Dragoste în jurul lumii: World Ride 2016

Există dragoste. Există nebunie. Și mai există ceva numit dragoste nebună, în cel mai bun și frumos sens al cuvântului. Așa sunt Diana și Florin 🙂 Sau cum se descriu chiar ei – ‘Un cuplu pe două roți…și multe bagaje…pleacă în jurul lumii’.

anamariapopa.com blog world ride 2016 post diana florin moraru casatorie

Oamenii ăștia mișto și-au pus în minte să sărbătorească într-un mod special evenimentul cel mai important din viața lor: de curând căsătoriți, ei au planul de a stabili trei recorduri mondiale – prima excursie în jurul lumii, în cuplu, pe motocicletă, cele mai multe căsătorii – prin fiecare țară prin care trec, și cele mai multe steaguri ale unei țări, plantate prin întreaga lume.

Mai pe scurt, globul pământesc le va oferi aventura vieții. How cool is that, serios?! Diana și Florin și-au făcut planul și vor traversa 87 de țări, unde vor planta steagul României, pe 5 continente, în timp ce vor parcurge peste 90.000 km.

Așa, ei calcă pe urmele primului român care a făcut înconjurul lumii. În 1910, Dan Dumitru a stabilit recordul mondial pentru parcurgerea a 100.000 km, pe jos, purtând mereu costumul național. (Băi, și eu am făcut răni în talpă de la 8-9 km de mers pe jos prin București…). Până în anul 1923, când a finalizat traseul, Dan Dumitru a uzat 497  de perechi de opinci și 28 de costume naționale.

Daaar, să revenim în prezent, la oamenii noștri interesanți. Bineînțeles că o astfel de experiență necesită multă pregătire și sprijin, așa că și-au pus tot curajul la bătaie și sufletul pe tavă, atunci când au recunoscut că au nevoie de ajutor. Au adunat deja o listă de parteneri și sponsori, și rămân deschiși la orice comunicare și dorință de a participa, direct sau indirect, la povestea ce o vor scrie. Aici pot afla mai multe detalii toți cei care doresc să se implice, de la personalizarea steagurilor pe care le montează, la sprijin financiar prin transferarea de sume în conturile deschise special pentru ocazia asta, sau doar sfaturi legate de locurile pe unde urmează să exploreze.

Ba mai mult, simpla veste și transmitere de info despre planul lor, ajută! Pentru că suntem oameni și așa funcționăm. Ne aprindem de la emoțiile și sentimentele care ne încearcă atunci când citim/vedem/auzim povești și experiențe.

Iar asta este o poveste despre iubire, curaj, aventură, nebunie, călătorii, recorduri personale și mondiale. Doar – lucrurile mărețe nu au fost realizate niciodată din zona de confort, nu? 🙂

Bucurie de Aprilie

De când mă știu, Aprilie m-a bucurat cel mai mult dintre toate lunile anului (chiar și mai mult decât luna mea de naștere). Nu doar pentru că înseamnă Primăvară, ci și pentru evenimentele pe care le-a adus.

Pentru mine, Aprilie este Fericire și Iubire. Acum 8 ani, începeam o relație ce avea să dureze câțiva ani frumoși, o relație alături de un om de minune, care m-a ajutat să cresc și să mă dezvolt cât poate alții nu o fac în toată viața lor. Iar acum un an, dădeam curs ideii de a petrece o viață alături de o singură persoană, cu care să împart tot.

Revin în prezent și cele de mai sus fac parte din trecut, amândouă, cu bune și rele. A trecut timpul peste fiecare etapă în parte, iar acum Aprilie mă găsește în altă postură și îmi aduce o nouă șansă la un alt tip de fericire.

anamariapopa.com blog ana maria popa travel calatorii

Cu bagajele făcute și deja trei sferturi de casă împachetată și băgată în cutii și saci și pungi, mă pregătesc pentru un nou episod: mutarea pe un alt continent, care aduce cu sine și o a doua experiență de a depăși granițele României, când vine vorba de zona profesională. După o poveste de 3 luni în Austria, acum a venit acest moment.

Elementul de noutate, împreună cu pasiunea pentru subiect, m-au făcut să împărtășesc vestea mai devreme decât planificasem – deh, ce să-i faci cu nerăbdarea! Toate detaliile nu le voi da din casă (și rog persoanele apropiate care știu despre ce este vorba, să mențină misterul), dar promit să revin cât de des pot cu povești, întâmplări și poze, pe blog și pe Facebook, așa că ținem aproape! 😀

Și, vorba cântecului, s-auzim de bine!

Cum am dispărut din online

Forțat. Exact așa.

De aproape 2 luni (și nu știu cum a trecut timpul) m-am mutat din București. Din România. În Austria. În munți. Am ajuns în fundul pământului, într-un sătuc de maxim 1000 locuitori. Eu cred că e cu tot cu turiști, pe tot anul, cumulat.

În primul rând, există un singur trotuar, și nu pe sens. Ai un singur trotuar pe care poți sa mergi, pentru că oricum dacă ar mai fi unul și pe partea cealaltă, nu ar avea cine să îl calce.

Am ajuns într-un loc fără nimic. Nu tu o cafenea, nu tu un doctor, nu tu o farmacie, nu tu un supermarket. Și nu, nu tu o conexiune la internet. Noroc cu deplasările, că beneficiez de netul altora. Nu mă plâng, e chiar o provocare. Persoană de Social Media și online, fără acces la net. Dar am descoperit chestii interesante cu ocazia asta.

În primul rând, sunt mai atentă la oamenii din jurul meu. Mai prinsă în conversații, mă bucur mai mult de momente. Râd mai mult și mai cu poftă. Sunt mai liniștită că nu îmi vibrează telefonul mereu. Am aer curat în jurul meu, mult alb și zăpadă. Mi-am dezvoltat alte simțuri.

Prietenii făcuți p-aici mă întreabă cum se poate ca o ‘prințesă’, o fată de oraș – capitală europeană chiar – să se acomodeze la sat. Dar zău dacă a fost chiar așa greu. Da, îmi lipsește confortul ăla de ‘am poftă de cartofi prăjiți la miezul nopții și mă duc la Mec și îmi iau’. Vreau să mă văd cu cineva? Vreau să fac una-două cumpărături? Eh, atunci mă urc frumușel în autobuz și mă duc în orășelul alăturat, unde am 2 mini-mall-uri cu câteva magazine și cafenele și 3 supermarket-uri.

Toată chestia asta mă ajută să trăiesc doar cu ce e necesar. Eu, oamenii din jurul meu, natura, emoții și momente.

soll-skiwelt-austria-mountain-winter-snow-ski

 

Viața de aici e atât de demateralizată (dacă o exista cuvântul ăsta), încât – acum câteva zile am avut probleme cu telefonul. S-a închis singur. Încerc restart, reset, nimic. Se închidea într-una, dar de deschis nu. Și deja mă gândeam că o să trebuiască să stau și fără telefon, nu doar fără net. L-am lăsat în pace, îmi imaginam că trebuie măcar să anunț lumea că nu mai sunt disponibilă sub nici o formă. Și apoi, și-a revenit telefonul. I-am mulțumit frumos și amabil, nu mă simțeam nici mai ușurată, nici mai fericită. Era doar un obiect.

Unul din oamenii mei din București mă întreba, la un moment dat când mă prinsese online, dacă îmi e dor de acasă. Nu am stat prea mult pe gânduri până să îi răspund negativ. Pentru mine, ‘acasă’ e un sentiment, nu un loc. Și atâta timp cât sunt fericită, liniștită, chiar nu contează locul unde mă aflu. Da, îmi este dor de oameni, asta recunosc. Dar și asta se poate rezolva cu un mesaj și un gând frumos, chiar dacă transmis mai greu.

Ne-am obișnuit prea mult cu tot confortul dat în special de tehnologie. Da, e folositoare, ajutătoare, dar atât. Nu înseamnă și nu poate înlocui viața. Iar când asta dispare, rămânem tot noi, oamenii. Noi, cu gândurile, emoțiile, sentimentele și trăirile. Am ajuns la concluzia că am cam uitat asta… Și mă includ și pe mine, eu din trecut.

Anul trecut, pe vremea asta, nici nu îmi imaginam viața fără internet, telefon… Și totuși, acum simt că exist mai mult ca niciodată. 🙂

 

Lecția de viață pe 2015

M-am întâlnit cu un prieten, cu puțin înainte să plec. Nu ne mai văzusem de luni bune. Așa că am stat la povești despre ultimele întâmplări, iar omul respectiv m-a făcut să mă gândesc ce fac eu bun în viața asta. Și experiența mi-a arătat că oamenii au avut de învățat din poveștile mele, fie ele fericite sau triste.

Eu am fost și continui să fiu genul de om care preferă să învețe pe pielea lui, să știe de ce va evita pe viitor anumite chestii, mai degrabă decât din ce îmi auzeau urechile. Așa am ajuns să primesc reacțiile – pozitive sau negative – ale celor din jur, care își găseau inspirația, lecțiile, alinarea sau ce mai aveau ei nevoie, în poveștile spuse de mine. Și tot așa am ajuns să transmit mai departe o experiență grea și învățaturile primite.

Nu mai devreme de Aprilie anul curent mă căsătoream. După unii, prea curând pentru vârsta mea sau pentru termenii relației, iar după alții făceam ceva complet greșit având în vedere că alesesem pe cineva de o altă naționalitate și religie. Ascultam pe fiecare în parte, dar știam ce zicea inima mea care era mult prea fericită, încât a omis să mai consulte și mintea.

Așa că pe 18 Aprilie 2015 devenisem soția cuiva alături de care abia așteptam să îmi petrec tot restul vieții, pe care să îl trăim în stilul nostru frumos de până atunci. Dar, ceva-undeva-cumva a intervenit, iar într-una din zilele imediat după semnarea actelor, omul de lângă mi-a arătat o parte a lui pe care eu nu o cunoscusem niciodată.

Inițial, am trecut peste, i-am căutat scuze, am încercat să schimb ceva la mine, pentru că acum eram doi. În decursul a celor aproape 4 luni care au urmat, atitudinea respectivă se accentua din ce în ce mai mult și se extindea. Am căutat iarăși explicații și motive, până am trăit un moment pe care nu îl doresc nimănui. Agresivitatea și violența atinseseră un nivel la care viața îmi fusese pusă în pericol, iar atunci a avut loc și trezirea la realitate.

Între timp, îmi pierdusem din apropiere oameni și nu mai știam la cine să apelez, cu cine să mă sfătuiesc, ce să fac. După multe telefoane date și planuri făcute, am reușit să ajung și la partea practică. Am plecat, am înaintat divorț și eram pregătită să îmi construiesc iarăși o viață de care să fiu mândră și în care să fiu fericită. Au mai urmat momente de groază, cu hărțuiri și teroare, dar ceva din mine îmi zicea să stau liniștită, că povestea se apropie de final.

Emoțile și trăirile de atunci? Ok, să ating și partea asta. Dacă au fost momente când mi-a fost greu? Nu, nu mi-a fost greu. Mi-a fost al naibii de greu și de dureros. Mă duceam în terapie și o rugam disperată pe terapeută să îmi zică orice, să fac orice, dar să nu mai simt ce simțeam. Să nu mai am amintirile alea. Să nu mă mai gândesc. Să nu le mai simt toate, învălmășite. Să trec mai repede peste. Dar nu există rețetă pentru asta. Durerea insistă să fie simțită, că poate-poate rămânem cu ceva după. 

Și eu, personal, am rămas – cu lecții despre viață și oameni. Mi-am găsit destul de repede un loc de muncă în altă țară și îmi continui viața – după ce am renunțat la cine m-a rănit cum nu mi-aș fi imaginat vreodată.

Ce transmit mai departe?

În primul rând și cel mai clar – conștientizarea acțiunilor. Dacă partenerul – care trebuie să fie sprijin, ajutor, familie – devine cel care cauzează suferința, acționează în cel mai mic sens de violență fizică sau teroare psihică și i se lasă impresia că i se permite, că i se găsesc scuze, atunci va reveni la acel comportament și îl va amplifica de câte ori simte nevoia să se exprime. Pentru că ceea ce permiți, exact aia va continua.

Nu, decizia de a pleca nu e ușoară. La naiba, e chiar grea. Mai ales când e vorba de alte lucruri la mijloc, poate când mai sunt și alte persoane implicate. Sau alte situații. Dar absolut nimic din lume nu se compară cu teroarea de a sta lângă cineva violent, lângă cineva cu care trebuie să îți măsori orice cuvânt sau acțiune, că e posibil să îți fie viața în joc. Da, tentația este de găsit scuze, pentru că e ușor – ‘a avut o zi grea’ sau ‘s-a certat cu cineva’… Nu există scuză pentru violența sau agresivitatea de orice natură. Și nu există nici cale de întoarcere de acolo.

Personal, nu cred că are vreo legătură cu religia – exemplul de față: religia musulmană. Deși lumea încercase să mă avertizeze ba cu glume, ba cu discuții serioase și teorii de viață și exemple, am preferat și vreau să cred în continuare că violența nu e o chestiune de religie. Este o alegere. Bărbatul alege să se poarte ca un animal cu femeia lui, consideră că are un avantaj în forța fizică și se folosește de el. Iar ideea conform căreia se va schimba pentru femeia pe care o iubește, dar pe care o abuzează, nu are fundament în viața reală, când te trezești în inferioritate musculară și forțoasă. 

Cred cu tărie, în schimb, că este în strânsă legătură cu felul și mediul în care bărbatul respectiv a fost crescut, de principiile de viață care i-au fost insuflate în famillie și apoi de cele pe care și le-a adoptat singur, ca un om în devenire ce este. 

Violența este o alegere, nu o întâmplare, nu o greșeală. De greșit, greșim cu toții, bărbați sau femei. Dar atâta timp cât sunt metode de reacție – metode umane, atâta timp cât există cuvinte prin care te poți exprima ca să rezolvi situațiile, o să o spun din nou – nu există scuză pentru așa ceva. 

Eu am ales să păstrez în istoria mea piatra asta de hotar și pot doar să mulțumesc.

Notă: Povestea originală a suferit mici modificări în transpunerea scrisă – din motive legale, dar care nu i-au afectat morala. Zic de motive legale pentru că după publicarea poveștii de mai sus, mi s-a transmis printr-un mesaj că personajul principal are de suferit prea mult de pe urma faptului că am făcut publice întâmplările, iar ca rezultat se va îndrepta spre zona legală să își facă dreptate.

Inițial, am fost revoltată. Nu mi se părea corect să nu pot transmite mai departe o poveste la care eu am participat și după care am avut suficient de tras. Nu mi se părea corect să nu am dreptul la libera exprimare. Nu mi se părea corect nici față de persoanele care trecuseră prin întâmplări de același gen și își găsiseră alinarea să vadă că nu sunt singure și că cineva are ‘voce să transmită mai departe’ niște evenimente dureroase. Așa că am vrut să continui și să merg și mai încolo…

Dar. M-am oprit o clipă și mi-am dat seama că intenția mea nu a fost niciodată – nici prin cele devenite publice, nici prin altceva – să îi fac rău omului pe care îl iubisem cândva. Am vrut doar să împărtășesc ceea ce trăisem. Iar reacția lui a fost suficientă să îmi dau seama că fiecare acționează după cum poate mai bine. Așa că și eu am reacționat în felul meu.

Am ales să păstrez publică, totuși, povestea, dintr-un singur motiv foarte simplu: reacțiile primite de la oameni. Am primit mesaje de la bărbați care își cereau scuze în numele ‘rasei’ pe care o reprezintă. Am primit mesaje de la femei pe care le-am ajutat, care au găsit alinare că nu sunt singure, că se poate să ai o viață și după evenimente de genul, că cineva a transmis lumii ceea ce ele nu au avut curaj. Și nu pot să descriu sentimentul pe care îl ai, atunci când povestea ta inspiră pe cineva. Când primești mesajul ăla de îți mulțumesc că ai făcut ceea ce eu nu am avut putere să fac.

Iar povestea mea aparține lui 2015, și acolo rămâne. O voi purta cu mine toata viața, și-a lăsat urmele și m-a schimbat, dar am decis că nu o mai las să mă mai afecteze în noul an 🙂 Și așa am încheiat capitolul ăsta.

 

anamariapopa.com blog post plecare avion abandon poveste de viata violenta agresivitate neacceptare cer albastru religie musulmana barbat violent divort ana maria popa

Liniște și pace la Castel

După o călătorie de 18 minute cu bus-ul și încă una de 13 minute cu trenul (precizie de Austria), am ajuns în Kufstein. Așa am ales să îmi petrec duminica de 20 Decembrie, iar vremea a ținut cu mine 🙂 Chiar la ieșirea din gară, vezi castelul medieval și drumul care duce spre orășel. Nu ai șanse să te pierzi, nici să vrei. Căutam eu de zor hartă și chestii pentru o orientare mai ușoară, fără să îmi dau seama că nu voi avea nevoie.

www.anamariapopa.com blog post kufstein castle fortress river view

Și, am pornit înainte pe drumul cu soare. Am avut mulți turiști în jur, fiecare pe treaba lui – unul făcea poze, altul citea fiecare pancartă pe care o prindea, etc. Eu m-am dus chitită pe castel, pentru că după aceea oricum trebuia să mă întâlnesc cu cineva acolo, iar ultimul bus pleca la ora 17. Asta e o chestie cu care va trebui să mă obișnuiesc cu greu aici – autobuzele și trenurile, cât de punctuale sunt ele și oricât apreciez asta, îți termină programul cam devreme. Ori, eu, dacă tot îmi iau o zi să plec și să vizitez de nebună, să văd locuri noi și să cunosc oameni, vreau să mă bucur de toaaaaată ziua, cu cele 24 de ore ale ei. Eh nu, nu poți. Am avut timp doar până la ora 17, când am avut ultimul bus înapoi spre casă.

www.anamariapopa.com blog post kufstein castle fortress river view love locks

Ajunsă la castel, observ că au wifi (yey!), lucru minunat, pentru că de câteva zile conexiunea de acasă lăsa de dorit. Am plătit biletul pentru castel, 6 Euro, și m-am lăsat dusă până sus de mașinuța electrică.

www.anamariapopa.com blog post kufstein castle fortress cable car

Primul lucru pe care l-am observat când am intrat în curtea castelului, a fost că o împodobiseră cu ghirlande de Crăciun, și arăta atâât de drăguț! Am avut o hartă a fortăreței și mână liberă la plimbat, care pe unde avea chef și cum îi arăta mai bine. Nu am apucat să vizitez tot, dar am rămas cu un sentiment incredibil.

M-am plimbat pe pajiști verzi, amenajate cu băncuțe unde puteai să stai și să admiri priveliștea.

www.anamariapopa.com blog post kufstein castle fortress relaxing place

Am văzut grădinile unde erau plantate peste 100 de tipuri diferite de plante și flori – care se numea ‘Anna Battery’ 😀 Și astea, amenajate cu spații de relaxare și liniștire.

Am apreciat enooorm respectul și atitudinea pe care o au oamenii ăștia pentru câini. Îi vedeai peste tot în castel, în lesă sau nu. Câini de toate mărimile și culorile!

www.anamariapopa.com blog post kufstein castle fortress torture chamber dog allowed

La un moment dat, am dat de un tunel ciudat, puțin creepy, pe lângă care trecea toată lumea, dar nu avea nimeni curajul să se bage. Așa că m-am gândit Ce se poate întâmpla?! și am intrat. Tunelul a fost construit în secolul 16 și ajuta la comunicarea subterană, dintr-un punct în altul al castelului. Era săpat în piatră și în secolul 20 a fost folosit și ca adăpost în momente grele.

www.anamariapopa.com blog post kufstein castle fortress creepy tunnel

O chestie interesantă de care am dat a fost Camera de Tortură, și cu muzeul aferent. Nu, nu am poze de acolo, pentru că nu am putut intra. Scria clar la intrare că imaginile și scenele reproduse nu erau făcute să fie văzute de copii… Așa că nu m-am băgat, asta e. În schimb, mi-a plăcut să aflu despre istoria torturii și cum s-a schimbat asta.

Încă din timpuri vechi, oamenii foloseau diverse metode de a-și exercita puterea asupra altora, cu orice preț, pentru a câștiga în schimb anumite foloase – informații, bunuri, etc. În trecut, tortura avea un fundament politic sau religios. Iar moartea victimelor – cauzată de rănile fizice – era acceptată ca fiind parte din proces. De cele mai multe ori, victimele dispăreau fără urmă. Până în secolul 13, tortura nu era interzisă de Biserică, iar din secolul 15 a devenit chiar o parte esențială în procesele împotriva vrăjitoarelor. În Austria, tortura și pedeapsa cu moartea au fost interzise în 1787, în timpul Împăratului Joseph II.

Un lucru auzit, dar nu și văzut – Kufstein găzduiește cea mai mare orgă în aer liber, din lume, cu 4948 de țevi. În fiecare zi, la ora 12 se ține un mic concert, care simbolizează faptul că pacea este posibilă, dar trebuie setată mereu ca un scop activ. Eu am ajuns acolo la 12.48, deci nu am auzit concertul, dar sunt sigură că e minunat, în tot orașul.

Și de la tristețe la fericire – în interiorul castelului, în Josefburg Festungsarena, era organizat un târg de Crăciun tare frumușel, cu mulți brazi și gustări specifice. Și vin fiert bineînțeles.

www.anamariapopa.com blog post kufstein castle fortress christmas market

Apoi, ziua mea a continuat cu o întâlnire. Am mers cu Wolfgang la una din puținele localuri deschise într-o duminică – o cafenea unde am băut ceai și am mâncat o prăjitură ge-nia-lă, făcută cu vin fiert.

www.anamariapopa.com blog post kufstein castle fortress december meeting gluhwein cake

Am rămas în zonă până a venit ora ultimului tren. Am stat cu Wolfgang, am povestit de viață și câte în lună și în stele, mi-a spus despre pasiunea lui și mi-a arătat un mic preview. Nu știu cum să vă spun și să descriu, dar omul cântă incredibil! Click aici să ascultați despre ce vorbesc. Și tot ce e acolo – instrumental, voce, înregistrare, producție – totul e făcut de el. Eu rămas wow, poate și pentru că eu nu am înclinație spre zona asta – când cânt eu, se sparg pahare… Și, cum vine o vreme când fiecare trebuie să meargă la casa lui, a trebuit sa îmi iau rămas-bun curând de la omul ăsta mișto.

Ajunsă în gară, nu găseam trecerea de pe un peron pe altul, până îmi atrage atenția un grup de 3 tineri încărcați cu muuuulte bagaje! Apoi am văzut că ei așteptau liftul care mă ducea și pe mine pe peronul meu. M-am așezat lângă ei, iar când a venit liftul, ei au reușit cumva, nuștu’cum, să îmi facă și mie loc cu ei, printre multele bagaje. Așa am început să râdem și să glumim:

– Aha, vorbești engleză?

– Da. Este atât de grav?!

– Ah da, clar. Noi nu știm engleză, nu știu cum o să ne înțelegem cu tine. (toată conversația purtându-se în engleză)

Haha, hihi, și i-am ajutat cu bagajele – oamenii chiar aveau cu ei și plăci de snowboard, și skiuri, și nenumărate rucsacuri de urcat pe munte. Și cu toate se luptau doar 2 tipe și un tip, haioși foc.

Iar pe ultimul segment până să ajung la căldură, m-am împrietenit cu șoferul de autobuz. Am povestit tot drumul de 18 minute, mi-a spus cum a fost el în România, ca șofer pentru un grup, și cum îi era frică să conducă pe noapte, pentru că nu vedea gropile și nu voia să strice mașina firmei. I-a plăcut Brașovul foarte mult, asta acum 5 ani. Mi-a dat idei de călătorii viitoare prin zona Tirolului, iar când a venit stația mea, mi-a spus să rămân în autobuz, să îmi arate și orașul alăturat. Mi-a zis că mă duce doar într-un mic tur, că nu avea pauză ca să mă lase și să cobor, dar măcar să îl văd pe noapte și să știu unde să vin. Iar după asta, m-am simțit extrem de importantă când m-a adus fix până în fața hotelului. Autobuzul gol, numai eu coboram ca o prințesă dintr-un autobuz care ocolise de la traseul normal, special pentru mine. 😀

www.anamariapopa.com blog post kufstein castle fortress trip bus back night

Îmi place, oameni simpatici aici. Iar sentimentul pe care îl menționam la începutul poveștii se descrie simplu prin cuvântul liniște. Știi momentul ăla când te simți în completă armonie cu tine, cu ceilalți, cu orice e în jurul tău? Când te simți atât de zen, că nimic nu se poate întâmpla să te scoată din starea aia?… Eh, așa am eram eu. Și abia când am ajuns din nou în mood-ul ăla, mi-am dat seama cât de mult mi-a lipsit și cât de departe de sentimentul respectiv am fost eu în ultima perioadă. Vorba Vunk – m-am întors la mine.

Abia aștept să văd ce îmi mai rezervă următoarele luni!

 

Pozele sunt făcute de mine, în urma apăsării unui buton de iPhone 6. Și sunt needitate, din prea multă nerăbdare.

3, 2, 1… 24!

Acum un an (și puțin) mă pregăteam deja de momentul acela al anului. Știi, când se apropie ziua ta și tot ce poți să gândești este cum o să fie anul ăsta, abia aștepți să îți strângi oamenii dragi și să îi vezi pe toți într-un singur loc și să fiți voi, în stilul vostru.

Anul trecut, am început mai devreme cu o lună lista de dorințe și am ajuns la rezultatul ăsta. Deloc rău, aș spune eu. M-am bucurat de momentele respective cu oamenii mei de atunci. Și, chiar dacă între timp s-a mai schimbat raportul de drăgălășenie, amintirea rămâne una frumoasă, iar surpriza făcută de ei – unică. Chiar îmi pare rău că i-am lăsat să aștepte în fața ușii, timp de 2 minute, cu tortul de înghețată în brațe și cu lumânările deja aprinse pe el. Au fost dulci foc, apoi când am văzut înregistrarea și oamenii erau aproape să își piardă speranța……… Dar totul a fost bine când s-a terminat cu bine 🙂

 

anamariapopa.com blog post ziua mea 16 decembrie sagetator happy birthday princess ice cream bubblegum marshmallow cake tort inghetata

 

Acum, după un an de la povestea asta? Dorințele mele rămân aceleași. Nu vreau cadouri, lucruri materiale. Cel mai frumos cadou sunt oamenii din viața mea, oamenii pe care îi cunosc. Că unii dintre ei rămân o perioadă mai lungă în viața mea și se dovedesc a fi simpatici, este minunat. Cine pleacă, e bine plecat și trece la capitolul de experiență. Dar oricum ar fi, corectez dorința de anul trecut și o completez cu faptul că vreau să dau de oameni care știu să fie oameni, nu doar ca aspect fizic. Oameni sufletiști, deschiși, comunicativi, empatici, care știu ce înseamnă respectul.

Și mai completez lista de cerințe – povești. La 23 de ani (pentru încă o mână de ore!), la finalul anului cel mai răvășitor din viața mea, am realizat că indiferent ce s-ar întâmpla în viața asta, cu ce ies pe plus sau pe minus, nimeni nu îmi poate lua experiențele și poveștile pe care le-am trăit. Așa că mi-am propus să am o viață plină de povești demne de transmis mai departe, o viață cu experiențe care să merite să fie povestite, indiferent de învățătura lor.

Spre deosebire de anul trecut, acum mă găsesc în Austria, fizic departe de oamenii mei dragi. Dar ei reușesc să mă facă să nu simt distanța, și să îi simt tot așa, aproape de sufletul meu. Ăștia sunt oamenii mei, cei care au un loc special în sufletul meu. Și nu pot să îmi doresc decât ca, orice s-ar întâmpla de la o zi la alta, să rămână acolo, că îmi place tare mult cum e acum.

 

În rest, numai de bine pentru toată lumea, indiferent de vârste! 😀

 

Acte necesare căsătoriei cu un cetățean străin în România

Later edit: starea civilă s-a modificat între timp, însă articolul rămâne activ, spre a fi de ajutor celor care se confruntă cu aceleași probleme 🙂

Articolul original, în starea lui naturală, poate fi găsit începând cu rândurile următoare. Iar de cealaltă parte, actele necesare divorțului de un cetățean străin se pot găsi aici.

 

Că sunt femeie măritată, știe deja toată lumea, sper.

Dar postarea asta nu este despre cum mă laud cu noul statut, ci despre ce nervi de oțel trebuie să ai, dacă te gândești măcar să te căsătorești cu un cetățean străin, în România.

Păi, se făcea prin luna martie că ne gândeam noi, ne bătea așa gândul puțin, cum ar fi să ne căsătorim… Cam ce ar însemna asta, cât avem de alergat pentru acte, cu cine trebuie să ne înfruntăm și să ne măsuram puterile, the usual. Și așa am pornit la drum.

Primul lucru, începem să căutăm frumos pe net, ca doi copii cuminți ce suntem și care aveam job pe timpul zilei. Asta s-a schimbat rapid, pentru că în România doar intenția de a te căsători cu un cetățean străin este job suficient. Am găsit o listă cu acte necesare, am luat-o de bună cuviință, însă pentru un act de pe acolo era ceva neclar, așa că zic să dau și un apel, să fiu sigură.

Și sun la Starea Civilă Sector 2, să mă lămuresc și eu. Îmi răspunde o tanti plictisită și deranjată, că toate informațiile sunt pe internet și că dacă vreau ceva suplimentar, să vin și să stau la coadă la ghișeu, ca toată lumea. Că ea nu mă poate ajuta cu nimic telefonic și asta este, o zi bună! Degeaba încercam eu să îi explic frumos că nu era vorba nicidecum de info suplimentare, ci mai degrabă de o clarificare. Nu și nu. Programul lor, cum știți deja probabil de la majoritatea ghișeelor, este cel mai inflexibil din galaxie. Și ele sunt la fel, așa că a durat vreo două zile până să ajungem fizic la locul faptei. Între timp…

… Eh, restul  de chestii păreau destul de clare pentru mine, așa că am început să acționăm asupra a ce puteam și era realizabil fără extra-ajutor. Și așa am ajuns la notar, unde trebuia să dăm o declarație pe proprie răspundere că eu nu sunt căsătorită în prezent, și nici el în țara lui – Turcia. Ajungem la un notar de pe Strada Grigore Ionescu, chiar cum vii dinspre benzinăria de la Reînvierii – nu îi mai știu numele și sper spre binele biroului notarial, nici să nu mi-l mai aduc aminte! Deci, oprim, parcăm, ajungem la etajul cu biroul notarial, intrăm și dăm de o doamnă interesantă. Anunțăm că am venit pentru a da niște declarații pe proprie răspundere, etc. conform poveștii de mai sus – ne gândeam că oricum ar cam trebuie să știe despre ce era vorba, doar nu eram primul cuplu format din persoane de naționalități diferite, care voia să se căsătorească. Deci, ne-am exprimat intenția și scopul vizitei. Contracararea vine rapid:

– Păi și de la mine ce vreți?……

Pauză, blocaj.

– Păi nu sunteți notar? Nu eliberați astfel de documente?

– A, ba da, așa ziceți!

Ok, mindfuck… Să trecem mai departe.

Tot ea: – Dar trebuie să îmi dați mai multe detalii, să știu despre ce este vorba. Nu aveți ceva scris, un format?

– Nu… Avem doar lista cu acte publicată pe site-ul lor.

– A, bine. Dar imi arătați aia măcar.

Pauză, din nou. Pentru că femeia nu înțelegea ideea că toată descrierea actului era ‘declarație pe proprie răspundere… etc.’. A văzut, a zis că a înțeles, ca abia atunci să ne anunțe că ea nu avea curent în ziua respectivă și oricum nu ne poate ajuta, să revenim luni (era vineri). Să mai folosesc cuvinte să descriu starea care m-a cuprind? Chiar nu cred că e nevoie…

Ok, bun, alt notariat la rând, unul de care auzisem mai demult vorbindu-se. Ajungem acolo, a redactat hârtia respectivă, deși și aici cu tot felul de obiecții, majoritatea pe baza faptului că de ce ne-am hotărât să ne căsătorim. Dar măcar am rezolvat. Sau așa credeam.

Să revenim, totuși, la povestea cu ghișeul. Am mers, deci, și ne-am prezentat fizic pentru a ne lămuri. Am luat și actele deja rezolvate cu noi, pentru a avea o confirmare că putem merge mai departe. Păcat doar că lista afișată pe internet nu era aceeași cu cea pe care o verificau mai marii, în momentul în care primeau dosarele depuse.

Așa am aflat că acea declarație de la notar avea un anumit tipar după care trebuia redactată, format care nu era publicat pe net și care nu era știut de notariat. Ok, toate bune, tooooaaate bune…

Ca un mic ajutor, măcar, iată aici lista cu actele necesare, pentru cine se mai gândește să facă pasul ăsta 🙂

Acte necesare pentru încheierea căsătoriei cu un cetățean străin

*Pentru cetățeanul român:

– Actul de identitate (original și copie)

– Certificatul de naștere (original și copie)

– Certificatul medical prenupțial (să conțină mențiunile, testat HIV și Apt pentru căsătorie)

– Dovada regimului matrimonial ales (în cazul în care acesta este separarea de bunuri sau comunitatea convențională se dă la notar)

– Dovada desfacerii căsătoriei anterioare, după caz

– Chitanță în valoare de 2 lei de la orice oficiu poștal de pe raza Sectorului 2, în contul RO35TREZ70221340202XXXXX

– 1 Dosar cu șină

*Pentru cetățeanul străin:

– Actul de identitate (original și copie)

– Certificatul de naștere apostilat (din țara cetățeanului străin) sau supralegalizat, după caz (original și copie xerox), însoțit de traducerea autentificată de un notar public român

– Certificatul medical prenupțial (să conțină mențiunile, testat HIV și Apt pentru căsătorie)

– Dovada regimului matrimonial ales (în cazul în care acesta este separarea de bunuri sau comunitatea convențională se dă la notar)

– Dovada eliberată ori autentificată de misiunile diplomatice/oficiile consulare acreditate în România, din care să rezulte că îndeplinește condițiile de fond cerute de legea sa națională

– Dovada desfacerii căsătoriei anterioare, după caz.

Iar toate astea le-am primit pe o hârtie tipărită, care mi-a fost înmânată doar la ghișeu, de către tanti de acolo, pentru că era prea greu să fie publicată în varianta corectă online. 

Bun, apoi, vă mai povestesc una-alta, poate vă ajută pe voi, că eu nu le-am avut scrise niciunde când am avut nevoie de ele.

Certificatul medical prenupțial constă în următoarele – te duci la orice clinică (de preferat privată, că primești rezultatele mai repede) și îți faci testul HIV și o radiografie la plămâni. Apoi, pe baza rezultatelor, orice medic poate elibera certificatul acesta. Personal, eu am rezolvat cu medicul de familie, care mi-a dat și mie ștampila de APT și i-a dat-o și soțului meu, chiar dacă nu era înregistrat la cabinet. Apoi, de reținut este faptul că certificatul medical este valabil doar 14 zile calendaristice, deci trebuie scos cu cel mult două săptămâni înainte de depunere dosarului.

Așa, depunerea dosarului complet se face cu fix 10 zile înainte de data dorită. Noi am plâns după data de 18 Aprilie, pentru că era și ziua noastră și pentru că erau și multe din persoanele dragi în țară, care apoi plecau. Așa că pe data de 08 Aprilie era singura zi în care puteam depune dosarul.

Apoi, alte momente haioase am trăit cu Ambasada Turcă, simpatică foc. Deci, se făcea că lui îi trebuia dovada faptului că el îndeplinește condițiile necesare căsătoriei cu mine. Dar pentru eliberarea dovezii lui, îi trebuia dovada faptului că eu nu sunt căsătorită aici. Ajungem înapoi la Starea Civilă Sector 2, ca să aflu că acea adeverință trebuie eliberată de la sectorul în care m-am născut, nu de la cel de care aparțin. Așa că mă duc la Sectorul 1, unde aflu că am de achitat taxe la Poștă și de completat o cerere, iar abia după 7 zile lucrătoare aveam dreptul de a primi adeverința. Timpul deja era la limită, având în vedere că noi aveam 14 zile cu totul, să organizăm, până pe data de 08 Aprilie, când trebuia prezentat dosarul complet.

Am depus cererea, astfel, la Starea Civilă Sector 1 și întreb timid dacă îmi este permis să încerc să văd dacă adeverința este gata și înainte de cele 7 zile lucrătoare. Răspunsul a fost subtil – ‘Doamnă, eu v-am zis perioada care trebuie. Acum, că dumneavoastră vreți să faceți altfel, e treaba dvs.‘. Încerc să mă asigur – ‘Dar după 7 zile o pot ridica sigur, da?’. Și primesc cel mai sincer răspuns – ‘Da, normal, asta dacă nu se pierde pe undeva pe drum de la primar la noi, că am mai pățit așa și nu am avut ce face. Trebuie să depuneți încă o dată cererea.’ … Oook, era momentul să devin religioasă, mi-am dat seama. Și a funcționat, căci în 5 zile adeverința a fost gata 🙂

Eh, înapoi la Ambasadă, aflu că pentru eliberarea unui alt act, trebuia un altul care să îl ajute pe cel ulterior… Și nu, nu ni se menționase de la început. Dar, într-un final, am reușit, am avut dosarul complet cu o zi și jumătate înainte de termenul limită, și totul părea să fie de partea noastră… Asta după ce am întâlnit persoane care se uitau suspicios la noi, care ne întrebau subtil sau nu prea că de ce vrem să ne căsătorim, care băteau apropo-uri legate de cetățeniile diferite și etc.

Și vine ziua de 08 Aprilie, bucuroși că vom avea o dată și o oră spre a comunica lumii dragi 🙂 Și ce să vezi, actul X nu era tradus. Spre deosebire de alte țări, în Turcia ți se dă buletinul atunci când te naști, așa că ei nu au certificat de naștere care să fie separat de buletin. Dar pentru un înlocuitor de certificat de naștere, am scos de la Ambasadă un extras al datelor necesare, în format internațional – un extras multilingv. Dar se pare că multilingv și internațional nu se aplică și pentru România. Apoi, dacă asta era în regulă, după toate explicațiile, s-a descoperit lipsa altui act. Am avut noroc cu tanti de la ghișeu, care a scos alte dosare cu cazuri de căsătorii între românce și turci. Problema era că tanti nu se prinde că actele depuse de aceia erau diferite de ale noastre pentru simplul motiv că fuseseră scoase direct din Turcia, și nu prin Ambasadă cum făcusem noi. Atunci a fost momentul când am explodat și eram pregătită să fac orice ca să mă lase statul român să mă căsătoresc cu omul pe care îl iubesc. Și i-am spus sincer – ‘Doamnă, de două săptămâni alergăm dintr-o parte în alta pentru ca toate actele să fie complete și în regulă. Am venit la ghișeu de 3 ori pentru lămuriri și verificări de acte, doar ca să fie totul bine. Vă rog, spuneți-mi că mă programați pe data de 18 Aprilie cu cununia, orice ar fi, pentru că vă plâng aici de vă inund.’

Presupun ca disperarea mea a fost evidentă, pentru că am primit cel mai frumos răspuns de la orice persoană cu care mai luasem contactul până atunci în tot traseul ăsta – ‘Bine, stați puțin să vorbesc cu șefa mea și să îi spun povestea. Stați liniștită că nu sunt eu nimeni să mă pun în calea iubirii, se vede în ochii dumneavoastră dragostea. Și dacă e vreun act lipsă, depuneți astăzi dosarul așa și vă programez, iar apoi îmi aduceți ce mai trebuie.’

Știi momentul când zâmbești ca să nu izbucnești în plâns? Eh, așa eram eu atunci. Într-un final, găsisem și eu înțelegere într-o persoană care chiar putea să ajute! Din fericire, am avut dosarul complet până la urmă și ne-am programat și ne-am bucurat și acum suntem căsătoriți…

Și nu zic doar așa că e al meu, dar nu-i așa că ne-a ieșit frumos și ne stă bine? 😀 Adică știa tanti asta ultimă de ce se luptă cu sef-șa pentru noi, zic!

 

www.anamariapopa.com blog post ana maria popa ozler casatorie cu un cetataean strain turc in romania acte necesare stare civila