De ziua mea…

Ziua mea era mereu o ocazie de a îmi împlini diverse dorințe, primeam cadouri și sărbătoream alături de persoane dragi. Dacă nu primeam de la ceilalți, îmi ofeream eu o gentuță, o perechiuță de pantofiori… :))

Anul ăsta, lucrurile s-au schimbat. Fie din cauza/datorită înaintării în vârstă – vorbim de 26 de ani începând de astăzi, mulțumesc-mulțumesc, fie din motiv de multe schimbări într-o perioadă scurtă de timp, anul ăsta nu am mai avut dorințe.

Anul ăsta am fost recunoscătoare, mă uitam în jurul meu în diverse momente ale zilei și mulțumeam în gând pentru ce am primit anul ăsta: o creatură simpatico-adorabilo-enervantă și un om alături de care să mă amuz în toate momentele, prezente și viitoare.

Pentru ziua de astăzi, aveam planuri să dăm o fugă până la mare – să ne bucurăm de o plimbare liniștită pe plajă, să mâncăm ceva și apoi să ne întoarcem. Dar ceva neașteptat ne-a deturnat planul și astfel am rămas acasă, pentru că eu mă lupt cu un început de răceală. Însă nu a fost cu supărare, a contat doar că suntem noi, în formulă completă. Așa mi-am dat seama că fericirea e să îi am pe ei doi lângă mine, oriunde am fi.

Și acum, la finalul zilei și la finalul postării prezente, trebuie să recunosc că mi-am schimbat poziția față de cele scrise. De când am început să tastez mi-am dat seama că am o dorință. Este una singură și nu este pentru mine, este pentru cei din jurul meu, pentru voi: vă doresc să ajungeți în momentul fericit din viața voastră în care să nu mai aveți dorințe. 🙂

Se poate și mai rău: poveste din spital

Ultimele câteva săptămâni nu au fost cele mai strălucite pe care le-am trăit. Se pare că stilul de viață haotic – mâncat neregulat și mai mult prostioare, stres, câteva ore de somn pe noapte – toate m-au adus în situația de a ajunge la spital. Dar după nu foarte mult timp petrecut acolo, mi-am dat că problemele mele nu sunt cele mai urâte.

La spital am ajuns cu niște dureri crunte și un balon care crescuse în zona abdomenului inițial. Medicul care mă consultase în primă fază mi-a spus că preferă să mă trimită la spital unde mi se pot face și analize pe loc, decât să iau tratament pentru niște simptome despre care nu știa exact de unde porniseră. Mi s-a părut corect și i-am ascultat sfatul, așa că am ajuns la Spitalul Elias unde, câteva seturi de analize mai târziu, s-a ajuns la concluzia că totul era pe fond de stres și stil de viață amețit. Ceea ce nu era departe de adevăr. Iar ceva timp mai târziu și după perfuzii, la câteva ore de stat pe acolo, îmi mai revenisem.
Însă vizita asta m-a făcut să îmi dau seama (încă o dată!) că există lucruri mult mai rele pe lumea asta decât cele cu care ne confruntăm fiecare, personal. Se și zice că dacă ne-am pune toți probleme la un loc și am trage una oarecare la sorți pe care să o rezolvăm, am da înapoi și le-am prefera tot pe ale noastre. Sau ceva pe acolo, dar ideea e aceeași. Și asta pentru că măcar pe ale noastre știm să le controlăm, să le rezolvăm, să le facem mai bine.

Așa am zis și eu după câteva ore petrecute în Camera de Gardă. În primul rând, trebuie să îmi pot controla stilul de viață încât să nu mai ajung în situația în care să îmi fie rău și nici să nu mai ajung în spital. Vorba aia, mai bine să fie bine și să nu fie rău :)))
Iar apoi, poveștile la care ești martor chiar și într-un timp scurt petrecut într-un asemenea loc te fac să vrei să te ții cât mai departe pe viitor. Și, de data asta măcar, nu am nimic de comentat la adresa medicilor sau a mediului. Chiar am rămas plăcut surprinsă de faptul că era destul de curată zona Camerei de Gardă, spre deosebire de altele pe care le mai vizitasem, dar și personalul atent și profi. În schimb, povestea următoare întrece orice imaginație:

Se făcea că odată intrată în Camera de Gardă, m-au băgat într-o sală de așteptare unde mă întorceam mereu până se eliberau cabinetele unde trebuia să merg pentru diverse analize. La un moment dat, întorcându-mă de la ecografie, găsesc un coleg de așteptare. Omul era întins pe targă și se văita și plângea. M-am uitat la el, nu părea grav. Mai degrabă, părea puțin homeless. Era îmbrăcat în niște haine murdare și șosete încălțate greșit. Deși nu avea voie să folosească telefonul în zona aia, și-a sunat soția sau partenera sau ce era și a început să o înjure, să o acuze de niște atacuri la adresa lui. Abia după ce a mai dat câteva telefoane, am aflat că omul fusese bătut de un grup, cu niște bâte, că i-o dăduseră parșivească și că urma să se răzbune. Și-a sunat toți cunoscuții să le spună pe rând ce a pățit, să îi asigure că va aranja el conturile, iar apoi și-a sunat băiatul să își ia ‘adio’ și să îi dea detalii despre cum îi va omorî el pe cei care l-au bătut și apoi se va sinucide. Între timp, în sală nu era nimeni din personalul spitalului, toți veneau și plecau după ce îi atrăgeau atenția să nu mai folosească mobilul.
Pe nenea l-au dus la analize, iar mie mi se terminase perfuzia, îmi primisem rețeta și urma să plec. Nu știu exact ce mă marcase în povestea omului, că până la urmă putea să nu fie adevărată – având în vedere faptul că omul puțea crunt a alcool. Dar am simțit că nu puteam să plec știind informațiile pe care le auzisem și să nu zic nimănui nimic. Așa că pe drum spre ieșirea din Camera de Gardă căutam pe cineva căruia să îi povestesc. În trecere, am auzit un doctor dând indicații pentru contactarea Poliției care să vină și să se ocupe de omul ăla agresiv și răzbunător.
Mai mult decât că m-am liniștit că se lua acțiune în legătura cu situația respectivă, m-a bucurat faptul că medicii spitalului nu trecuseră cu vederea cele auzite. La cât de tare vorbea omul la telefon, era greu să nu audă toată Camera de Gardă povestea lui, însă la fel îmi și imaginam că medicii concentrați pe multele cazuri – și unele grave – pe care le aveau, nu mai stăteau și de povești. Mai exact, mă așteptam ca ei să se ocupe fix de problemele medicale ale omului și atât, limitându-se la ceea ce le cerea fișa postului. D-asta m-a și bucurat să văd implicarea ca de la om la om. Nu știu ce s-a întâmplat mai departe, dar am mers liniștită acasă știind că cineva era la curent cu ce întâmplase acolo și nu rămăsese impasibil.

Iar eu am trecut pe tratament și mi-am revenit, lucrez iarăși să îmi găsesc disciplina avută și pierdută, învăț să și gătesc, și zic eu că îmi revin la timp pentru excursia la Roma care mă așteaptă săptămâna viitoare, woot-woot!

Așa că acum, dincolo de ce a fost în ultima perioadă, am ales să fac un pas în spate și să privesc povestea în ansamblu. O să mă învăț să am mai multă grijă de mine, apreciez că nu mi s-a întâmplat ceva mai rău și sunt fericită că mi-am revenit la timp să mă bucur de plecarea ce urmează. 🙂

Ca un sfat, ceva de încheiere, vă încurajez să vă uitați și voi la imaginea mai mare și vă doresc să nu ajungeți în situații dificile pentru a vedea că se poate și mai rău decât poveștile prin care trecem fiecare.

Și ca să încheiem într-o notă pozitivă, mai jos las o chestie care-mi place tare mult:

Am citit ‘Liniștea vorbește’ de Eckhart Tolle ca să nu o mai faceți voi

 

Asta vine ca un La Mulți Ani la început de an nou, este cam ce vă doresc, și nu doar pentru 2017.

Într-o raită scurtă prin bibliotecă am dat de o carte cumpărată (sau primită – cine mai ține minte?) – Liniștea vorbește de Eckhart Tolle.  Mi-a atras atenția că era subțire și aveam nevoie de una pe care să o pot acoperi total, mai aveam cam jumătate de zi liberă. Și cum sunt într-o perioadă în care mă pasionează subiectul liniștii, i-am dat o șansă.

În primul, cartea asta clar nu e pentru toată lumea. Nici pentru mine nu ar fi fost, poate, în alt moment. Am avut totuși răbdare, și cu toate astea, mi s-a părut puțin prea spirituală în anumire moment și cu anumite pasaje. Dar, per total, e o carte interesantă care te pune pe gânduri dacă nu ești deja și care îți confirmă niște chestii, în cazul în care erai deja cu alte subiecte în minte.

Eu, când citesc o carte, oricum subliniez pasajele cele mai interesante. Așa că am făcut fix același lucru și cu cartea Liniștea vorbește și am zis să le las aici pentru cine e curios cam ce poate cartea, iar dacă cineva vrea mai mult și este pasionat de spiritualitate, o recomand integral cu căldură.

 

anamariapopa-com-linistea-vorbeste-carte-eckhart-tolle-citat

 

  • Cuvintele nu sunt altceva decât indicatoare.
  • Gândurile din această carte nu spun ‘uită-te la mine’, ci ‘uită-te dincolo de mine’.
  • Liniștea este cea care va salva și va transforma lumea.
  • Ori de câte ori accepți un moment așa cum este el – indiferent sub ce formă se prezintă – ești liniștit, ești împăcat.
  • Inteligența adevărată funcționează fără zgomot.
  • Fluxul gândirii are o inerție enormă […], fiecare gând pretinde că este important și vrea să îți capteze atenția în întregime […], nu-ți lua gândurile prea în serios.
  • Mintea trăiește într-o stare de ‘nu e destul’ și de aceea e întotdeauna lacomă după mai mult. Atunci când te identifici cu mintea, devii plictisit și neliniștit foarte repede. Plictiseala e un semn că mintea e flămândă de noi și noi stimuli, de tot mai multă hrană pentru noi gânduri.
  • Astfel încât până și plictiseala te poate învăța cine ești și cine nu ești.
  • Să conștientizezi că ești conștiința din spatele vocii înseamnă să fii liber.
  • Susții că vrei să fii fericit, dar ești dependent de nefericire.
  • Acțiunea este în sine împlinire clipă de clipă.
  • Când te împrietenești cu momentul prezent, te simți acasă indiferent unde te afli.
  • Din moment ce nu poți scăpa de clipa Acum, de ce să n-o întâmpini cum se cuvine, să te împrietenești cu ea?
  • Momentul prezent este așa cum este. Întotdeauna. Poți să îl lași să fie așa cum e?
  • În ultimă instanță, nu îți asumi responsabilitatea pentru viață până nu îți asumi responsabilitatea pentru clipa de față – clipa Acum.
  • A face lucrurile pe rând înseamnă să te implici în totalitate în ceea ce faci, să acorzi acelui lucru întreaga ta atenție.
  • Este minunat să treci dincolo de dorință și teamă în relațiile tale. Dragostea nu vrea nimic și nu se teme de nimic.
  • Este esențial să aduci puțină liniște, mai ales în relațiile tale cele mai apropiate.
  • Liniștea nu poate fi și nici nu trebuie să fie creată. E suficient să fii receptiv la liniște, deoarece aceasta deja există, dar este acoperită de zgomotul mental.
  • Dacă liniștea lipsește, relația va fi dominată de minte și va fi copleșită ușor de probleme și conflicte. 
  • A asculta cu adevărat este o altă cale de a aduce liniștea într-o relație.
  • De obicei, cea mai mare parte a atenției celui care ascultă este ocupată de propria-i gândire. În cel mai bun caz, el îți evaluează cuvintele sau își pregătește următoarele replici.
  • Moartea nu este opusul vieții. Viața nu are opus. Opusul morții este nașterea. Viața este eternă.
  • Gândește-te la următorul lucru: dacă ar exista doar o singură culoare, să zicem albastrul, și întreaga lume cu tot ce se află în ea ar fi albastră, atunci albastrul n-ar mai exista. Trebuie să existe și ceva care nu e albastru, astfel încât albastrul să iasă în evidență. Dacă nu, nu ar mai fi deosebit de restul, nu ar mai exista. În același mod, nu este nevoie de ceva care nu este trecător ca să remarci faptul că toate celelalte lucruri sunt trecătoare?
  • Adevărata libertate și sfârșitul suferinței înseamnă să treci prin viață ca și cum ceea ce trăiești și simți la un moment dat este exclusiv rezultatul alegerii tale.
  • Suferința este necesară până în momentul în care îți dai seama că nu este necesară.
  • Vei simți multă suferință și nefericire dacă vei lua drept adevăr orice gând care-ți trece prin minte. Situațiile nu te fac să fii nefericit. Ele îți pot provoca durere fizică, dar nu te fac nefericit. Gândurile tale te fac nefericit. Interpretările și poveștile pe care ți le spui singur te fac nefericit.
  • Suferința începe atunci când numești sau cataloghezi mental o situație drept de nedorit sau foarte proastă.
  • Când cataloghezi ceva drept rău, îți provoci o contracție emoțională.
  • A numi și a catalog sunt practici obișnuite, însă obiceiul poate fi învins. Începe să practici a nu-numi cu lucrurile mici. 
  • Dacă îți provoci singur suferință, probabil îi vei face și pe alții să sufere.
  • Nu poți să fii conștient și în același timp să suferi.

 

Iar acum am devenit curioasă și despre Puterea prezentului. Ghid practic (2009) tot de domnul Eckhart Tolle, așa că știu ce urmează să îmi achiziționez 🙂

Viața întreagă ca o perioadă grea

De câte ori nu ai întrebat pe cineva ce face sau cum este, iar în schimb ai primit răspuns de genul: Sunt obosit/ă, m-am certat cu prietena/ul, mașina are probleme și n-am bani să o fac, la birou am greșit, nici cu sănătatea nu stau bine… șiiii continuă cu tot ce poate să meargă rău în viața unui om. Și totuși, ca să încerci să scoți omul din pasa asta, îi zici ceva de bine. Și apoi auzi un Da-da, am o perioadă proastă.

Și cumva ai zice că mnah, asta e, i se mai întâmplă oricui… Numai că faza se repetă iar, și iar, și iar, de fiecare dată când faci conversație. La un moment dat, mie chiar îmi vine să iau oamenii și să îi zgudui bine, să le aduc aminte că este doar alegerea lor și a nimănui altcineva să se plângă, dar să se complacă în situațiile nefericite și să nu facă nimic să schimbe. Ăsta este adevărul: ne place să ne lamentăm, chestie specifică românilor. Iar treaba asta am observat-o cel mai bine în interacțiunea cu străinii – care au și ei probleme, dar aleg să vadă partea pozitivă a fiecărei zile și să aprecieze viața pentru ce le oferă, nu să detalieze cum îi supără.

Da, toți oamenii din lume au probleme diferite și complexe, dar le au. Numai că nu toți se plâng, nu toți rămân blocați în situațiile triste. Unii mai și acționează.

Ce uităm extrem de des este că dacă ceva nu ne convine, avem puterea de a schimba. O vorbă faină pe care o admir zice că ‘If you don’t like where you are (at some point in your life), move. You are not a tree!‘ și cam are dreptate. Te duci mai în stânga sau mai în dreapta, încerci lucruri diferite dacă nu ești sigur ce te-ar face fericit, dar sigur nu rămâi acolo unde ai mai încercat și știi că nu ți-e bine. Iar chestia asta are aplicabilitate infinită, de la viața cu toate domeniile ei (profesional, sentimental, personal, familial, social etc.) în general, la activități și chestii mai mărunte în particular.

Atâta vreme cât există opțiuni, există și soluții. Tre’să îți placă prea mult să te auto-pedepsești sau să îți plângi de milă, ca să nu vrei să schimbi nimic.
Povestea zice că există și oameni fix așa: care știu că ceva nu merge bine, știu și ce ar cam trebui să facă să iasă din poveștile triste, dar nu fac nimic. Nu acționează, nu pun în practică. Pentru că asta ar însemna prea mult. ar însemna o schimbare. În primul rând, ar însemna o ieșire din zona de confort, ceea ce e cam peste mână, nu? Apoi, ar însemna chiar să acorde o șansă fericirii și să nu mai aibă motive să se plângă… Păi, despre ce o să converseze cu oamenii după? Cum o să mai atragă atenția asupra lor? Pentru unii, să fie fericiți chiar nu este o opțiune…

Asta-i pentru cei pierduți uneori. Dacă te regăsești măcar nițel în cele de mai sus, cum mă regăsesc și eu în diverse momente mai joase din viață, acum vine și încurajarea: să nu îți fie frică să rezolvi nefericirea și să lupți pentru momentele alea faine, pentru că oricum viața are un stil ciudat de a te face să o iei de la capăt și să practici iar, și cu altă ocazie 🙂

 

Eh, și acum întreabă-te…

happiness-comfort-zone-change-quote-anamariapopa-com

Povața de duminică

De obicei nu mă impresionează poveștile religioase, le ascult și merg mai departe cu viața mea. Dar acum câteva zile am aflat de una care nu m-a lăsat în pace până nu am scos un ahaaa la final. Poate pentru că în ultima perioadă duc o luptă cu controlul pe care vreau să îl am asupra lucrurilor sau poate doar pentru că a vorbit unei părți din mine, ideea este că am decis să o dau și eu mai departe. Așadar, se făcea că…

‘A fost odată un om atât de disperat să fie fericit, încât a ales să se pedepsească izolându-se în munți. S-a rugat și rugat pentru foarte mulți ani, până când Dumnezeu a fost atât de mulțumit de el, că i-a apărut în față și i-a zis:

– Fiule, sunt foarte mulțumit de rugăciunile tale și am venit să îți îndeplinesc orice dorință ai avea.
– Oh, îți mulțumesc frumos, Doamne! Dorința mea este ca orice gândesc și îmi doresc, să se împlinească imediat.
– Bine, fiule. Gata, dorința ta s-a îndeplinit.

Dumnezeu a plecat, iar omul a fost în culmea fericirii. Instantaneu și-a dorit să arate mai tânăr și dorința i s-a împlinit. Apoi și-a dorit să învețe multe limbi străine din jurul lumii, apoi și dorința asta a devenit realitate. Și-a mai dorit un palat mare în care să locuiască și oameni în jurul lui cu care să petreacă. La fel, și-a văzut dorința realizată.

A tot continuat așa o perioadă – a vrut mult vin, femei sau distracție. Orice ar fi fost lucrul pe și-l dorea, acesta îi era îndeplinit.

Dar, după câteva luni, omul și-a dat seama că nu era fericit. De fapt, chiar începuse să fie depresiv. Faptul că avea tot ce își dorea, când își dorea, îi furase bucuria vieții. Așa că l-a chemat pe Dumnezeu și I-a zis:
– Știi, cred că aș vrea să fiu transferat în Iad… Acest Rai în care trăiesc nu e pentru mine.
Dumnezeu s-a întors la el și i-a spuns râzând: Dar unde crezi că ai fost până acum?

 

Orice experimentezi în viață, ține mine: O viață previzibilă și pe care o controlezi pe deplin nu este o viață fericită. Ci, mai degrabă, este o stare de plictiseală care nu îți oferă nici o ocazie de a învăța lucruri noi și nici o provocare să te facă mai bun.

 

john-milton-quote-the-mind-can-make-hell-out-of-heaven

Lecție auzită pe Coursera – A Life of Happiness and Fulfillment 🙂

Ce mi-ar fi plăcut să învăț la școală

Au început și școlile și facultățile și mi-a venit în minte gândul că eu am terminat cu amândouă. Recunosc că nu am făcut master, m-am oprit după mi-am dat licența. Câțiva dintre colegii mei au continuat pentru că găsiseră ceva ce chiar le plăcea, dar majoritatea a mers mai departe pentru că, să fim sinceri, este vorba de diplomă.

M-am gândit de câteva ori în decursul celor patru ani de când am terminat facultatea, dacă să da sau să nu – master. Mereu răspunsul mi-a fost să nu, pentru că nu am găsit nimic să mă tenteze. Și pentru că mai și sunt genul de om care dacă chiar face ceva, este ori din pasiune și cu fericire și implicare, ori deloc.

Azi, iar m-a dus gândul spre subiectul ăsta. Dar mai degrabă decât să mă gândesc la un master, m-am întrebat ce aș fi apreciat să învăț până acum la școală sau facultate, nu contează. Și deși nu am făcut master, ceva îmi spune că următoarele chestii nu le-aș fi aflat nici de acolo.

 

  • Ești om și e ok să greșești, dacă înveți și nu repeți aceleași greșeli. O greșeală repetată nu mai e greșeală, devine o alegere.
  • Viața nu este o competiție nici cu tine însuți/însăți, dar nici cu cei din jurul tău, nu mai face comparații.
  • Nu există termenul de într-un final totul e perfect. Viața însăși vine cu suișuri și coborâșuri, este formată dintr-un mix de perioade roz, perioade gri și negre. Nu există sau între ele.
  • Nu urî, nu fi răutăcios. Nu înseamnă să fii amabil sau drăguț cu toată lumea, dar găsește o variantă de mijloc. O vorbă mișto zice să nu arunci niciodată cu noroi pentru că este posibil să ratezi ținta, dar mâinile tale vor rămâne murdare.
  • Lasă controlul deoparte și concentrează-te pe autocontrol. Nu poți influența ce zic, fac sau gândesc alții și nici nu ar trebui să te preocupi cu asta. În schimb, concentrează-te pe ce zici, faci sau gândești tu. Observă-te pe tine și cum te poți îmbunătăți cu fiecare moment.
  • Învață să refuzi când este cazul și învață să respecți refuzul când îl primești.
  • Pune întrebări și păstrează-ți curiozitatea vie. Nimic nu este ceea ce pare, nici oamenii, nici întâmplările și nici cuvintele. Totul este relativ și diferă de la om la om și de la situație la situație. Cere, de la răspunsuri la explicații, cere ceea ce ai nevoie.
  • Oameni, lucruri, situații – toate vin și pleacă. Nu încerca să păstrezi în prezent ce își are locul în trecut. Lasă-le să treacă, dar rămâi cu ceva după fiecare.
  • Trăiește în prezent. Bucură-te și supără-te doar pe lucruri care țin de aici și acum, atât.

… Și cu siguranță că mai sunt multe altele, dar astea sunt cele care mi-au venit în minte acum. În orice caz, un lucru este clar: cât trăim învățăm, iar ceea ce știm devine ceea ce știam, dacă avem dorința de a evolua. 🙂

 

 

quote-do-not-be-afraid-of-perfection-you-will-never-attain-it-salvador-dali-anamariapopa-om-blog

Am trăit-o și p-asta!

Trait

Sunt perioade în viață când îți duci existența de zi cu zi și ai impresia că totul merge lin, prea de tot, poate chiar spre plictisitor. E ok, pentru că vine și momentul în care revii la realitate și îți dai seama că oamenii pe care îi întâlnești sub o formă sau alta, fac totul mai interesant în jurul lor și inclusiv și al tău.

Data viitoare când m-aș putea gândi că nu am o viață interesantă sau că devine plictisitoare, îmi voi aduce aminte de povestea de mai jos.

Se face că acum câteva zile ajung la spital cu o problemă. După vreo 5 ore de așteptare, vine medicul. Își cere scuze că m-a lăsat să aștept și mă poftește în cabinet. Acolo, începe consultația și apoi îmi spune că vrea să stea mai mult la discuții cu mine și îmi pune tot felul de întrebări, mai mult sau mai puțin relevante. Unde vedea că mă încrunt și sunt pe punctul să obiectez, îmi spunea să am puțină răbdare și o să văd sensul. În fine, am ajuns la final și eu tot nu am aflat sensul.
Daaar, după o oră petrecută în cabinet pentru consultație, am plecat zâmbind din spital și am ajuns să râd în hohote când eram singură în mașină. Și apoi râdeam din nou cu fiecare prieten căruia îi povesteam discuția.

Mai exact, se făcea că domnul doctor (numele sau specializarea nu își au sensul), avea un mare dulap cu câteva rafturi bune și toate pline de icoane. Pervazul ferestrei, la fel. Una din primele întrebări adresate a fost dacă sunt religioasă. Apoi, s-a început o discuție despre tatuaje:

– Acum, dacă tot ai cerneală pe tine, asta este. Dar măcar nu îți mai face, nu le mai înmulți. O să vezi că atunci când îți găsești bărbatul potrivit cu care să intri într-o uniune, sărutul lui se va simți diferit deasupra zonelor cu cerneală.

Ok, mhm, nu aveam de gând să încep discuții și dezbateri. Dar continuă atingând părți psihologice. Am încercat să îi spun domnului că am terapeut la care merg, sunt ok cu capul, însă încerca să îmi demonstreze că stările pentru care m-am prezentat la cabinet sunt pe fond psihic. I-am recunoscut că am avut ceva stres în ultimul an, însă am trecut peste și sunt bine acum.

– Eu îți zic sincer, după cum te văd, că tu ai nevoie de un bărbat lângă tine, să te completeze. Ai nevoie de el să îți fie partener, sprijin, iubit, amant, protector, tată…

– Cu tot respectul, consider că subiectul îl am acoperit și îl stăpânesc.

– Uite, dacă vrei, eu îți pot prezenta un prieten. Este un om foarte bun și ți-ar fi potrivit. Are vreo 40 de ani, divorțat, are un copil la liceu și este primar pe undeva (nu mai știu).

L-am asigurat că nu este cazul de asemenea eforturi, am reușit să întrerup conversația și consultația, însă fără a ajunge la vreun diagnostic. Ah da, iar la final, m-a întrebat dacă am icoane în casă și i-am confirmat că sunt asigurată (și) din punctul ăsta de vedere.

Pe scrisoarea medicală de după scria ‘stres’. STRES!!! Atât, asta am. Bine că am aflat, pfiuh!

 

Trait