Nu există să ‘treci peste’

Anul trecut pe vremea asta pierdeam pe cineva foarte drag. Este prima dată când mi-a murit o persoană cu care aveam contact constant, care stătea aproape de mine și pe care vedeam de câteva ori pe lună. Pe lângă faptul că era persoana care mă învățase să fac tabel la mate și care mă lua de la școală și mă ducea la antrenamentele de la scrimă, ea m-a crescut și m-a învățat și m-a educat.

Cumva, era inevitabilă treaba și pe cuvânt că chiar încercasem să mă obișnuiesc cu gândul la momentul respectiv, mai ales că avusesem suficient timp pentru asta. Mătușa mea era în vârstă și avea diverse probleme de sănătate, însă după accident situația s-a înrăutățit. Nimeni nu știe exact ce s-a întâmplat și cât din ce a povestit e adevărat, însă s-ar părea că a fost prinsă cu ușile de un șofer de autobuz neatent, care vorbea la telefon și nu s-a uitat că pe scară era cineva care urca mai greu. Ar fi fost prinsă între ușile închise care i-au imobilizat un membru, dar nu a scăpat complet printre ele, ci autobuzul ar fi târât-o câțiva metri pentru că, deși se țipa la el, șoferul nu a oprit, fiind atent la conversația telefonică. Nu știu ce și dacă este reală sau completă povestea, pentru că mătușa mea a fost foarte afectată de incident și nu a vrut să povestească, iar atunci când își mai revenise psihic, povestea părți din întâmplare diverselor persoane care se aflau în preajma ei fix în momentul respectiv. Mai sus ar fi ce am pus eu cap la cap, după toate. În fine, dpdv legal se pare că șoferul s-a ales cu dosar penal. Dar nu despre asta este vorba acum.

Accidentul a pus-o la pat în spital cu fractură de șold, însă fără posibilitatea de a fi operată în urgență pentru că avea probleme cu respirația, iar o operație ar fi fost riscantă prin prisma faptului că nu se știa dacă va rezista. După câteva săptămâni, starea i-a fost mai stabilă și s-a putut interveni. Operația a fost un succes și înafara faptului că trebuia să treacă prin terapie fizică pentru recuperare, nimic nu părea îngrijorător. Starea ei psihică era bună și abia aștepta orele zilnice de recuperare, ca să poată pleca acasă. Ce a urmat nu a prevăzut nimeni. Imobilizată în pat, într-un salon de spital supraaglomerat (cu paturi pliante puse printre cele de spital) și deja cald afară, plus vârsta și starea ei de sănătate de la momentul respectiv, mătușii mele începuseră să i se înrăutățească starea și să dezvolte alte probleme. A făcut apă la plămâni sau ceva de genul, recunosc că nu mă pricep la detaliile medicale și oricum îmi era greu să mă interesez de partea asta. Eu mă ocupam cu ridicarea moralului și încurajările. Cert este că starea ei s-a înrăutățit și a ajuns la terapie intensivă, conectată la aparate pentru că singură nu mai respira. De acolo nu credeam că mai scapă, așa că am început să mă pregătesc sufletește. Întâmplarea a făcut că a reușit să își revină și a ajuns înapoi în același salon, unde mai târziu a intrat și a ieșit din două come cauzate tot de condițiile în care era internată. Până la un moment dat, când nu a mai fost cazul să își revină. A stat 3 luni în spital în total și a murit fix în ziua când făcea 3 luni de la internare.

S-a întâmplat în ziua când fii-mea făcea 6 luni. Cică e moment important – jumate de an. Copilul începe altă etapă a vieții: stă în fund, face/drege, îi introduci alimente în dietă (până atunci fiind doar pe lapte).
Dimineață mă dusesem la sală, ca de obicei. Când ajung înapoi la vestiar, mă uit la telefon și am făcut inventarul: mesaje de La Mulți Ani pentru fii-mea și să îmi trăiască. Și niște multe apeluri nepreluate de la diverși din familie, plus un mesaj din doar câteva cuvinte și finalizat cu niște puncte de suspensie. Am înghițit în sec și mi-am zis în gând – Să se odihnească în pace. E ok, pentru asta m-am pregătit în minte de atâtea ori, pentru asta am plâns de atâtea ori, încercând să mă obișnuiesc cu gândul și cu sentimentul. Și am pus telefonul în vestiar înapoi, mi-am luat prosopul și am intrat la duș, complet teleghidată. Am dat drumul la apă și când m-am simțit acoperită din cap până în picioare, am izbucnit în urlete de plâns. Nu mă mai puteam controla. Nu știu ce au crezut cei din restul vestiarului, norocul era că eram în duș și nu putea intra peste mine, să mă întrebe chestii. Nu știu cât am stat și nici nu contează, oricum nu a fost suficient. Eram pe pilot automat, făceam lucrurile doar ca să le fac, pentru că aia era rutina de după sală. Am fost așa o perioadă, nu știu unde și cum s-a oprit. Mi-a prins bine că nu am fost singură, și mai ales doar cu copilul. Nu puteam să conduc, nu puteam să țin nimic în mână, plângeam nonstop, înfundat și pe silent. Urlam în interior.

Am stat aproape nonstop la priveghi sau cum se numesc zilele de dinaintea înmormântării (nici asta nu mai știu), că am zis că dacă o văd așa mă obișnuiesc cu gândul. Nu a fost așa. În momentul când au băgat-o în pământ a fost crunt, îmi dădeam seama că fizic va fi pa pentru totdeauna. Pe de cealaltă parte, sufletește nu va fi niciodată.

Cel mai dureros lucru când treci printr-un episod de genul este să îți spună cineva că va fi bine sau va fi mai ușor în timp sau ‘preferata’ mea – o să treci peste. Hai, nu zău! Va fi bine după pierderea unui telefon, nu a cuiva drag. O să fie mai ușor în timp după o despărțire de cineva nepotrivit pentru tine, nu după ce îți dispare din viață cineva din familie. Treci peste un pod, nu peste un deces al cuiva iubit.

În cazul de față, niciodată nu treci peste. Doar înveți să trăiești cu durerea.

Acum a venit vremea parastasului de 1 an. NU este mai bine, NU este mai ușor, NU am trecut peste. Și nici nu are cum să fie așa, în orice fel încerc să mă gândesc. Îmi imaginez că a suferit mult lunile din spital, așa că zic să mă bucur că nu i s-a prelungit durerea. Dar nu pot să nu mă gândesc că dacă nu era accidentul, nu ajungea unde este acum. Așa cum era ea, cu problemele de sănătate și vârsta, și le-ar fi dus înainte ca și până atunci. Din cauza neatenției șoferului respectiv, fii-mea o va ști doar din povești pe cea care și-a vândut apartamentul din Drumul Taberei ca să se mute lângă mine în Colentina, pe cea care îmi citea mereu poveștile cu toate că le știam pe de rost și mereu sărea pasaje din poveste ca să vadă dacă o corectez și verificând astfel dacă chiar am adormit sau doar mă prefăceam, pe cea care credea în mine și mă încuraja să fac totul cu pasiune în viața asta și să nu trăiesc degeaba, să nu fac pământului umbră.

Nu se trece peste oamenii importanți din viață și pe care i-ai iubit, doar înveți să trăiești cu durerea și fără ei. Fizic nu mai sunt și e greu să îți imaginezi că nu vei mai sta niciodată la o masă cu ei, că nu vor mai fi niciodată la capătul celălalt al telefonului sau că nu le vei mai auzi intonația când își spun părerile despre diverse. În schimb, ei vor fi mereu în suflet, în imaginație și în amintiri și timpul doar te învață să continui așa…

Se poate și mai rău: poveste din spital

Ultimele câteva săptămâni nu au fost cele mai strălucite pe care le-am trăit. Se pare că stilul de viață haotic – mâncat neregulat și mai mult prostioare, stres, câteva ore de somn pe noapte – toate m-au adus în situația de a ajunge la spital. Dar după nu foarte mult timp petrecut acolo, mi-am dat că problemele mele nu sunt cele mai urâte.

La spital am ajuns cu niște dureri crunte și un balon care crescuse în zona abdomenului inițial. Medicul care mă consultase în primă fază mi-a spus că preferă să mă trimită la spital unde mi se pot face și analize pe loc, decât să iau tratament pentru niște simptome despre care nu știa exact de unde porniseră. Mi s-a părut corect și i-am ascultat sfatul, așa că am ajuns la Spitalul Elias unde, câteva seturi de analize mai târziu, s-a ajuns la concluzia că totul era pe fond de stres și stil de viață amețit. Ceea ce nu era departe de adevăr. Iar ceva timp mai târziu și după perfuzii, la câteva ore de stat pe acolo, îmi mai revenisem.
Însă vizita asta m-a făcut să îmi dau seama (încă o dată!) că există lucruri mult mai rele pe lumea asta decât cele cu care ne confruntăm fiecare, personal. Se și zice că dacă ne-am pune toți probleme la un loc și am trage una oarecare la sorți pe care să o rezolvăm, am da înapoi și le-am prefera tot pe ale noastre. Sau ceva pe acolo, dar ideea e aceeași. Și asta pentru că măcar pe ale noastre știm să le controlăm, să le rezolvăm, să le facem mai bine.

Așa am zis și eu după câteva ore petrecute în Camera de Gardă. În primul rând, trebuie să îmi pot controla stilul de viață încât să nu mai ajung în situația în care să îmi fie rău și nici să nu mai ajung în spital. Vorba aia, mai bine să fie bine și să nu fie rău :)))
Iar apoi, poveștile la care ești martor chiar și într-un timp scurt petrecut într-un asemenea loc te fac să vrei să te ții cât mai departe pe viitor. Și, de data asta măcar, nu am nimic de comentat la adresa medicilor sau a mediului. Chiar am rămas plăcut surprinsă de faptul că era destul de curată zona Camerei de Gardă, spre deosebire de altele pe care le mai vizitasem, dar și personalul atent și profi. În schimb, povestea următoare întrece orice imaginație:

Se făcea că odată intrată în Camera de Gardă, m-au băgat într-o sală de așteptare unde mă întorceam mereu până se eliberau cabinetele unde trebuia să merg pentru diverse analize. La un moment dat, întorcându-mă de la ecografie, găsesc un coleg de așteptare. Omul era întins pe targă și se văita și plângea. M-am uitat la el, nu părea grav. Mai degrabă, părea puțin homeless. Era îmbrăcat în niște haine murdare și șosete încălțate greșit. Deși nu avea voie să folosească telefonul în zona aia, și-a sunat soția sau partenera sau ce era și a început să o înjure, să o acuze de niște atacuri la adresa lui. Abia după ce a mai dat câteva telefoane, am aflat că omul fusese bătut de un grup, cu niște bâte, că i-o dăduseră parșivească și că urma să se răzbune. Și-a sunat toți cunoscuții să le spună pe rând ce a pățit, să îi asigure că va aranja el conturile, iar apoi și-a sunat băiatul să își ia ‘adio’ și să îi dea detalii despre cum îi va omorî el pe cei care l-au bătut și apoi se va sinucide. Între timp, în sală nu era nimeni din personalul spitalului, toți veneau și plecau după ce îi atrăgeau atenția să nu mai folosească mobilul.
Pe nenea l-au dus la analize, iar mie mi se terminase perfuzia, îmi primisem rețeta și urma să plec. Nu știu exact ce mă marcase în povestea omului, că până la urmă putea să nu fie adevărată – având în vedere faptul că omul puțea crunt a alcool. Dar am simțit că nu puteam să plec știind informațiile pe care le auzisem și să nu zic nimănui nimic. Așa că pe drum spre ieșirea din Camera de Gardă căutam pe cineva căruia să îi povestesc. În trecere, am auzit un doctor dând indicații pentru contactarea Poliției care să vină și să se ocupe de omul ăla agresiv și răzbunător.
Mai mult decât că m-am liniștit că se lua acțiune în legătura cu situația respectivă, m-a bucurat faptul că medicii spitalului nu trecuseră cu vederea cele auzite. La cât de tare vorbea omul la telefon, era greu să nu audă toată Camera de Gardă povestea lui, însă la fel îmi și imaginam că medicii concentrați pe multele cazuri – și unele grave – pe care le aveau, nu mai stăteau și de povești. Mai exact, mă așteptam ca ei să se ocupe fix de problemele medicale ale omului și atât, limitându-se la ceea ce le cerea fișa postului. D-asta m-a și bucurat să văd implicarea ca de la om la om. Nu știu ce s-a întâmplat mai departe, dar am mers liniștită acasă știind că cineva era la curent cu ce întâmplase acolo și nu rămăsese impasibil.

Iar eu am trecut pe tratament și mi-am revenit, lucrez iarăși să îmi găsesc disciplina avută și pierdută, învăț să și gătesc, și zic eu că îmi revin la timp pentru excursia la Roma care mă așteaptă săptămâna viitoare, woot-woot!

Așa că acum, dincolo de ce a fost în ultima perioadă, am ales să fac un pas în spate și să privesc povestea în ansamblu. O să mă învăț să am mai multă grijă de mine, apreciez că nu mi s-a întâmplat ceva mai rău și sunt fericită că mi-am revenit la timp să mă bucur de plecarea ce urmează. 🙂

Ca un sfat, ceva de încheiere, vă încurajez să vă uitați și voi la imaginea mai mare și vă doresc să nu ajungeți în situații dificile pentru a vedea că se poate și mai rău decât poveștile prin care trecem fiecare.

Și ca să încheiem într-o notă pozitivă, mai jos las o chestie care-mi place tare mult: