Se poate și mai rău: poveste din spital

Ultimele câteva săptămâni nu au fost cele mai strălucite pe care le-am trăit. Se pare că stilul de viață haotic – mâncat neregulat și mai mult prostioare, stres, câteva ore de somn pe noapte – toate m-au adus în situația de a ajunge la spital. Dar după nu foarte mult timp petrecut acolo, mi-am dat că problemele mele nu sunt cele mai urâte.

La spital am ajuns cu niște dureri crunte și un balon care crescuse în zona abdomenului inițial. Medicul care mă consultase în primă fază mi-a spus că preferă să mă trimită la spital unde mi se pot face și analize pe loc, decât să iau tratament pentru niște simptome despre care nu știa exact de unde porniseră. Mi s-a părut corect și i-am ascultat sfatul, așa că am ajuns la Spitalul Elias unde, câteva seturi de analize mai târziu, s-a ajuns la concluzia că totul era pe fond de stres și stil de viață amețit. Ceea ce nu era departe de adevăr. Iar ceva timp mai târziu și după perfuzii, la câteva ore de stat pe acolo, îmi mai revenisem.
Însă vizita asta m-a făcut să îmi dau seama (încă o dată!) că există lucruri mult mai rele pe lumea asta decât cele cu care ne confruntăm fiecare, personal. Se și zice că dacă ne-am pune toți probleme la un loc și am trage una oarecare la sorți pe care să o rezolvăm, am da înapoi și le-am prefera tot pe ale noastre. Sau ceva pe acolo, dar ideea e aceeași. Și asta pentru că măcar pe ale noastre știm să le controlăm, să le rezolvăm, să le facem mai bine.

Așa am zis și eu după câteva ore petrecute în Camera de Gardă. În primul rând, trebuie să îmi pot controla stilul de viață încât să nu mai ajung în situația în care să îmi fie rău și nici să nu mai ajung în spital. Vorba aia, mai bine să fie bine și să nu fie rău :)))
Iar apoi, poveștile la care ești martor chiar și într-un timp scurt petrecut într-un asemenea loc te fac să vrei să te ții cât mai departe pe viitor. Și, de data asta măcar, nu am nimic de comentat la adresa medicilor sau a mediului. Chiar am rămas plăcut surprinsă de faptul că era destul de curată zona Camerei de Gardă, spre deosebire de altele pe care le mai vizitasem, dar și personalul atent și profi. În schimb, povestea următoare întrece orice imaginație:

Se făcea că odată intrată în Camera de Gardă, m-au băgat într-o sală de așteptare unde mă întorceam mereu până se eliberau cabinetele unde trebuia să merg pentru diverse analize. La un moment dat, întorcându-mă de la ecografie, găsesc un coleg de așteptare. Omul era întins pe targă și se văita și plângea. M-am uitat la el, nu părea grav. Mai degrabă, părea puțin homeless. Era îmbrăcat în niște haine murdare și șosete încălțate greșit. Deși nu avea voie să folosească telefonul în zona aia, și-a sunat soția sau partenera sau ce era și a început să o înjure, să o acuze de niște atacuri la adresa lui. Abia după ce a mai dat câteva telefoane, am aflat că omul fusese bătut de un grup, cu niște bâte, că i-o dăduseră parșivească și că urma să se răzbune. Și-a sunat toți cunoscuții să le spună pe rând ce a pățit, să îi asigure că va aranja el conturile, iar apoi și-a sunat băiatul să își ia ‘adio’ și să îi dea detalii despre cum îi va omorî el pe cei care l-au bătut și apoi se va sinucide. Între timp, în sală nu era nimeni din personalul spitalului, toți veneau și plecau după ce îi atrăgeau atenția să nu mai folosească mobilul.
Pe nenea l-au dus la analize, iar mie mi se terminase perfuzia, îmi primisem rețeta și urma să plec. Nu știu exact ce mă marcase în povestea omului, că până la urmă putea să nu fie adevărată – având în vedere faptul că omul puțea crunt a alcool. Dar am simțit că nu puteam să plec știind informațiile pe care le auzisem și să nu zic nimănui nimic. Așa că pe drum spre ieșirea din Camera de Gardă căutam pe cineva căruia să îi povestesc. În trecere, am auzit un doctor dând indicații pentru contactarea Poliției care să vină și să se ocupe de omul ăla agresiv și răzbunător.
Mai mult decât că m-am liniștit că se lua acțiune în legătura cu situația respectivă, m-a bucurat faptul că medicii spitalului nu trecuseră cu vederea cele auzite. La cât de tare vorbea omul la telefon, era greu să nu audă toată Camera de Gardă povestea lui, însă la fel îmi și imaginam că medicii concentrați pe multele cazuri – și unele grave – pe care le aveau, nu mai stăteau și de povești. Mai exact, mă așteptam ca ei să se ocupe fix de problemele medicale ale omului și atât, limitându-se la ceea ce le cerea fișa postului. D-asta m-a și bucurat să văd implicarea ca de la om la om. Nu știu ce s-a întâmplat mai departe, dar am mers liniștită acasă știind că cineva era la curent cu ce întâmplase acolo și nu rămăsese impasibil.

Iar eu am trecut pe tratament și mi-am revenit, lucrez iarăși să îmi găsesc disciplina avută și pierdută, învăț să și gătesc, și zic eu că îmi revin la timp pentru excursia la Roma care mă așteaptă săptămâna viitoare, woot-woot!

Așa că acum, dincolo de ce a fost în ultima perioadă, am ales să fac un pas în spate și să privesc povestea în ansamblu. O să mă învăț să am mai multă grijă de mine, apreciez că nu mi s-a întâmplat ceva mai rău și sunt fericită că mi-am revenit la timp să mă bucur de plecarea ce urmează. 🙂

Ca un sfat, ceva de încheiere, vă încurajez să vă uitați și voi la imaginea mai mare și vă doresc să nu ajungeți în situații dificile pentru a vedea că se poate și mai rău decât poveștile prin care trecem fiecare.

Și ca să încheiem într-o notă pozitivă, mai jos las o chestie care-mi place tare mult:

Și lunea poate fi o zi faină

Pentru că de câteva săptămâni m-a lovit astenia de toamnă și am început să îmi pierd cheful rapid de orice, nimic nu mă mai încânta și zilele păreau toate la fel, am început să răscolesc pe subiect. Nu m-am concentrat pe cauză neapărat, ci pe soluții. Așa că mi-am dat seama că ar trebui să devin nițel mai disciplinată când vine vorba de activitățile zilnice.

Cu puțin efort, deja după vreo trei zile (care au trecut greeeeeuuuu…) am început să înțeleg la ce ajută și partea asta. Următoarele chestii pe care încerc să le țin sub control sunt de mare ajutor:

1. Îmi formez un program de somn. Nu chiar ca la copii, cu ora de culcare și trezire, dar măcar cu niște ore adecvate de somn. Și anume, indiferent de ora la care mă bag la somn, îmi setez să dorm 7 ore, nu mai mult. Mă culc la 22, ok deci la 5 sunt în picioare. Mă bag la somn la 00, setez 7 ca oră de trezire. Din fericire, aici mă ajută și obiceiul de acum câțiva ani, când la ora 6 eram deja la sală, așa că îmi vine destul de ușor să mă trezesc, fără prea multe alarme.
Însă îmi aduc aminte de anii anteriori, când abia mă obișnuiam cu programul matinal. Primele două săptămâni au fost jale și dezastru. Dar după două săptămâni eram fresh și în priză în fiecare zi. Merită puțin efort la început, până se prinde organismul de cum stă treaba.

2. De cu seara îmi setez cel puțin un lucru plăcut pentru ziua următoare. Fie că e vorba de o ieșire, o întâlnire cu cineva drag sau o oră de masaj, chestia asta mă face să adorm cu gândul că abia aștept să vină ziua următoare. Și mai mult, ca să nu uit peste noapte și să am aceeași stare și dimineața, îmi notez motivul nerăbdării pe un post-it pe care mi-l lipesc lângă pat. Așa, este primul lucru de care dau cu ochii când mă trezesc.

3. Mâncare! Mănânc micul dejun, unul sățios. Pe lângă că se zice că e sănătos, pe mine personal mă și umple de energie. Unul din lucrurile mele preferate de avut la micul dejun este omleta turcească Menemen. Deși ia ceva până se prepară, este delicioasă. Cel puțin cum o fac eu 😀 Și o asortez cu un ceai negru, pentru că nu beau cafea.

4. Chestia aia de care nu am chef…fix d-aia mă apuc! Întâi, o setez ca pe o provocare. Iar apoi e și un joc în care îmi spun că dacă am trecut de partea aia urâtă, pe restul le pot dovedi mai ușor. Încerc doar să acționez, să nu mă mai gândesc la ea, ci doar să o execut. Așa, trec mai repede mai departe și rezolv ce e de făcut. Iar chestia asta o fac cel mai dimineață, pentru că atunci am mai multă energie. Dacă e vorba de trimis un mail, îl pregătesc de cu seară și îl țin în draft, iar dimineața doar îi dau send.

5. Dau mesaj cel puțin unei persoane dragi. Transmit un gând bun cuiva la care țin, fie că este vorba de o urare pentru o zi sau săptămână frumoasă, fie că mă îngrijesc și întreb dacă a rezolvat ceva de care știu că se stresa. Nu trebuie să mă lungesc la povești și să treacă timpul, că dacă avem mai multe de vorbit ne vedem la un suc. Ideea că am transmis un gând frumos mă bucură și pe mine și are un efect pozitiv și asupra primitorului.

 

Deci, cine zice că să îți creezi zile frumoase este greu? 🙂

 

anamariapopa.com blog post florin om frumos poza fericire balonase