Amintiri (muzicale) din copilărie

Primesc ieri un mesaj care m-a luat pe nepregătite – o rugăminte să descriu copilăria mea în 3 cuvinte. Pare ușor, dar nu mi-a ieșit chiar din prima. Ce-i drept, nici foaaaaarte mult nu mi-a luat, iar rezultatul se poate citi în articolul Sabinei, unde am participat alături de alți 32 de bloggeri la buchetul de cuvinte despre copilărie.

Și pentru că e Ziua Copilului, și îmi place muzica, și îmi plac provocările – fac 3 în 1 (eu și cafeaua :D): lansez o provocare: Ție ce melodie îți aduce aminte de copilărie?

 

Eu știu că aveam casete pe care le ascultam doar în mașină, pentru că nu aveam încă walkman. Momentul meu preferat al zilei era dimineața când mă duceam spre școală și îi înnebuneam pe ai mei cu aceleași melodii pe repeat. Culmea a fost că nu ascultatul zi de zi le-a deteriorat. Thalia și Azucar Moreno erau, și au rezistat doar până mașina a fost inundată. Pentru că a căzut în lac. Mă rog, fiecare cu ce-l doare, iar eu cred că am plâns după casetele alea, cât nu plângeam pentru o păpușă Barbie.

Acum, de Thalia se mai aude ce se mai aude, o poză pe Facebook, un parfum, etc, dar Azucar Moreno a dispărut complet. Eh, până una-alta, vă las cu una din melodiile copilăriei mele… ↓

…și vă provoc să vă amintiți o melodie de când erați mici și să o postați pe Facebook cu hashtag-ul #ProvocareMuzicală 🙂

Dragoste în jurul lumii: World Ride 2016

Există dragoste. Există nebunie. Și mai există ceva numit dragoste nebună, în cel mai bun și frumos sens al cuvântului. Așa sunt Diana și Florin 🙂 Sau cum se descriu chiar ei – ‘Un cuplu pe două roți…și multe bagaje…pleacă în jurul lumii’.

anamariapopa.com blog world ride 2016 post diana florin moraru casatorie

Oamenii ăștia mișto și-au pus în minte să sărbătorească într-un mod special evenimentul cel mai important din viața lor: de curând căsătoriți, ei au planul de a stabili trei recorduri mondiale – prima excursie în jurul lumii, în cuplu, pe motocicletă, cele mai multe căsătorii – prin fiecare țară prin care trec, și cele mai multe steaguri ale unei țări, plantate prin întreaga lume.

Mai pe scurt, globul pământesc le va oferi aventura vieții. How cool is that, serios?! Diana și Florin și-au făcut planul și vor traversa 87 de țări, unde vor planta steagul României, pe 5 continente, în timp ce vor parcurge peste 90.000 km.

Așa, ei calcă pe urmele primului român care a făcut înconjurul lumii. În 1910, Dan Dumitru a stabilit recordul mondial pentru parcurgerea a 100.000 km, pe jos, purtând mereu costumul național. (Băi, și eu am făcut răni în talpă de la 8-9 km de mers pe jos prin București…). Până în anul 1923, când a finalizat traseul, Dan Dumitru a uzat 497  de perechi de opinci și 28 de costume naționale.

Daaar, să revenim în prezent, la oamenii noștri interesanți. Bineînțeles că o astfel de experiență necesită multă pregătire și sprijin, așa că și-au pus tot curajul la bătaie și sufletul pe tavă, atunci când au recunoscut că au nevoie de ajutor. Au adunat deja o listă de parteneri și sponsori, și rămân deschiși la orice comunicare și dorință de a participa, direct sau indirect, la povestea ce o vor scrie. Aici pot afla mai multe detalii toți cei care doresc să se implice, de la personalizarea steagurilor pe care le montează, la sprijin financiar prin transferarea de sume în conturile deschise special pentru ocazia asta, sau doar sfaturi legate de locurile pe unde urmează să exploreze.

Ba mai mult, simpla veste și transmitere de info despre planul lor, ajută! Pentru că suntem oameni și așa funcționăm. Ne aprindem de la emoțiile și sentimentele care ne încearcă atunci când citim/vedem/auzim povești și experiențe.

Iar asta este o poveste despre iubire, curaj, aventură, nebunie, călătorii, recorduri personale și mondiale. Doar – lucrurile mărețe nu au fost realizate niciodată din zona de confort, nu? 🙂

Ce ți-e și cu motivația…

Mă uit la ceas și este 7:48, într-o zi de luni ploioasă. Iar eu stau cu laptop-ul în brațe, în timp ce îmi savurez ceaiul de dimineață, după ce am făcut yoga.

În alte zile, poate nici nu m-aș fi dat jos din pat până pe la 10.30. Adevărul e că după Austria și odată cu întoarcerea în România, mi-a devenit din ce în ce mai greu să îmi regăsesc motivația, disciplina, inspirația. În Austria am dispărut din online din motive logistice, iar în România nu îmi vine să mai revin din simplul fapt că mi-a fost bine cum eram în Austria.

La momentul actual, să mai stau pe Facebook sau în online, chiar și să mai scriu pe blog, mi se pare exact cum e ziua de astăzi, 25.04.2016 – o zi de luni ploioasă. Am ba energie, ba inspirație, ba timp, ba motivație, ba chef, ba una, ba alta, dar niciodată toate în același timp. Și nici disciplina nu mai există la nivelul la care exista odată, ca să le adun pe toate cele de mai sus la o discuție.

Câteodată mă bucur de faptul că nu am un program zilnic stabilit, că am timp și spațiu să mi-l creez eu, că sunt mai zen când trebuie să mă ocup de lucruri neprevăzute, când mă pot implica în proiecte alese de mine și care îmi fac plăcere. Alteori, îmi este dor de o mică rutină, să știu că orice ar mai apărea, măcar am un orar cât de cât setat și nu e totul în bătaia vântului. Și e clar că oricât de vag ar fi, programul ăla m-ar ajuta să am puțin mai multă disciplină decât acum, când sunt lăsată de capul meu.

Mi-aduc aminte acum aproximativ un an, cum arăta o zi din viața mea: trezirea pe la 5-5:30 dimineața, sală și piscină/saună de la 6:00, până undeva în jur de ora 8:00. Apoi, mers la supermarket, cumpărat mâncare/fructe/legume pentru ziua în curs, și undeva de pe la 9:00 ajuns la birou. Uneori, când chiar mă ambiționam, apucam să spăl și mașina.

Știu că totul pornește din interior, motivația asta, împreună cu disciplina de care zic că lipsește, dar chiar e incredibil cât de multe poate schimba un singur an – un an tumultos, cu schimbări și deraieri de la ce credeam a fi o viață stabilă.

Acum, înapoi în zilele noastre, încercând să găsesc răspunsurile la întrebările mele, am ajuns să îi întreb pe alții:

* ‘Tu cum te pui pe treabă, când nu ai chef?’

* ‘Unde îți găsești inspirația să faci X lucru?’

* ‘Cum te lupți cu tine când știi că trebuie să faci ceva, dar balanța te înclină mai mult spre lasă pe mai încolo?’

etc., etc., etc. …

Varietatea răspunsurilor este mare, de la replici prin citate – ‘Cea mai lungă dintre călătorii începe cu un singur pas’ sau ‘Oamenii de succes și cei obișnuiți au multe în comun și fac aceleași lucruri. Diferența este că primii continuă să le facă, chiar și atunci când le lipsește dispoziția necesară’, și până la cel mai simplu – ‘Eu, pur și simplu, mă apuc de cel mai banal lucru de pe lista mea, iar apoi intru în acțiune și mă încarc cu energie, așa că cel mai bine îmi este să continui’.

Răspunsuri absolut legitime… Doar că așa cum nu există vreo rețetă universală a succesului, așa ți-e și cu viața. Motivele diferă de la om la om, și pe fiecare ne împing de la spate lucruri complet diferite.

 

Acum, că ți-am arătat că nu am de ce să copiez după tine, îmi spui și mie – tu cum vezi treaba asta cu motivație și inspirație și disciplină? 🙂

Bucurie de Aprilie

De când mă știu, Aprilie m-a bucurat cel mai mult dintre toate lunile anului (chiar și mai mult decât luna mea de naștere). Nu doar pentru că înseamnă Primăvară, ci și pentru evenimentele pe care le-a adus.

Pentru mine, Aprilie este Fericire și Iubire. Acum 8 ani, începeam o relație ce avea să dureze câțiva ani frumoși, o relație alături de un om de minune, care m-a ajutat să cresc și să mă dezvolt cât poate alții nu o fac în toată viața lor. Iar acum un an, dădeam curs ideii de a petrece o viață alături de o singură persoană, cu care să împart tot.

Revin în prezent și cele de mai sus fac parte din trecut, amândouă, cu bune și rele. A trecut timpul peste fiecare etapă în parte, iar acum Aprilie mă găsește în altă postură și îmi aduce o nouă șansă la un alt tip de fericire.

anamariapopa.com blog ana maria popa travel calatorii

Cu bagajele făcute și deja trei sferturi de casă împachetată și băgată în cutii și saci și pungi, mă pregătesc pentru un nou episod: mutarea pe un alt continent, care aduce cu sine și o a doua experiență de a depăși granițele României, când vine vorba de zona profesională. După o poveste de 3 luni în Austria, acum a venit acest moment.

Elementul de noutate, împreună cu pasiunea pentru subiect, m-au făcut să împărtășesc vestea mai devreme decât planificasem – deh, ce să-i faci cu nerăbdarea! Toate detaliile nu le voi da din casă (și rog persoanele apropiate care știu despre ce este vorba, să mențină misterul), dar promit să revin cât de des pot cu povești, întâmplări și poze, pe blog și pe Facebook, așa că ținem aproape! 😀

Și, vorba cântecului, s-auzim de bine!

Ce e fericirea?

Pentru tine? Pentru oamenii din jurul tău?

Vorbind cu oameni și auzindu-le poveștile, am ajuns să îmi dau seama că depindem foarte mult de ceilalți, în obținerea fericirii noastre. De fapt, chiar postul ăsta a fost inspirat de o conversație cu un prieten. Subiectul se purta despre faptul că era trist că nu îi ieșea cu tipa de care îi plăcea, dar totuși avea un motiv de fericire, că o altă tipă se îndrăgostise de el…

Într-o altă conversație avută mai demult cu altcineva, respectivul îmi spunea că arăt ca o persoană fericită. I-am mulțumit frumos și discuția s-a continuat cu el punând accentul pe ideea că fericirea noastră depinde, în mare parte, de persoanele de lângă noi.

Pentru mine, asta este o scuză să nu fim fericiți niciodată. ‘Auzi, tu ești fericit?’ ‘Nu, nu pot, X s-a purtat urât cu mine.’ Ok, lasă-l pe X, asta e o dovadă a felului lui de a fi. De ce trebuie să fie și o dovadă a felului tău?

Și nu, nu îmi pare rău că nu sunt de acord cu respectivul. Cum susțineam și în conversația respectivă, dacă stăm mereu să așteptăm de la alții să ne ofere câte un strop de fericire, cum ne mai mirăm că există atâția oameni nefericiți pe lumea asta?!

Cu altă ocazie, povestesc despre cum acționez eu când sunt nefericită și cum lupt pentru fericirea mea, pentru că – fără glumă – ăsta este sensul vieții mele: să fiu fericită. Așa simt. Că e singură sau cu cineva lângă mine, asta depinde de moment. Și de data asta, primesc o reacție de genul ‘ce motiv/scuză ai să (fac acțiunea care mă face fericită)?’.

Uhm, ce, poftim? Am nevoie de o scuză să schimb ceva ce mă nemulțumește? Trebuie să cer permisiunea cuiva să trec de la o stare de nesatisfacție la un zâmbet?

Iarăși stau și mă gândesc, cum ne mai mirăm că sunt atâția oameni care nu se simt fericiți? Câți dintre oamenii pe care îi întrebi de fericire, îți pot răspunde afirmativ, împăcați cu ei, și îți pot defini fericirea lor?

Am cunoscut mulți oameni în ultima perioadă, iar în majoritatea cazurilor ajungeam și la discuții filosofice, de viață și, bineînțeles, fericire. 

Ce mă face pe mine fericită? Momente. Viața. Momentele pe care le viața mi le oferă și de care încerc să mă bucur, de fiecare în parte, cum e el. Îmi pot aduce aminte de clipe fericite chiar și în perioadele cele mai negre din viața mea. Iar felul meu de a fi este de a le accentua pe cele simpatice, nu pot explica.

Să știi să apreciezi chiar și lucrurile mărunte, chiar și când nu ai chef de gânduri pozitive, asta e artă. Nu, nu o stăpânesc pe deplin nici eu, dar e un exercițiu bun de a te forma în direcția asta. D-asta, acum câteva luni, într-o discuție cu o prietenă, îi dădeam exemplu de provocarea 100 Days Challenge, în care, timp de 100 de zile, încerci să te concentrezi pe cel puțin un lucru pozitiv, în fiecare zi. Pare o joacă de copii în online, dar e un exercițiu foarte bun de a-ți forma obișnuința de a avea măcar un gând pozitiv pe zi și să găsești ceva de apreciat, oricât de mărunt.

Pentru mine? Eu îmi găsesc fericirea în momente diferite, în funcție de stare. Poate fi un pahar de vin savurat seara, după o baie fierbinte, în timp ce stau sub pătură. De când m-am mutat în Austria, poate să fie o plimbare prin munți, pe poteci înzăpezite. Într-o zi, am zâmbit urmărind o familie superbă, care petrecea timp jucându-se cărți, se bucurau fiecare de compania celuilalt și nimeni nu stătea pe telefon sau tabletă – m-au făcut fericită să văd că există iubire frumoasă pe lumea asta, m-am simțit încărcată cu energie și speranță.

Fii dependent (da, cu doi de i) de oamenii din jurul tău că să te simți împlinit și observă-te cum te simți gol și nefericit, odată ce ei nu mai sunt în preajma ta. Abia atunci când ești fericit și liniștit și împlinit și și și, singur, abia atunci o să te poți declara fericit și în preajma altcuiva. Până atunci, doar te păcălești…

Viața toată e compusă din momente, roz sau gri. Dar oricând poți găsi ceva roz într-o perioadă gri, sau invers – ceva gri într-o perioadă roz. Depinde doar pe ce culoare vrei să te concentrezi 🙂

Cum am dispărut din online

Forțat. Exact așa.

De aproape 2 luni (și nu știu cum a trecut timpul) m-am mutat din București. Din România. În Austria. În munți. Am ajuns în fundul pământului, într-un sătuc de maxim 1000 locuitori. Eu cred că e cu tot cu turiști, pe tot anul, cumulat.

În primul rând, există un singur trotuar, și nu pe sens. Ai un singur trotuar pe care poți sa mergi, pentru că oricum dacă ar mai fi unul și pe partea cealaltă, nu ar avea cine să îl calce.

Am ajuns într-un loc fără nimic. Nu tu o cafenea, nu tu un doctor, nu tu o farmacie, nu tu un supermarket. Și nu, nu tu o conexiune la internet. Noroc cu deplasările, că beneficiez de netul altora. Nu mă plâng, e chiar o provocare. Persoană de Social Media și online, fără acces la net. Dar am descoperit chestii interesante cu ocazia asta.

În primul rând, sunt mai atentă la oamenii din jurul meu. Mai prinsă în conversații, mă bucur mai mult de momente. Râd mai mult și mai cu poftă. Sunt mai liniștită că nu îmi vibrează telefonul mereu. Am aer curat în jurul meu, mult alb și zăpadă. Mi-am dezvoltat alte simțuri.

Prietenii făcuți p-aici mă întreabă cum se poate ca o ‘prințesă’, o fată de oraș – capitală europeană chiar – să se acomodeze la sat. Dar zău dacă a fost chiar așa greu. Da, îmi lipsește confortul ăla de ‘am poftă de cartofi prăjiți la miezul nopții și mă duc la Mec și îmi iau’. Vreau să mă văd cu cineva? Vreau să fac una-două cumpărături? Eh, atunci mă urc frumușel în autobuz și mă duc în orășelul alăturat, unde am 2 mini-mall-uri cu câteva magazine și cafenele și 3 supermarket-uri.

Toată chestia asta mă ajută să trăiesc doar cu ce e necesar. Eu, oamenii din jurul meu, natura, emoții și momente.

soll-skiwelt-austria-mountain-winter-snow-ski

 

Viața de aici e atât de demateralizată (dacă o exista cuvântul ăsta), încât – acum câteva zile am avut probleme cu telefonul. S-a închis singur. Încerc restart, reset, nimic. Se închidea într-una, dar de deschis nu. Și deja mă gândeam că o să trebuiască să stau și fără telefon, nu doar fără net. L-am lăsat în pace, îmi imaginam că trebuie măcar să anunț lumea că nu mai sunt disponibilă sub nici o formă. Și apoi, și-a revenit telefonul. I-am mulțumit frumos și amabil, nu mă simțeam nici mai ușurată, nici mai fericită. Era doar un obiect.

Unul din oamenii mei din București mă întreba, la un moment dat când mă prinsese online, dacă îmi e dor de acasă. Nu am stat prea mult pe gânduri până să îi răspund negativ. Pentru mine, ‘acasă’ e un sentiment, nu un loc. Și atâta timp cât sunt fericită, liniștită, chiar nu contează locul unde mă aflu. Da, îmi este dor de oameni, asta recunosc. Dar și asta se poate rezolva cu un mesaj și un gând frumos, chiar dacă transmis mai greu.

Ne-am obișnuit prea mult cu tot confortul dat în special de tehnologie. Da, e folositoare, ajutătoare, dar atât. Nu înseamnă și nu poate înlocui viața. Iar când asta dispare, rămânem tot noi, oamenii. Noi, cu gândurile, emoțiile, sentimentele și trăirile. Am ajuns la concluzia că am cam uitat asta… Și mă includ și pe mine, eu din trecut.

Anul trecut, pe vremea asta, nici nu îmi imaginam viața fără internet, telefon… Și totuși, acum simt că exist mai mult ca niciodată. 🙂

 

Lecția de viață pe 2015

M-am întâlnit cu un prieten, cu puțin înainte să plec. Nu ne mai văzusem de luni bune. Așa că am stat la povești despre ultimele întâmplări, iar omul respectiv m-a făcut să mă gândesc ce fac eu bun în viața asta. Și experiența mi-a arătat că oamenii au avut de învățat din poveștile mele, fie ele fericite sau triste.

Eu am fost și continui să fiu genul de om care preferă să învețe pe pielea lui, să știe de ce va evita pe viitor anumite chestii, mai degrabă decât din ce îmi auzeau urechile. Așa am ajuns să primesc reacțiile – pozitive sau negative – ale celor din jur, care își găseau inspirația, lecțiile, alinarea sau ce mai aveau ei nevoie, în poveștile spuse de mine. Și tot așa am ajuns să transmit mai departe o experiență grea și învățaturile primite.

Nu mai devreme de Aprilie anul curent mă căsătoream. După unii, prea curând pentru vârsta mea sau pentru termenii relației, iar după alții făceam ceva complet greșit având în vedere că alesesem pe cineva de o altă naționalitate și religie. Ascultam pe fiecare în parte, dar știam ce zicea inima mea care era mult prea fericită, încât a omis să mai consulte și mintea.

Așa că pe 18 Aprilie 2015 devenisem soția cuiva alături de care abia așteptam să îmi petrec tot restul vieții, pe care să îl trăim în stilul nostru frumos de până atunci. Dar, ceva-undeva-cumva a intervenit, iar într-una din zilele imediat după semnarea actelor, omul de lângă mi-a arătat o parte a lui pe care eu nu o cunoscusem niciodată.

Inițial, am trecut peste, i-am căutat scuze, am încercat să schimb ceva la mine, pentru că acum eram doi. În decursul a celor aproape 4 luni care au urmat, atitudinea respectivă se accentua din ce în ce mai mult și se extindea. Am căutat iarăși explicații și motive, până am trăit un moment pe care nu îl doresc nimănui. Agresivitatea și violența atinseseră un nivel la care viața îmi fusese pusă în pericol, iar atunci a avut loc și trezirea la realitate.

Între timp, îmi pierdusem din apropiere oameni și nu mai știam la cine să apelez, cu cine să mă sfătuiesc, ce să fac. După multe telefoane date și planuri făcute, am reușit să ajung și la partea practică. Am plecat, am înaintat divorț și eram pregătită să îmi construiesc iarăși o viață de care să fiu mândră și în care să fiu fericită. Au mai urmat momente de groază, cu hărțuiri și teroare, dar ceva din mine îmi zicea să stau liniștită, că povestea se apropie de final.

Emoțile și trăirile de atunci? Ok, să ating și partea asta. Dacă au fost momente când mi-a fost greu? Nu, nu mi-a fost greu. Mi-a fost al naibii de greu și de dureros. Mă duceam în terapie și o rugam disperată pe terapeută să îmi zică orice, să fac orice, dar să nu mai simt ce simțeam. Să nu mai am amintirile alea. Să nu mă mai gândesc. Să nu le mai simt toate, învălmășite. Să trec mai repede peste. Dar nu există rețetă pentru asta. Durerea insistă să fie simțită, că poate-poate rămânem cu ceva după. 

Și eu, personal, am rămas – cu lecții despre viață și oameni. Mi-am găsit destul de repede un loc de muncă în altă țară și îmi continui viața – după ce am renunțat la cine m-a rănit cum nu mi-aș fi imaginat vreodată.

Ce transmit mai departe?

În primul rând și cel mai clar – conștientizarea acțiunilor. Dacă partenerul – care trebuie să fie sprijin, ajutor, familie – devine cel care cauzează suferința, acționează în cel mai mic sens de violență fizică sau teroare psihică și i se lasă impresia că i se permite, că i se găsesc scuze, atunci va reveni la acel comportament și îl va amplifica de câte ori simte nevoia să se exprime. Pentru că ceea ce permiți, exact aia va continua.

Nu, decizia de a pleca nu e ușoară. La naiba, e chiar grea. Mai ales când e vorba de alte lucruri la mijloc, poate când mai sunt și alte persoane implicate. Sau alte situații. Dar absolut nimic din lume nu se compară cu teroarea de a sta lângă cineva violent, lângă cineva cu care trebuie să îți măsori orice cuvânt sau acțiune, că e posibil să îți fie viața în joc. Da, tentația este de găsit scuze, pentru că e ușor – ‘a avut o zi grea’ sau ‘s-a certat cu cineva’… Nu există scuză pentru violența sau agresivitatea de orice natură. Și nu există nici cale de întoarcere de acolo.

Personal, nu cred că are vreo legătură cu religia – exemplul de față: religia musulmană. Deși lumea încercase să mă avertizeze ba cu glume, ba cu discuții serioase și teorii de viață și exemple, am preferat și vreau să cred în continuare că violența nu e o chestiune de religie. Este o alegere. Bărbatul alege să se poarte ca un animal cu femeia lui, consideră că are un avantaj în forța fizică și se folosește de el. Iar ideea conform căreia se va schimba pentru femeia pe care o iubește, dar pe care o abuzează, nu are fundament în viața reală, când te trezești în inferioritate musculară și forțoasă. 

Cred cu tărie, în schimb, că este în strânsă legătură cu felul și mediul în care bărbatul respectiv a fost crescut, de principiile de viață care i-au fost insuflate în famillie și apoi de cele pe care și le-a adoptat singur, ca un om în devenire ce este. 

Violența este o alegere, nu o întâmplare, nu o greșeală. De greșit, greșim cu toții, bărbați sau femei. Dar atâta timp cât sunt metode de reacție – metode umane, atâta timp cât există cuvinte prin care te poți exprima ca să rezolvi situațiile, o să o spun din nou – nu există scuză pentru așa ceva. 

Eu am ales să păstrez în istoria mea piatra asta de hotar și pot doar să mulțumesc.

Notă: Povestea originală a suferit mici modificări în transpunerea scrisă – din motive legale, dar care nu i-au afectat morala. Zic de motive legale pentru că după publicarea poveștii de mai sus, mi s-a transmis printr-un mesaj că personajul principal are de suferit prea mult de pe urma faptului că am făcut publice întâmplările, iar ca rezultat se va îndrepta spre zona legală să își facă dreptate.

Inițial, am fost revoltată. Nu mi se părea corect să nu pot transmite mai departe o poveste la care eu am participat și după care am avut suficient de tras. Nu mi se părea corect să nu am dreptul la libera exprimare. Nu mi se părea corect nici față de persoanele care trecuseră prin întâmplări de același gen și își găsiseră alinarea să vadă că nu sunt singure și că cineva are ‘voce să transmită mai departe’ niște evenimente dureroase. Așa că am vrut să continui și să merg și mai încolo…

Dar. M-am oprit o clipă și mi-am dat seama că intenția mea nu a fost niciodată – nici prin cele devenite publice, nici prin altceva – să îi fac rău omului pe care îl iubisem cândva. Am vrut doar să împărtășesc ceea ce trăisem. Iar reacția lui a fost suficientă să îmi dau seama că fiecare acționează după cum poate mai bine. Așa că și eu am reacționat în felul meu.

Am ales să păstrez publică, totuși, povestea, dintr-un singur motiv foarte simplu: reacțiile primite de la oameni. Am primit mesaje de la bărbați care își cereau scuze în numele ‘rasei’ pe care o reprezintă. Am primit mesaje de la femei pe care le-am ajutat, care au găsit alinare că nu sunt singure, că se poate să ai o viață și după evenimente de genul, că cineva a transmis lumii ceea ce ele nu au avut curaj. Și nu pot să descriu sentimentul pe care îl ai, atunci când povestea ta inspiră pe cineva. Când primești mesajul ăla de îți mulțumesc că ai făcut ceea ce eu nu am avut putere să fac.

Iar povestea mea aparține lui 2015, și acolo rămâne. O voi purta cu mine toata viața, și-a lăsat urmele și m-a schimbat, dar am decis că nu o mai las să mă mai afecteze în noul an 🙂 Și așa am încheiat capitolul ăsta.

 

anamariapopa.com blog post plecare avion abandon poveste de viata violenta agresivitate neacceptare cer albastru religie musulmana barbat violent divort ana maria popa