Ce e fericirea?

Pentru tine? Pentru oamenii din jurul tău?

Vorbind cu oameni și auzindu-le poveștile, am ajuns să îmi dau seama că depindem foarte mult de ceilalți, în obținerea fericirii noastre. De fapt, chiar postul ăsta a fost inspirat de o conversație cu un prieten. Subiectul se purta despre faptul că era trist că nu îi ieșea cu tipa de care îi plăcea, dar totuși avea un motiv de fericire, că o altă tipă se îndrăgostise de el…

Într-o altă conversație avută mai demult cu altcineva, respectivul îmi spunea că arăt ca o persoană fericită. I-am mulțumit frumos și discuția s-a continuat cu el punând accentul pe ideea că fericirea noastră depinde, în mare parte, de persoanele de lângă noi.

Pentru mine, asta este o scuză să nu fim fericiți niciodată. ‘Auzi, tu ești fericit?’ ‘Nu, nu pot, X s-a purtat urât cu mine.’ Ok, lasă-l pe X, asta e o dovadă a felului lui de a fi. De ce trebuie să fie și o dovadă a felului tău?

Și nu, nu îmi pare rău că nu sunt de acord cu respectivul. Cum susțineam și în conversația respectivă, dacă stăm mereu să așteptăm de la alții să ne ofere câte un strop de fericire, cum ne mai mirăm că există atâția oameni nefericiți pe lumea asta?!

Cu altă ocazie, povestesc despre cum acționez eu când sunt nefericită și cum lupt pentru fericirea mea, pentru că – fără glumă – ăsta este sensul vieții mele: să fiu fericită. Așa simt. Că e singură sau cu cineva lângă mine, asta depinde de moment. Și de data asta, primesc o reacție de genul ‘ce motiv/scuză ai să (fac acțiunea care mă face fericită)?’.

Uhm, ce, poftim? Am nevoie de o scuză să schimb ceva ce mă nemulțumește? Trebuie să cer permisiunea cuiva să trec de la o stare de nesatisfacție la un zâmbet?

Iarăși stau și mă gândesc, cum ne mai mirăm că sunt atâția oameni care nu se simt fericiți? Câți dintre oamenii pe care îi întrebi de fericire, îți pot răspunde afirmativ, împăcați cu ei, și îți pot defini fericirea lor?

Am cunoscut mulți oameni în ultima perioadă, iar în majoritatea cazurilor ajungeam și la discuții filosofice, de viață și, bineînțeles, fericire. 

Ce mă face pe mine fericită? Momente. Viața. Momentele pe care le viața mi le oferă și de care încerc să mă bucur, de fiecare în parte, cum e el. Îmi pot aduce aminte de clipe fericite chiar și în perioadele cele mai negre din viața mea. Iar felul meu de a fi este de a le accentua pe cele simpatice, nu pot explica.

Să știi să apreciezi chiar și lucrurile mărunte, chiar și când nu ai chef de gânduri pozitive, asta e artă. Nu, nu o stăpânesc pe deplin nici eu, dar e un exercițiu bun de a te forma în direcția asta. D-asta, acum câteva luni, într-o discuție cu o prietenă, îi dădeam exemplu de provocarea 100 Days Challenge, în care, timp de 100 de zile, încerci să te concentrezi pe cel puțin un lucru pozitiv, în fiecare zi. Pare o joacă de copii în online, dar e un exercițiu foarte bun de a-ți forma obișnuința de a avea măcar un gând pozitiv pe zi și să găsești ceva de apreciat, oricât de mărunt.

Pentru mine? Eu îmi găsesc fericirea în momente diferite, în funcție de stare. Poate fi un pahar de vin savurat seara, după o baie fierbinte, în timp ce stau sub pătură. De când m-am mutat în Austria, poate să fie o plimbare prin munți, pe poteci înzăpezite. Într-o zi, am zâmbit urmărind o familie superbă, care petrecea timp jucându-se cărți, se bucurau fiecare de compania celuilalt și nimeni nu stătea pe telefon sau tabletă – m-au făcut fericită să văd că există iubire frumoasă pe lumea asta, m-am simțit încărcată cu energie și speranță.

Fii dependent (da, cu doi de i) de oamenii din jurul tău că să te simți împlinit și observă-te cum te simți gol și nefericit, odată ce ei nu mai sunt în preajma ta. Abia atunci când ești fericit și liniștit și împlinit și și și, singur, abia atunci o să te poți declara fericit și în preajma altcuiva. Până atunci, doar te păcălești…

Viața toată e compusă din momente, roz sau gri. Dar oricând poți găsi ceva roz într-o perioadă gri, sau invers – ceva gri într-o perioadă roz. Depinde doar pe ce culoare vrei să te concentrezi 🙂

Cum am dispărut din online

Forțat. Exact așa.

De aproape 2 luni (și nu știu cum a trecut timpul) m-am mutat din București. Din România. În Austria. În munți. Am ajuns în fundul pământului, într-un sătuc de maxim 1000 locuitori. Eu cred că e cu tot cu turiști, pe tot anul, cumulat.

În primul rând, există un singur trotuar, și nu pe sens. Ai un singur trotuar pe care poți sa mergi, pentru că oricum dacă ar mai fi unul și pe partea cealaltă, nu ar avea cine să îl calce.

Am ajuns într-un loc fără nimic. Nu tu o cafenea, nu tu un doctor, nu tu o farmacie, nu tu un supermarket. Și nu, nu tu o conexiune la internet. Noroc cu deplasările, că beneficiez de netul altora. Nu mă plâng, e chiar o provocare. Persoană de Social Media și online, fără acces la net. Dar am descoperit chestii interesante cu ocazia asta.

În primul rând, sunt mai atentă la oamenii din jurul meu. Mai prinsă în conversații, mă bucur mai mult de momente. Râd mai mult și mai cu poftă. Sunt mai liniștită că nu îmi vibrează telefonul mereu. Am aer curat în jurul meu, mult alb și zăpadă. Mi-am dezvoltat alte simțuri.

Prietenii făcuți p-aici mă întreabă cum se poate ca o ‘prințesă’, o fată de oraș – capitală europeană chiar – să se acomodeze la sat. Dar zău dacă a fost chiar așa greu. Da, îmi lipsește confortul ăla de ‘am poftă de cartofi prăjiți la miezul nopții și mă duc la Mec și îmi iau’. Vreau să mă văd cu cineva? Vreau să fac una-două cumpărături? Eh, atunci mă urc frumușel în autobuz și mă duc în orășelul alăturat, unde am 2 mini-mall-uri cu câteva magazine și cafenele și 3 supermarket-uri.

Toată chestia asta mă ajută să trăiesc doar cu ce e necesar. Eu, oamenii din jurul meu, natura, emoții și momente.

soll-skiwelt-austria-mountain-winter-snow-ski

 

Viața de aici e atât de demateralizată (dacă o exista cuvântul ăsta), încât – acum câteva zile am avut probleme cu telefonul. S-a închis singur. Încerc restart, reset, nimic. Se închidea într-una, dar de deschis nu. Și deja mă gândeam că o să trebuiască să stau și fără telefon, nu doar fără net. L-am lăsat în pace, îmi imaginam că trebuie măcar să anunț lumea că nu mai sunt disponibilă sub nici o formă. Și apoi, și-a revenit telefonul. I-am mulțumit frumos și amabil, nu mă simțeam nici mai ușurată, nici mai fericită. Era doar un obiect.

Unul din oamenii mei din București mă întreba, la un moment dat când mă prinsese online, dacă îmi e dor de acasă. Nu am stat prea mult pe gânduri până să îi răspund negativ. Pentru mine, ‘acasă’ e un sentiment, nu un loc. Și atâta timp cât sunt fericită, liniștită, chiar nu contează locul unde mă aflu. Da, îmi este dor de oameni, asta recunosc. Dar și asta se poate rezolva cu un mesaj și un gând frumos, chiar dacă transmis mai greu.

Ne-am obișnuit prea mult cu tot confortul dat în special de tehnologie. Da, e folositoare, ajutătoare, dar atât. Nu înseamnă și nu poate înlocui viața. Iar când asta dispare, rămânem tot noi, oamenii. Noi, cu gândurile, emoțiile, sentimentele și trăirile. Am ajuns la concluzia că am cam uitat asta… Și mă includ și pe mine, eu din trecut.

Anul trecut, pe vremea asta, nici nu îmi imaginam viața fără internet, telefon… Și totuși, acum simt că exist mai mult ca niciodată. 🙂

 

Lecția de viață pe 2015

M-am întâlnit cu un prieten, cu puțin înainte să plec. Nu ne mai văzusem de luni bune. Așa că am stat la povești despre ultimele întâmplări, iar omul respectiv m-a făcut să mă gândesc ce fac eu bun în viața asta. Și experiența mi-a arătat că oamenii au avut de învățat din poveștile mele, fie ele fericite sau triste.

Eu am fost și continui să fiu genul de om care preferă să învețe pe pielea lui, să știe de ce va evita pe viitor anumite chestii, mai degrabă decât din ce îmi auzeau urechile. Așa am ajuns să primesc reacțiile – pozitive sau negative – ale celor din jur, care își găseau inspirația, lecțiile, alinarea sau ce mai aveau ei nevoie, în poveștile spuse de mine. Și tot așa am ajuns să transmit mai departe o experiență grea și învățaturile primite.

Nu mai devreme de Aprilie anul curent mă căsătoream. După unii, prea curând pentru vârsta mea sau pentru termenii relației, iar după alții făceam ceva complet greșit având în vedere că alesesem pe cineva de o altă naționalitate și religie. Ascultam pe fiecare în parte, dar știam ce zicea inima mea care era mult prea fericită, încât a omis să mai consulte și mintea.

Așa că pe 18 Aprilie 2015 devenisem soția cuiva alături de care abia așteptam să îmi petrec tot restul vieții, pe care să îl trăim în stilul nostru frumos de până atunci. Dar, ceva-undeva-cumva a intervenit, iar într-una din zilele imediat după semnarea actelor, omul de lângă mi-a arătat o parte a lui pe care eu nu o cunoscusem niciodată.

Inițial, am trecut peste, i-am căutat scuze, am încercat să schimb ceva la mine, pentru că acum eram doi. În decursul a celor aproape 4 luni care au urmat, atitudinea respectivă se accentua din ce în ce mai mult și se extindea. Am căutat iarăși explicații și motive, până am trăit un moment pe care nu îl doresc nimănui. Agresivitatea și violența atinseseră un nivel la care viața îmi fusese pusă în pericol, iar atunci a avut loc și trezirea la realitate.

Între timp, îmi pierdusem din apropiere oameni și nu mai știam la cine să apelez, cu cine să mă sfătuiesc, ce să fac. După multe telefoane date și planuri făcute, am reușit să ajung și la partea practică. Am plecat, am înaintat divorț și eram pregătită să îmi construiesc iarăși o viață de care să fiu mândră și în care să fiu fericită. Au mai urmat momente de groază, cu hărțuiri și teroare, dar ceva din mine îmi zicea să stau liniștită, că povestea se apropie de final.

Emoțile și trăirile de atunci? Ok, să ating și partea asta. Dacă au fost momente când mi-a fost greu? Nu, nu mi-a fost greu. Mi-a fost al naibii de greu și de dureros. Mă duceam în terapie și o rugam disperată pe terapeută să îmi zică orice, să fac orice, dar să nu mai simt ce simțeam. Să nu mai am amintirile alea. Să nu mă mai gândesc. Să nu le mai simt toate, învălmășite. Să trec mai repede peste. Dar nu există rețetă pentru asta. Durerea insistă să fie simțită, că poate-poate rămânem cu ceva după. 

Și eu, personal, am rămas – cu lecții despre viață și oameni. Mi-am găsit destul de repede un loc de muncă în altă țară și îmi continui viața – după ce am renunțat la cine m-a rănit cum nu mi-aș fi imaginat vreodată.

Ce transmit mai departe?

În primul rând și cel mai clar – conștientizarea acțiunilor. Dacă partenerul – care trebuie să fie sprijin, ajutor, familie – devine cel care cauzează suferința, acționează în cel mai mic sens de violență fizică sau teroare psihică și i se lasă impresia că i se permite, că i se găsesc scuze, atunci va reveni la acel comportament și îl va amplifica de câte ori simte nevoia să se exprime. Pentru că ceea ce permiți, exact aia va continua.

Nu, decizia de a pleca nu e ușoară. La naiba, e chiar grea. Mai ales când e vorba de alte lucruri la mijloc, poate când mai sunt și alte persoane implicate. Sau alte situații. Dar absolut nimic din lume nu se compară cu teroarea de a sta lângă cineva violent, lângă cineva cu care trebuie să îți măsori orice cuvânt sau acțiune, că e posibil să îți fie viața în joc. Da, tentația este de găsit scuze, pentru că e ușor – ‘a avut o zi grea’ sau ‘s-a certat cu cineva’… Nu există scuză pentru violența sau agresivitatea de orice natură. Și nu există nici cale de întoarcere de acolo.

Personal, nu cred că are vreo legătură cu religia – exemplul de față: religia musulmană. Deși lumea încercase să mă avertizeze ba cu glume, ba cu discuții serioase și teorii de viață și exemple, am preferat și vreau să cred în continuare că violența nu e o chestiune de religie. Este o alegere. Bărbatul alege să se poarte ca un animal cu femeia lui, consideră că are un avantaj în forța fizică și se folosește de el. Iar ideea conform căreia se va schimba pentru femeia pe care o iubește, dar pe care o abuzează, nu are fundament în viața reală, când te trezești în inferioritate musculară și forțoasă. 

Cred cu tărie, în schimb, că este în strânsă legătură cu felul și mediul în care bărbatul respectiv a fost crescut, de principiile de viață care i-au fost insuflate în famillie și apoi de cele pe care și le-a adoptat singur, ca un om în devenire ce este. 

Violența este o alegere, nu o întâmplare, nu o greșeală. De greșit, greșim cu toții, bărbați sau femei. Dar atâta timp cât sunt metode de reacție – metode umane, atâta timp cât există cuvinte prin care te poți exprima ca să rezolvi situațiile, o să o spun din nou – nu există scuză pentru așa ceva. 

Eu am ales să păstrez în istoria mea piatra asta de hotar și pot doar să mulțumesc.

Notă: Povestea originală a suferit mici modificări în transpunerea scrisă – din motive legale, dar care nu i-au afectat morala. Zic de motive legale pentru că după publicarea poveștii de mai sus, mi s-a transmis printr-un mesaj că personajul principal are de suferit prea mult de pe urma faptului că am făcut publice întâmplările, iar ca rezultat se va îndrepta spre zona legală să își facă dreptate.

Inițial, am fost revoltată. Nu mi se părea corect să nu pot transmite mai departe o poveste la care eu am participat și după care am avut suficient de tras. Nu mi se părea corect să nu am dreptul la libera exprimare. Nu mi se părea corect nici față de persoanele care trecuseră prin întâmplări de același gen și își găsiseră alinarea să vadă că nu sunt singure și că cineva are ‘voce să transmită mai departe’ niște evenimente dureroase. Așa că am vrut să continui și să merg și mai încolo…

Dar. M-am oprit o clipă și mi-am dat seama că intenția mea nu a fost niciodată – nici prin cele devenite publice, nici prin altceva – să îi fac rău omului pe care îl iubisem cândva. Am vrut doar să împărtășesc ceea ce trăisem. Iar reacția lui a fost suficientă să îmi dau seama că fiecare acționează după cum poate mai bine. Așa că și eu am reacționat în felul meu.

Am ales să păstrez publică, totuși, povestea, dintr-un singur motiv foarte simplu: reacțiile primite de la oameni. Am primit mesaje de la bărbați care își cereau scuze în numele ‘rasei’ pe care o reprezintă. Am primit mesaje de la femei pe care le-am ajutat, care au găsit alinare că nu sunt singure, că se poate să ai o viață și după evenimente de genul, că cineva a transmis lumii ceea ce ele nu au avut curaj. Și nu pot să descriu sentimentul pe care îl ai, atunci când povestea ta inspiră pe cineva. Când primești mesajul ăla de îți mulțumesc că ai făcut ceea ce eu nu am avut putere să fac.

Iar povestea mea aparține lui 2015, și acolo rămâne. O voi purta cu mine toata viața, și-a lăsat urmele și m-a schimbat, dar am decis că nu o mai las să mă mai afecteze în noul an 🙂 Și așa am încheiat capitolul ăsta.

 

anamariapopa.com blog post plecare avion abandon poveste de viata violenta agresivitate neacceptare cer albastru religie musulmana barbat violent divort ana maria popa

Liniște și pace la Castel

După o călătorie de 18 minute cu bus-ul și încă una de 13 minute cu trenul (precizie de Austria), am ajuns în Kufstein. Așa am ales să îmi petrec duminica de 20 Decembrie, iar vremea a ținut cu mine 🙂 Chiar la ieșirea din gară, vezi castelul medieval și drumul care duce spre orășel. Nu ai șanse să te pierzi, nici să vrei. Căutam eu de zor hartă și chestii pentru o orientare mai ușoară, fără să îmi dau seama că nu voi avea nevoie.

www.anamariapopa.com blog post kufstein castle fortress river view

Și, am pornit înainte pe drumul cu soare. Am avut mulți turiști în jur, fiecare pe treaba lui – unul făcea poze, altul citea fiecare pancartă pe care o prindea, etc. Eu m-am dus chitită pe castel, pentru că după aceea oricum trebuia să mă întâlnesc cu cineva acolo, iar ultimul bus pleca la ora 17. Asta e o chestie cu care va trebui să mă obișnuiesc cu greu aici – autobuzele și trenurile, cât de punctuale sunt ele și oricât apreciez asta, îți termină programul cam devreme. Ori, eu, dacă tot îmi iau o zi să plec și să vizitez de nebună, să văd locuri noi și să cunosc oameni, vreau să mă bucur de toaaaaată ziua, cu cele 24 de ore ale ei. Eh nu, nu poți. Am avut timp doar până la ora 17, când am avut ultimul bus înapoi spre casă.

www.anamariapopa.com blog post kufstein castle fortress river view love locks

Ajunsă la castel, observ că au wifi (yey!), lucru minunat, pentru că de câteva zile conexiunea de acasă lăsa de dorit. Am plătit biletul pentru castel, 6 Euro, și m-am lăsat dusă până sus de mașinuța electrică.

www.anamariapopa.com blog post kufstein castle fortress cable car

Primul lucru pe care l-am observat când am intrat în curtea castelului, a fost că o împodobiseră cu ghirlande de Crăciun, și arăta atâât de drăguț! Am avut o hartă a fortăreței și mână liberă la plimbat, care pe unde avea chef și cum îi arăta mai bine. Nu am apucat să vizitez tot, dar am rămas cu un sentiment incredibil.

M-am plimbat pe pajiști verzi, amenajate cu băncuțe unde puteai să stai și să admiri priveliștea.

www.anamariapopa.com blog post kufstein castle fortress relaxing place

Am văzut grădinile unde erau plantate peste 100 de tipuri diferite de plante și flori – care se numea ‘Anna Battery’ 😀 Și astea, amenajate cu spații de relaxare și liniștire.

Am apreciat enooorm respectul și atitudinea pe care o au oamenii ăștia pentru câini. Îi vedeai peste tot în castel, în lesă sau nu. Câini de toate mărimile și culorile!

www.anamariapopa.com blog post kufstein castle fortress torture chamber dog allowed

La un moment dat, am dat de un tunel ciudat, puțin creepy, pe lângă care trecea toată lumea, dar nu avea nimeni curajul să se bage. Așa că m-am gândit Ce se poate întâmpla?! și am intrat. Tunelul a fost construit în secolul 16 și ajuta la comunicarea subterană, dintr-un punct în altul al castelului. Era săpat în piatră și în secolul 20 a fost folosit și ca adăpost în momente grele.

www.anamariapopa.com blog post kufstein castle fortress creepy tunnel

O chestie interesantă de care am dat a fost Camera de Tortură, și cu muzeul aferent. Nu, nu am poze de acolo, pentru că nu am putut intra. Scria clar la intrare că imaginile și scenele reproduse nu erau făcute să fie văzute de copii… Așa că nu m-am băgat, asta e. În schimb, mi-a plăcut să aflu despre istoria torturii și cum s-a schimbat asta.

Încă din timpuri vechi, oamenii foloseau diverse metode de a-și exercita puterea asupra altora, cu orice preț, pentru a câștiga în schimb anumite foloase – informații, bunuri, etc. În trecut, tortura avea un fundament politic sau religios. Iar moartea victimelor – cauzată de rănile fizice – era acceptată ca fiind parte din proces. De cele mai multe ori, victimele dispăreau fără urmă. Până în secolul 13, tortura nu era interzisă de Biserică, iar din secolul 15 a devenit chiar o parte esențială în procesele împotriva vrăjitoarelor. În Austria, tortura și pedeapsa cu moartea au fost interzise în 1787, în timpul Împăratului Joseph II.

Un lucru auzit, dar nu și văzut – Kufstein găzduiește cea mai mare orgă în aer liber, din lume, cu 4948 de țevi. În fiecare zi, la ora 12 se ține un mic concert, care simbolizează faptul că pacea este posibilă, dar trebuie setată mereu ca un scop activ. Eu am ajuns acolo la 12.48, deci nu am auzit concertul, dar sunt sigură că e minunat, în tot orașul.

Și de la tristețe la fericire – în interiorul castelului, în Josefburg Festungsarena, era organizat un târg de Crăciun tare frumușel, cu mulți brazi și gustări specifice. Și vin fiert bineînțeles.

www.anamariapopa.com blog post kufstein castle fortress christmas market

Apoi, ziua mea a continuat cu o întâlnire. Am mers cu Wolfgang la una din puținele localuri deschise într-o duminică – o cafenea unde am băut ceai și am mâncat o prăjitură ge-nia-lă, făcută cu vin fiert.

www.anamariapopa.com blog post kufstein castle fortress december meeting gluhwein cake

Am rămas în zonă până a venit ora ultimului tren. Am stat cu Wolfgang, am povestit de viață și câte în lună și în stele, mi-a spus despre pasiunea lui și mi-a arătat un mic preview. Nu știu cum să vă spun și să descriu, dar omul cântă incredibil! Click aici să ascultați despre ce vorbesc. Și tot ce e acolo – instrumental, voce, înregistrare, producție – totul e făcut de el. Eu rămas wow, poate și pentru că eu nu am înclinație spre zona asta – când cânt eu, se sparg pahare… Și, cum vine o vreme când fiecare trebuie să meargă la casa lui, a trebuit sa îmi iau rămas-bun curând de la omul ăsta mișto.

Ajunsă în gară, nu găseam trecerea de pe un peron pe altul, până îmi atrage atenția un grup de 3 tineri încărcați cu muuuulte bagaje! Apoi am văzut că ei așteptau liftul care mă ducea și pe mine pe peronul meu. M-am așezat lângă ei, iar când a venit liftul, ei au reușit cumva, nuștu’cum, să îmi facă și mie loc cu ei, printre multele bagaje. Așa am început să râdem și să glumim:

– Aha, vorbești engleză?

– Da. Este atât de grav?!

– Ah da, clar. Noi nu știm engleză, nu știu cum o să ne înțelegem cu tine. (toată conversația purtându-se în engleză)

Haha, hihi, și i-am ajutat cu bagajele – oamenii chiar aveau cu ei și plăci de snowboard, și skiuri, și nenumărate rucsacuri de urcat pe munte. Și cu toate se luptau doar 2 tipe și un tip, haioși foc.

Iar pe ultimul segment până să ajung la căldură, m-am împrietenit cu șoferul de autobuz. Am povestit tot drumul de 18 minute, mi-a spus cum a fost el în România, ca șofer pentru un grup, și cum îi era frică să conducă pe noapte, pentru că nu vedea gropile și nu voia să strice mașina firmei. I-a plăcut Brașovul foarte mult, asta acum 5 ani. Mi-a dat idei de călătorii viitoare prin zona Tirolului, iar când a venit stația mea, mi-a spus să rămân în autobuz, să îmi arate și orașul alăturat. Mi-a zis că mă duce doar într-un mic tur, că nu avea pauză ca să mă lase și să cobor, dar măcar să îl văd pe noapte și să știu unde să vin. Iar după asta, m-am simțit extrem de importantă când m-a adus fix până în fața hotelului. Autobuzul gol, numai eu coboram ca o prințesă dintr-un autobuz care ocolise de la traseul normal, special pentru mine. 😀

www.anamariapopa.com blog post kufstein castle fortress trip bus back night

Îmi place, oameni simpatici aici. Iar sentimentul pe care îl menționam la începutul poveștii se descrie simplu prin cuvântul liniște. Știi momentul ăla când te simți în completă armonie cu tine, cu ceilalți, cu orice e în jurul tău? Când te simți atât de zen, că nimic nu se poate întâmpla să te scoată din starea aia?… Eh, așa am eram eu. Și abia când am ajuns din nou în mood-ul ăla, mi-am dat seama cât de mult mi-a lipsit și cât de departe de sentimentul respectiv am fost eu în ultima perioadă. Vorba Vunk – m-am întors la mine.

Abia aștept să văd ce îmi mai rezervă următoarele luni!

 

Pozele sunt făcute de mine, în urma apăsării unui buton de iPhone 6. Și sunt needitate, din prea multă nerăbdare.

3, 2, 1… 24!

Acum un an (și puțin) mă pregăteam deja de momentul acela al anului. Știi, când se apropie ziua ta și tot ce poți să gândești este cum o să fie anul ăsta, abia aștepți să îți strângi oamenii dragi și să îi vezi pe toți într-un singur loc și să fiți voi, în stilul vostru.

Anul trecut, am început mai devreme cu o lună lista de dorințe și am ajuns la rezultatul ăsta. Deloc rău, aș spune eu. M-am bucurat de momentele respective cu oamenii mei de atunci. Și, chiar dacă între timp s-a mai schimbat raportul de drăgălășenie, amintirea rămâne una frumoasă, iar surpriza făcută de ei – unică. Chiar îmi pare rău că i-am lăsat să aștepte în fața ușii, timp de 2 minute, cu tortul de înghețată în brațe și cu lumânările deja aprinse pe el. Au fost dulci foc, apoi când am văzut înregistrarea și oamenii erau aproape să își piardă speranța……… Dar totul a fost bine când s-a terminat cu bine 🙂

 

anamariapopa.com blog post ziua mea 16 decembrie sagetator happy birthday princess ice cream bubblegum marshmallow cake tort inghetata

 

Acum, după un an de la povestea asta? Dorințele mele rămân aceleași. Nu vreau cadouri, lucruri materiale. Cel mai frumos cadou sunt oamenii din viața mea, oamenii pe care îi cunosc. Că unii dintre ei rămân o perioadă mai lungă în viața mea și se dovedesc a fi simpatici, este minunat. Cine pleacă, e bine plecat și trece la capitolul de experiență. Dar oricum ar fi, corectez dorința de anul trecut și o completez cu faptul că vreau să dau de oameni care știu să fie oameni, nu doar ca aspect fizic. Oameni sufletiști, deschiși, comunicativi, empatici, care știu ce înseamnă respectul.

Și mai completez lista de cerințe – povești. La 23 de ani (pentru încă o mână de ore!), la finalul anului cel mai răvășitor din viața mea, am realizat că indiferent ce s-ar întâmpla în viața asta, cu ce ies pe plus sau pe minus, nimeni nu îmi poate lua experiențele și poveștile pe care le-am trăit. Așa că mi-am propus să am o viață plină de povești demne de transmis mai departe, o viață cu experiențe care să merite să fie povestite, indiferent de învățătura lor.

Spre deosebire de anul trecut, acum mă găsesc în Austria, fizic departe de oamenii mei dragi. Dar ei reușesc să mă facă să nu simt distanța, și să îi simt tot așa, aproape de sufletul meu. Ăștia sunt oamenii mei, cei care au un loc special în sufletul meu. Și nu pot să îmi doresc decât ca, orice s-ar întâmpla de la o zi la alta, să rămână acolo, că îmi place tare mult cum e acum.

 

În rest, numai de bine pentru toată lumea, indiferent de vârste! 😀

 

De la revoltă la mândrie e drum scurt. O lună.

Prin definiție, mândria este un sentiment de mulțumire, satisfacție și bucurie deplină, sentiment de demnitate și motiv de laudă.

Ești român, și eu sunt. De ce este ăsta un motiv de mulțumire, care trebuie făcut public pe 1 Decembrie? Sau da, când vreun român ajunge cunoscut prin străinătate – ‘Uite, e român, e d-al meu, sunt mândru că face cunoscut numele țării peste hotare!’. De ce așa? În restul zilelor din an ce simți? Și mai important, tu ce faci ca să întreții mândria asta pe care ți-o construiesc alții?

Ne place sentimentul de apartenență, dar mândrie față de ce? Oameni? Civilizație? Conducere? Acțiuni? Nu cred. Țara în sine? Da, este frumoasă – păcat că este locuită. Nu știm să avem grijă de ea, nu știm să ne-o promovăm, suntem primii la blamat și aruncat vina în părți când ceva nu merge cum trebuie. Istoria țării? Știi ce semnificație are Ziua Națională? Ce alte zile au mai fost zile naționale înainte? De unde vine numele de România? Care sunt primele două strofe ale imnului și de cine sunt scrise versurile?

Prea multe întrebări, nu? Ups, din nou. E ok, sunt retorice.

Dacă ești înafară și cineva glumește pe seama naționalității tale, pleci capul și taci. Puțini sunt cei care încearcă să schimbe părerea și să își pună atunci la bătaie mândria pe care o afișează astăzi, să încerce să explice de ce românii sunt mișto și ce motive sunt să viziteze țara. Iar cine are curajul să intre în discuția asta nu sunt cei care se fac publici doar de Ziua Națională sau la ocazii.

Mândrie, zici… Ce ai simțit la adresa evenimentului Colectiv, peste care a trecut abia o lună? Ai ieșit în stradă de mândrie, că erai român, că avem o conducere responsabilă, că lucrurile sunt corecte? Nu părea așa, deși mulți nici nu știau pentru ce protestau…

Nu e o discuție politică, ci doar subiectul naturii umane. Newsfeed-ul meu este plin de mândri și mândre, iar curiozitatea mea naturală este, având în vedere evenimentele ultime, de unde mândria…

… Pentru că eu nu pot decât să rămân cu un gust amar și un sentiment de tristețe la trecerea asta rapidă, într-un timp așa de scurt, de la revolte la mulțumire și sentimente de mândrie.

Suntem niște oportuniști, conform ocaziei care ni se oferă, ce e la modă, ce ne oferă momentul.

Până una-alta, și Google este astăzi mândru de România. Avem motive, dar hai să ne amintim că suntem oameni până la urmă, și nu oi în turmă. Deci, La Mulți Ani, nu?…

anamariapopa.com blog post ziua nationala a romaniei marea unire google 1 decembrie

 

P.S.: Danemarca și Regatul Unit sunt unele din țările care nu au zile naționale oficiale. Sunt mai puțin mândri cetățenii, credeți?

Tu cât de mulțumit ești?

Americanii celebrează în perioada asta Thanksgiving, sărbătoare națională cu ocazia căreia își exprimă recunoașterea și aprecierea pentru recolta din anul precedent. Tradiția include o masă copioasă, în centrul atenției aflându-se un curcan la cuptor.

Primul Thanksgiving a avut loc în anul 1621 și a durat 3 zile (!), dar a fost declarată sărbătoare națională abia 300 de ani mai târziu, în 1941. Se crede că la prima cină nu s-a gătit curcan. Și totuși, acesta a devenit personajul principal al ocaziei, datorită faptului că a fost unul din primele animale domesticite în America.

Indiferent de țară, încă un an aproape că a trecut, așa că acum ar fi un moment bun să ne gândim la toate lucrurile pentru care suntem recunoscători anul acesta, în viața asta. Zi de zi suntem ocupați și preocupați să ne plângem, să ne concentrăm pe lucrurile pe care nu le avem sau care nu merg cum ne-am dori noi. De ce? Pentru că e mai la îndemână. Așa că, din când în când, este important să ne luăm puțin timp să ne aducem aminte de lucrurile pe care le apreciem și pe care, de multe ori, considerăm că le merităm de la sine.

În urma unei analize atente și după ce am dat replay unuia din anii cei mai dificili din viața mea – dacă nu chiar, cel mai! – am ajuns la concluziile de mai jos, ca lucruri pentru care eu sunt recunoscătoare, după 23 de ani:

Oameni – în general. Îmi place că am întâlnit și cunoscut, și o să mai întâlnesc și o să cunosc și mai multe persoane în viața asta, și că mereu găsesc lucruri pe care să le învăț de la ele. Oameni care mă inspiră să mă depășesc și să devin mai bună sau din contră, oameni care mă fac să realizez – ‘Hei, eu nu aș vrea să fiu așa!’. Persoane pe care le admir și le urmăresc cu drag în activitățile și poveștile lor, dar și persoane de care știu că îmi este mai bine fără.

Viață – pentru că dacă stai să te gândești, viața asta chiar este interesantă. Trebuie doar să știi ce să faci cu ea și cum să ți-o creezi. Iar anul care a trecut m-a făcut să realizez că abia încep să îmi construiesc viața și povestea, creându-mi oportunități și asumându-mi riscuri.

Iubire – care face lumea să se învârtă. Pentru că este fericire, putere, frumusețe, bunătate, ajutor, sinceritate, încredere, comunicare, înțelegere, liniște, acceptare, respect, răbdare – ok, e cazul să mă opresc, dar ați înțeles ideea.

Prieteni buni – știi, oamenii aceia pe care îi simți. Pe anumiți îi vezi, pe alții îi auzi, dar doar pe câțiva dintre ei îi simți în sufletul tău, ca și cum fac parte din tine. Și nu există cuvinte prin care să poți descrie asta.

Activități fizice – dans, fitness, yoga. Orice mă face să mă pun în mișcare, îmi ridică moralul, mă energizează, mă bagă în starea cea bună și îmi aduce aminte că arăt mai bine cu un corp tonifiat 😀

Animale – și, chiar mai bine, dacă nu ai un animal de companie – prieteni care au animale de companie! 2 în 1, câștig din toate părțile!

Provocări – au sensul lor, crede-mă. Contribuie la persoana care ești acum. Cum le faci față este strict alegerea ta, totul ține de tine și se află în controlul tău.

Durere – fără ea, nu am fi capabili să apreciem momentele frumoase. Imaginează-ți, abia când ai o durere de dinți care te face să îți anulezi planurile. Abia atunci începi să apreciezi momentele când mai aveai probleme dentare, dar nu erau dureroase și tu îți puteai continua liniștit programul.

Control – asupra acțiunilor tale, a tot ce ține de tine și de atitudinea ta. Pentru că da, ăsta e singurul lucru pe care îl poți controla pe bune. Nu decizi tu cum se poartă oamenii cu tine, cât timp vei avea un loc de muncă sau o mașină. Singurul lucru pe care îl poți stăpâni tu este atitudinea ta și felul cum reacționezi la ceea ce primești dinafara, în viața asta.

Lipsa controlului – imaginează-ți cum ar fi ca toate problemele să fie pe capul tău și să aștepte să le rezolvi?! Aia chiar ar fi o viață complicată! Poate ți se pare dificil, dar încearcă să vezi partea bună în faptul că unele lucruri nu țin de tine. Apreciază fiecare moment în care nu ai control, pentru că ăla e timpul tău în care să te simți liber!

Bani – da, la final. Pentru că, serios acum, hai să gândim practic – banii fac multe lucruri posibile pe lumea asta. Ei pot fi prietenii tăi sau din contră, cel mai mare dușman. Depinde doar de cum îi tratezi tu.

 

Și tu, pentru ce ești recunoscător în viața asta? 🙂

anamariapopa.com blog post atra doftana valea doftanei romania relax nature photo cristian sutu foto union