului lapte praf, pentru că îi era foame, iar eu eram indisponibilă (nu avea nimeni voie la Terapie Intensivă, nici copilul). Așa că încercam să mă pregătesc psihic pentru a doua chestie care nu-mi ieșea la începutul ăsta de mămicie… Dar nu a fost așa. Într-un final, am dovedit alăptarea timp de 8,5 luni.

În ultima seară în spital, mă luase un somn de pe la ora 17. Nu am dormit mult, căci m-a trezit furia laptelui. Brusc, în timpul somnului, mi-a venit laptele, făcusem febră, aveam frisoane, sânii îmi erau piatră și dureroși de nu mă puteam mișca în nici o parte. Am învățat bazele atunci, cu mulsul cu pompa și cum să atașez corect copilul la sân. Ajunsă acasă, aveam mult lapte pe care copilul nu îl folosea, așa că am continuat să mă ajut de pompă la nevoie. Este posibil să fi avut și noroc de un copil bun, care nu mă trezea peste noapte prea des, mânca foarte bine și îmi lăsa mie foarte puține de făcut.

La început, am folosit mameloane de silicon. Mi le dăduseră în spital și mă simțeam bine cu ele, copilul se atașa corect, iar pe mine nu mă durea nimic. Mulțumeam constant celui care a inventat chestiile alea. Dar, în primele luni se merge la tot felul de controale și analize și medici, așa că de multe ori nu eram pregătită să alăptez copilul ca să îl mențin liniștit, pentru că nu aveam acel lucru minunat la mine, iar copilul meu era alăptat după program și nu la cerere. La un moment dat, medicul pediatru mi-a zis: Încearcă fără, de acum înainte. O să doară ca naiba la început, dar o să merite pe termen lung. Și în plus, e mai bine și pentru ea, și pentru tine, și pentru legătura dintre voi. Și am încercat. Mi-a luat vreo lună de lacrimi și scânceli (ale mele), o lună de atașat copilul la sân de 8 ori pe zi fără mamelon, dureri de înnebuneam, dar am reușit. Și a fost magic. Nu există alte cuvinte să descriu, pur și simplu.

 

 

Am avut ambiție și de data asta a fost d-aia bună. Eram curioasă de ce zicea medicul că o să merite durerea, cum o să ne facă bine și mie, și ființei mele, treaba asta. Omul nostru pe atunci mă ruga să accept mameloanele înapoi, văzând durerile și momentele prin care treceam, dar am refuzat. Și nu regret nici o secundă din durerea respectivă. A început cu dureri crunte pe toată perioada în care aveam copilul atașat. Apoi, durerile erau doar în primele 20 de minute. Apoi, țineau 10 minute. Apoi, doar 5. Și am ajuns la momentul în care nu au mai fost deloc, iar eu abia așteptam să vină iar ora mesei, să îmi pot lua copilul la piept, să îi admir fălcuțele și năsucul care se mișcau în ritmul suptului. Obișnuiam să o privesc în ochi și să îi cânt, să îi zic poezii și povești. Nu mai conta nimic altceva atâta timp cât eram cu ea în brațele mele și o priveam.

Inițial, îmi propusesem să alăptez perioada minimă de 6 luni. Dar nu am putut-o lăsa când le-a împlinit. Nu puteam renunța la momentele noastre magice. Așa că am zis că o să o duc până la 1 an alăptată. Nu mi-a reușit și am fost tristuță. Deși am mers de la începutul mămiciei pe principiul că nu voi spera la nimic mult-mult, când am văzut că am fost norocoasă și cu copil bun, fără probleme majore și că am trecut de multe greutăți care te pot împiedica să alăptezi în primele luni, am crezut că o voi duce până decid eu, fără grijă. Dar a venit diversificarea, copilul a început să prefere mâncarea solidă în detrimentul laptelui meu, iar eu am lăsat-o cum a simțit ea.
Aș fi putut să mă mulg pentru ca ea să aibă în continuare lapte matern, iar eu să produc pe mai departe, pentru că sânul produce lapte dacă este stimulat sub orice formă. Dar nu am făcut asta, am lăsat-o pe ea să aleagă. Și a ales mâncarea. Nu regret decizia luată, însă am simțit tristețe pentru faptul că am crezut și am vrut și am sperat că o să iasă cum vedeam eu în viitor. În glumă, chiar îi ziceam ființei mele că mă simt trădată de alegerea făcută.

Alăptatul a fost cel mai frumos cadou pe care l-am putut avea noi două, între noi și pentru noi. Mulțumesc în gând și acum medicului care mi-a zis să renunț la mameloanele de silicon și mă bucur că am avut ambiția să văd despre ce este vorba în treaba asta. A meritat și merită pe deplin!

*** Articolul de față face parte din ajutorul acordat de VitaPrim proiectului Dragoste în Acțiune, prin care VitaPrim donează câte o cutie de formulă pentru fiecare poveste despre experiența alăptării. Cutiile de formulă de continuare se vor îndrepta către copiii din familiile defavorizate pe care asociația îi are în grijă – copii mai puțin norocoși, copii din sate sărace, copii care dorm câte 5 într-un singur pat, copii crescuți de bunici…

Încurajez mamele să împărtășească experiența și poveștile lor, care postate pe Facebook și însoțite de hashtag-urile #MameCuDragoste și #VitaPrim, se transformă în fapte bune pentru copiii mai puțin norocoși. VitaPrim va dona cutiile de Crăciun, astfel că data limită a postărilor este 20 Decembrie (spre a putea fi centralizate).

Cutiile pot fi monitorizate doar prin utilizarea hashtag-urilor #MameCuDragoste și #VitaPrim, deci vă rog nu le uitați în postările voastre. <3

Nașterea și recuperarea (grea) după cezariană

Acum trei luni și jumătate, Lorelai vedea lumea asta. Despre părțile magice am scris în articolul aniversar pe care i l-am dedicat când a împlinit două luni – aici – și tot atunci am și zis că voi povesti cum a fost momentul nașterii. Mi-a luat ceva să îmi fac curaj să îmi aduc aminte. Nici nu aș avea cum să uit complet, mai ales că procesul în sine nu este o amintire plăcută, însă zi de zi cu ființa minunată care a apărut în urma cezarienei acoperă din ce în ce mai mult momentele grele de atunci. Și le acoperă atât de bine, că de multe ori îmi vine deja gândul că mai vreau o creatură d-asta prin preajmă. Daaarrr până acolo, mai am multe clipe frumoase de trăit alături de piticania existentă și de omul nostru. 🙂

De când am descoperit că sunt însărcinată, în mintea mea exista doar varianta unei nașteri naturale și nici măcar nu mă gândeam la o cezariană. Nu negam că și cezariana era o posibilitate, dar clar pentru altele și nu pentru mine. Ascultam poveștile tipelor care trecuseră prin momente de genul, ca pe o poveste, dar nu ceream detalii și nu încercam să îmi imaginez că eu aș putea să trec prin așa ceva. În mintea mea era clar că nu am cum să ajung la cezariană și tocmai de aceea nici nu mă documentam pe subiect. Pentru mine, exista doar nașterea naturală și atât. Nu spuneam asta nimănui, dar mintea mea era deja setată și nu accepta altceva.

Apropiindu-mă de momentul culminant, abia așteptam să îmi văd extraterestrul pe care îl simțisem în ultimele luni mișcând în burtică. Speram și credeam că va apărea mai repede, dar s-a lăsat așteptat suficient de mult și și-a făcut apariția abia cu trei zile mai devreme decât data preconizată. Teoretic, trebuia să nasc pe 12 Noiembrie 2017, iar ea a bătut la ușă pe data de 9.

Durerile începuseră undeva pe 7 spre 8, dar erau la distanță mare și destul de suportabile. Am fost la doctor și mi-a zis că încă nu e momentul. A mea tipă doctor urma să plece în vacanță pe 10 și îmi propusese să mă programeze la cezariană, dar bineînțeles că am refuzat, având în vedere că eu băteam pasul pe nașterea naturală. După controlul de pe 8 mi-a zis să vedem cum trec de noaptea următoare și cam aia a fost – nu prea am trecut.

În noaptea de 8 spre 9 Noiembrie m-au apucat durerile rău, pe la 1 dimineața mă mutasem din pat să nu trezesc omul de lângă mine, iar o oră mai târziu deja îl sunam din cealaltă cameră să vină, pentru că eu nu mai puteam nici vorbi, d-apăi mișca. El a sunat doctorul să îi explice și uite așa la ora 4 eram la Sanador la maternitate.

Chiar și până aici țin minte destul de vag, dar de acum încolo chiar mi s-a rupt filmul. Contracțiile deveneau din ce în ce mai dese și dureroase, dar copilul era poziționat posterior. Ceea ce înseamnă că el nu se împingea pe unde trebuia și nu avea șanse sa iasă natural. Iar eu, în loc să las loc și de varianta cezarienei, susțineam sus și tare că eu aleg să nasc natural și uite așa am refuzat să fie chemată tipa mea doctor.

Pe scurt, am înnebunit de durere câteva ore în sala de travaliu, urlam cât mă țineau plămânii că vreau să mă ajute cineva, calmantele nu își făceau efectul, eu mușcam din perna și salteaua de pe patul de spital, de epidurală nu se punea problema pentru că nu eram deloc-deloc dilatată, au venit enșpemii de doctori și asistente și moașe și naiba mai știe cine erau oamenii care băgau degete în mine să palpeze copilul. Toți îmi spuneau că e incredibil cum se simte capul copilului de aproape, dar că nu e poziționat bine și nu are cum să iasă.

Pe tata la copil nu îl lăsau în sala de travaliu cu mine, iar în momentul în care am simțit că înnebunesc de durere am purtat o mini-discuție cu o tipă doctor care era de gardă atunci și care mi-a schimbat complet și instantaneu preferințele. Se făcea că tipa asta tânără și frumoasă și slabă și aranjată avea doi copii, amândoi născuți prin cezariană. Nu mai știu exact cuvintele, dar mi-aduc aminte concluzia de genul – ‘o naștere naturală dificilă poate avea o recuperare la fel de grea precum o cezariană ușoară’ și ‘în câteva ore de când ești aici nu te-ai dilatat deloc, dacă vrei noi mai așteptăm, dar e posibil ca abia spre prânz/după-amiază să se vadă o îmbunătățire, dacă și atunci’. Eh, și propozițiile astea mi-au pus capac și am cerut să vină tipa mea doctor și să intru in cezariană.

Numai că decizia mea a coincis cu marele trafic bucureștean de dimineață, să fi fost vreo 8 sau 9 ora, nu mai știu. Așa că logic că a durat până a ajuns doc la maternitate. Iar când a ajuns, nu aveam sală de operație liberă. Când am avut și sală, nu am avut anestezist disponibil. Și într-un final, am avut totul gata și m-au luat. În momentele alea de calm interior pentru că știam că în curând, totul se va sfârși, mă gândeam doar la al meu partener care aștepta singur pe holul maternității. Mi-au spus că nu are voie în sala de operații cu mine și nu știam că el nu fusese anunțat că mă bagă în cezariană și că urma să se trezească direct cu copilul în brațe.

M-au dus în sală și a urmat anestezia în coloană, mi-au spus să nu mă mișc deloc pentru că e suficient să se miște acul gigant un milimetru și să rămân paralizată. M-am rugat doar să nu mă apuce vreo contracție fix în secundele alea, că aia eram, nu o puteam controla. Norocul a fost că a ieșit bine anestezia și am simțit o senzație de căldură, iar de acolo m-au așezat asistentele pe poziție. Eu doar căutam să îmi fixez privirea într-un punct, să nu văd ce se întâmplă. Lucru greu de făcut, pentru că peste tot în sală era sticlă – dulapurile aveau geamuri de sticlă, lampa de operație de deasupra mea la fel… Deja văzusem cum mă tăiau și ajungeau să-mi despartă organele că să scoată copilul, așa că tot ce am putut să fac a fost să dau capul pe stânga, să închid ochii și să cânt o melodie pentru copii în minte, în timp ce vizualizam momentele de maximă relaxare din timpul sarcinii, când mergeam la clasele de yoga.

Când mi-au scos-o, avea un țipăt dulce – nu știu cum am ajuns la descrierea asta, dar așa mi-a părut atunci. Nu urla ca alți bebeluși, ea mai mult orăcăia. Atât îmi aduc aminte că am întrebat dacă e copil sau e broască. 😀 Apoi, o asistentă mi-a zis să nu mai țin ochii închiși și să văd ceva frumos, așa că mi-a întors capul spre ea. Am văzut o creatură mov-prună cu rămășițe albe pe ea și am leșinat instant.

M-am trezit și deja mă coseau, eram relaxată și m-am luat la glume cu cine mai era pe acolo. Am aflat că bebelușa mea era o mare buzată și fusese dusă în salonul de bebe, că pentru mine încă nu era loc în rezervă, așa că urmau să mă transfere la terapie intensivă și abia apoi când dau de vreun loc liber mă duc și pe mine în pat. Copilul nu avea voie în salonul de terapie intensivă și automat, nu mi-l vedeam încă.

Orele care au urmat au fost ciudate. Mă simțeam ca după o operație oarecare, nu ca după o naștere. Faptul că nu îmi vedeam copilul a dus la o temere pentru momentul când a urmat efectiv să îl văd și să îl țin în brațe. Îmi era așa de frică încât speram să se amâne cât mai mult clipa, oricum parcă fusese totul doar un vis.

Când m-au mutat în salon și am văzut moaca omului meu și a prietenei cele mai bune, a fost de parcă într-un final reveneam la realitate. Apoi, instantaneu, a venit asistenta și mi-a spus că o să îmi aducă fata, că e bine sănătoasă și frumoasă și că e hrănită, că-i dăduseră lapte praf pentru că eu nu eram disponibilă. A intrat în salon o mână de om așezat într-un landou pe roți și m-a apucat frica și mai rău. Dar, culmea e că pe măsură ce se apropia de mine simțeam cum îmi crește nivelul de ‘mămicie’ și că totul va fi bine.

Am luat-o în brațe și brusc mi-a dispărut orice urmă de frică, am fost bine amândouă. 🙂

Dar nici ei doi nu au fost mai prejos.

Eu am dus-o mai greu, cu recuperarea însă.

După ieșirea din operație, durează ceva până se duce efectul anesteziei. Nu ai voie să bei apă și să mănânci nici atât. Asta cu apa pe mine m-a rănit maxim, pentru că în sarcină am fost persoana care băuse în medie 10 litri de apă pe zi, iar acum nu puteam să fac asta deloc. Dar cumva, am rezistat. După-amiaza de după operație a fost cea mai plăcută din câte au urmat pentru că încă eram sub efectul anesteziei și chiar dacă încet-încet îmi simțeam picioarele și mi le mișcam, măcar la orizontală era totul bine. Așa că m-am bucurat de piticanie și am primit vizitele oamenilor dragi și apropiați, familie și prieteni.

Eh, numai că de a doua zi s-au schimbat lucrurile. A doua zi era programată să încep să mă mișc, să mă plimb, să merg singură la toaleta din cameră. În timp ce mamele cu care mai vorbisem până atunci îmi povesteau că nu au avut probleme și în spital le vedeam prin ușa deschisă pe altele care se plimbau agale pe hol, eu nu reușeam să fac același lucru. Au venit să mă mute din salon, într-unul alăturat ca să fiu cu încă o tipă operată de același doctor – Maria Blacioti, un OM minunat btw. Nu știu ce alt doctor ar mai fi stat lângă mine în sala de travaliu, să mă mângâie pe cap în timp ce făceam ca toate animalele și până așteptam să avem sală și anestezist.

Când să mă mute, asistentele mi-au zis că trebuie să fac asta pe picioarele mele și să încep să mă mișc singură. Asta am și încercat, dar nu a ieșit chiar cum mă așteptam. De ridicat nici nu se punea problema, dar încercam încetul cu încetul să mă pun pe marginea patului și să mă apăs pe picioare. Pentru mine, simplul fapt că eram la verticală și nu la orizontală și că îmi simțeam interiorul de parcă era o cutie de puzzle cu piesele răsfirate a fost crunt și a făcut să îmi fie rău în toate cele 7 tentative de a mă pune în mișcare. La un moment dat, am avut nevoie la toaletă și am chemat o asistentă să mă ajute, dar a refuzat să îmi mai pună plosca și m-a luat pe sus, puțin cam prea forțat și împins de la spate pentru ce puteam eu să fac cu corpul meu la momentul respectiv. Urmarea a fost că era să leșin la baie.

Până la urmă, într-un act de curaj maxim mi-am luat inima în dinți și am parcurs pe picioarele mele cei câțiva metri până la salonul alăturat unde urma să fiu mutată. Așa am crezut că am depășit momentul terorizant al ridicării în picioare și că de acolo urma să fie din ce în ce mai bine. Eh, nu a fost chiar așa. Deși exersam cât mai des ridicatul din pat și statul în picioare, a devenit din ce în ce mai greu și mai epuizant. Încercam să nu mai chem asistentele prin telefonul pe care îl aveam la dispoziție de la spital, ci mai degrabă să fac plimbări scurte ori până la salonul bebeilor când voiam să îmi iau fata, ori până la camera asistentelor când aveam nevoie de diverse – apă, ceai, pastile etc.

Povestea a făcut să am o slăbiciune pe piciorul stâng, care îmi amorțea tot piciorul când mă ridicam din pat și astfel nu mă lăsa să merg prea mult sau prea bine, să mă mișc sau să calc pe picior. Toatele zilele cât am mai stat în spital, adică până în a treia zi după operație, am făcut tot felul de exerciții ca să pot redeveni normală cu mersul. Nu a funcționat prea bine, nu am reușit să fac cele recomandate în spital, cum ar fi fost măcar un duș, tocmai pentru că nu mă țineam bine pe picioare și nu puteam nici să mă mențin la verticală suficient de mult timp. Totuși, cumva am reușit să plec pe picioarele mele la externare, dar acasă nu mi-a fost deloc mai ușor.

Povestea cu ce a fost când am ajuns acasă, cum m-am recuperat complet și ce m-a ajutat în tot procesul ăsta – vine în articolul următor… *va urma*
Revin cu alte detalii și informații, ce sper să ajute și alte femei care se pregătesc să nască și pe care le așteaptă recuperarea de după. Încurajarea mea ar fi să te documentezi despre ambele situații, și despre nașterea normală, dar și despre cea prin cezariană. Este clar că toate ne dorim o naștere cât mai ușoară, dar nu putem ști niciodată cu siguranță ce va fi la momentul respectiv. Sunt cazuri când femeile au vrut naștere naturală, dar la fața locului nu au putut duce și au intrat în sala de operație, dar sunt și cazuri cu femei cărora le era frică de nașterea naturală și s-au programat la cezariană, însă până să intre în sala de operații bebe a decis să iasă.

Speranța mea, totuși, este că nu se va mai găsi nimeni în situația mea și că totul va decurge roz și pufos, ca un vis frumos… 🙂

Pentru ce vrei să rămână în istorie 2018-le tău?

Gata cu antrenamentul pentru anul 2018, luna Ianuarie s-a dus și începând din Februarie nu mai e de joacă! 😀

E amuzant cum, la fiecare început de an setăm obiective mărețe și ne facem o idee despre cum vrem să devină viața noastră, însă omitem pașii mărunți pe care trebuie să îi facem ca să ajungem unde ne propunem. Dacă am face o listă realistă cu primele puncte pe care vrem să le realizăm, și am și înțelege că acele lucruri nu se întâmplă peste noapte și ne trebuie un plan chiar și pentru început, ne-ar fi totul mult mai ușor.

Vrei să-ți schimbi job-ul? Ok, dar ce skill-uri necesită job-ul nou la care te gândești? Încearcă să te concentrezi pe a învăța acel lucru care să te ajute acolo unde vrei să ajungi.
Vrei să slăbești/să te tonifiezi? Bun, ce te poate ajuta să îți atingi scopul? Un mers la sală (mai multe, de fapt), un masaj, o serie de tratamente corporale, o dietă echilibrată.
Ți-ar plăcea să îți schimbi stilul de viață? Minunat, încearcă să te gândești cum ar arăta o zi ideală din viața ta – ce obiceiuri vrei să dezvolți, care să îți fie rutina, de ce oameni te vezi înconjurat/ă. 

Apoi, după ce ai ajuns la niște concluzii, ține minte că nimic nu se întâmplă peste noapte. Știința spune că o acțiune devine obicei după ce este repetat timp de minim 21 de zile. Eu zic că merge o provocare de genul și timpul repetiției să fie extins la +/- 30 de zile, deci o lună. Nu-i așa că acum parcă mai ai de unde să începi? 🙂

Personal, vreau să explorez noul rol de mămică și să dau ce am mai bun pentru asta. Scopul este să îmi dezvolt abilități noi și poate chiar, de ce nu, să îmi găsesc noi pasiuni. Profesional, îmi voi continua drumul început anul trecut, precum și colaborările. Iar familial, vreau să mă bucur de fiecare moment de familia nou creată și să apreciez sprijinul membrilor familiei extinse cât pot de mult.
Mai vreau să călătoresc alături de cei dragi, să mă refac fizic și să îmi revin în formă după naștere, să profit la maxim de abonamentul la sală care abia mi-a început, iar lista poate continua…

Așa că îl salut din toată inima pe Februarie, ca (încă) început de an 2018, precum și ca luna primei petreceri a fiicei mele – botezul alături de familie și prieteni, oameni dragi și frumoși.

 

Tu, ce vei face ca 2018 să rămână în istorie peste ani și ani? 🙂

După două luni…

Mă uit la ea și nu știu cum a trecut timpul. Unde s-au dus deja două luni de când a ieșit din burta mea?! Zi după zi a părut un secol, dar toată perioada parcă a fugit într-o secundă.
Despre naștere urmează să povestesc, însă astăzi, de ziua ei, articolul se concentrează pe ea.
Am în minte primele momente de după. M-au adus în salon la câteva ore după operație pentru că abia atunci au avut pat liber, iar eu nu apucasem să o văd deloc până atunci. Și cu cât trecea mai mult timpul și reveneam la viața ‘normală’ și fără burtă, cu atât parcă mi se părea că toată povestea cu sarcina a fost un vis și de fapt, eu nu aveam nici un copil. O fi fost efectul anesteziei sau al durerilor prin care trecusem în travaliu sau poate faptul că am leșinat pe masa de operație. Știu doar că atunci când a venit asistenta să mă instaleze în salon și mi-a zis că o să îmi primesc bebelușa imediat ce o schimbă, m-a luat panica. Mi-am dat seama că totul era real și am început să mă îngrijorez de toate – că ușorul a fost cât era în burta mea, că știam să o protejez și să am grijă de ea, dar doar așa. Urma să o văd, să o am în brațe, să existe ca ființă fizică separată de mine. Și dacă nu o să fac bine tot ce are ea nevoie?
Am primit-o în brațe și era atât de reală, dar mai ales atât de a mea, că nu mi-a mai venit să o las mai departe de pieptul meu. Iar toate grijile de cu câteva minute înainte nu au mai însemnat nimic, pentru că brusc știam cum să o țin în brațe și cum să îi țin capul și să o și pup în același timp, fără să o deranjez. Îmi venea natural de ziceai că făceam asta de o viață și ceva.
Iar momentul când a făcut cunoștință cu taică-su m-a lăsat fără aer. Aș fi putut să plâng și să râd în același timp. Al meu o inspecta de mi-a apărut nițică teamă că o să îi ia vopseaua. :)))
Au urmat zile incredibile, cu un mix de sentimente greu de descris. Ne-am adaptat unii la alții, la o viață în trei și tot nu e suficient, tot mai avem multe de învățat. Lorelai este într-o continuă schimbare – când credeam că am învățat-o pe de rost, dezvoltă alte abilități și ne uimește și ne fascinează din ce în ce mai mult, iar apoi o luăm de la capăt.
În doar două luni, am descoperit atât de multe lucruri despre mine… Mă minunez singură cât de mult poate scoate la suprafață miniatura mea.

1. Mi s-au îngroșat ploapele – când mă ajunge, mă ajunge! La oboseală mă refer, la cea care mă face să dorm oriunde și oricum, mai nou. Din omul care trebuia să fie pe întuneric-beznă și fără vreun zgomot în jur, perna să îmi fie așezată perfect sub cap și bărbia să fie puțin ridicată, acum nimic din mofturi nu mai contează. Nu mă mai deranjează nimic, nici lumină și nici zgomote. Somnul e doar un ceva care mă ajută să fiu din nou în formă pentru creatura mea.

2. Am activitate mereu – dacă nu fac ceva cu ea, fac pe lângă ea. Ne jucăm, vorbim, mâncăm și ne acordăm toată atenția, iar când nu interacționăm direct, ea stă în scaunul ei de leagăn și mă urmărește pe mine cum spăl sau fac de mâncare, strâng prin casă sau aranjez și rearanjez lucruri prin casă. Nu îi place să fie izolată, asa că o implic în fiecare activitate. Simplul fapt că mă aude, mă simte și mă vede în jurul ei o liniștește și o face parte activă din ziua mea. Am devenit mai multi-tasking decât aș fi putut visa vreodată și în ritmul în care îmi duc zilele cu ea, curând voi deveni și un storyteller desăvărșit, la câte îi povestesc despre alergarea mea în jurul ei.

3. Am superputeri – oricât de gravă i-ar fi problema, ființa mea se calmează la mine în brațe, se oprește din plâns și adoarme la auzul vocii mele. Mă face să mă topesc instantaneu și dacă aș putea să o lipesc de mine ca să nu o mai las vreodată jos, ar fi minunat și știu că ne-am simți tare bine amândouă.

4. Râd cel puțin din două în două ore – expresivitatea ei mă uimește și mă fascinează! Este incredibil cum o fățucă așa mică, un chip așa senin și nou în lumea asta are un repertoriu așa vast de expresii faciale. Zâmbește, râde cu toată gura, lasă buza în jos când e bosumflată și se pregătește să plângă, ridică sprâncenele și face ochii mari când aude un zgomot care o sperie… și multe altele. Mă gândesc că și alți bebei or avea caracteristicile astea, dar doar ea e a mea și doar după ea mă topesc!

5. Simt mai mult și mai profund – îmi este dor de ea când nu o am lângă mine. Îmi este dor să o aud foindu-se, îmi este dor să o aud scâncind, să o văd și să o pup. Dacă nu o am în apropiere, încep să trec prin video și foto cu ea din telefon. Dacă doarme, mă duc tiptil și mă uit la ea. Îmi vine să o mănânc și să o pup mereu.

 

Articolul ăsta îi este dedicat ei, bebelușei Lorelai, care la doar două luni de la apariția pe lumea asta ne-a arătat ce înseamnă o provocare continuă. Ea ne ține mereu în priză, ne învață lucruri noi, ne dezvoltă abilități noi și ne face să ne bucurăm de toate!

La Multe luni, mulți Ani, oameni frumoși și momente de neuitat! ❤

Ce se schimbă de la an la an

Un an poate aduce cu sine multe schimbări, unele pe care nici nu ni le putem imagina. Anul trecut pe vremea asta, în Decembrie 2016 eram o persoană care începea un loc nou de muncă și se gândea ce să facă de Revelion. Nu m-aș fi gândit că doar 365 de zile mai târziu eu o să scriu articolul ăsta de final de an cu bebe al meu în brațe. 😀

Povestea zice că în Ianuarie am cunoscut omul care avea să îmi fie partener în toată aventura asta, deși nu știam nici unul ce ne așteaptă. Tot prin Ianuarie la final sau Februarie la început am și rămas însărcinată, deși credeam că nu pot avea copii. În Martie la final am aflat despre ființa care se contura înăuntrul meu, când ea deja avea două luni. Și lunile au continuat să treacă, burta mea s-a mărit, iar în Noiembrie mi-am cunoscut creatura și tot atunci am știut ce înseamnă un cocktail de sentimente nebune-nebune-de-tot. Am devenit atât de topită după ea, încât îmi vine să mănânc din ea. Omul nostru zice că toată treaba asta este ca un drog, iar noi suntem dependenți de momentele astea. Și zău dacă aș ști să descriu mai bine de atât.

Momente mărunte sau mari, ele ne arată cum trece timpul și ce însemnătate are acesta. După atâția ani care parcă au trecut degeaba, ani în care nu schimbam nimic pe măsură ce se ducea timpul, iar eu rămâneam în aceleași povești și cu aceiași oameni, 2017-le a venit și a schimbat regulile și nu doar atât.
Zilele trecute mi-a trecut prin minte o chestie: dacă mi-ar fi zis cineva ‘vezi că la locul ăsta nou de muncă o să cunoști pe cineva și o să ai un copil cu el până la finalul anului următor’, nu știu dacă m-aș mai fi angajat acolo. Pentru că totul părea prea rapid, prea multe schimbări la care ar fi trebuit să mă adaptez brusc și automat, aș fi gândit prea mult orice lucru și nu m-aș fi bucurat de momentele efective.

Așa că poate ar trebui să ne gândim mai bine, să ne reevaluăm poveștile și să avem curajul să schimbăm ceva. Nu pentru că un nou an este aproape aici, ci pentru noi, pentru fericirea noastră. În funcțiile de poveștile și momentele în care se află fiecare, iată cât de multe se pot transforma:

  • poți să faci ceva de care ți-a fost mereu frică
  • poți să îți dezvolți sau să înveți un skill nou, o limbă nouă
  • poți să renunți la un obicei sau o relație toxică
  • poți să îți schimbi stilul de viață, mintea sau corpul
  • poți să îți schimbi locul de muncă dacă nu îți place și să îți găsești o activitate plătită pe care să o faci cu plăcere
  • poți să explorezi cartierul, orașul, țara, continentul, lumea întreagă
  • te poți provoca să privești lucrurile dintr-o perspectivă diferită decât până acum
  • îți poți realiza un vis tot amânat și amânat
  • te poți expune mai des la a cunoaște oameni noi și, cu puțin noroc, să fie din categoria celor care rămân acolo…

Astea sunt doar câteva dintre exemplele de noutăți pe care le poate aduce cu sine un an nou, exemple care mi-au venit în minte pentru că mi-ar fi plăcut să le conștientizez mai devreme, să le pun pe hârtie și să acționez asupra lor cumva, chiar și cu pași mărunți, în anii care au trecut. Bucuria mea este că, la momentul prezent, oricare au fost deciziile luate în trecut, povestea în care mă găsesc acum este una frumoasă și de care mă bucur fără regrete. Toate acțiunile trecute m-au adus aici și sunt împăcată și liniștită.

 

Urmează 365 de zile în care îți poți schimba cursul vieții, zile în care poți face lucruri extraordinare. Puterea pentru toate este în mâinile tale! 🙂 

Un 2018 magic!