Se poate și mai rău: poveste din spital

Ultimele câteva săptămâni nu au fost cele mai strălucite pe care le-am trăit. Se pare că stilul de viață haotic – mâncat neregulat și mai mult prostioare, stres, câteva ore de somn pe noapte – toate m-au adus în situația de a ajunge la spital. Dar după nu foarte mult timp petrecut acolo, mi-am dat că problemele mele nu sunt cele mai urâte.

La spital am ajuns cu niște dureri crunte și un balon care crescuse în zona abdomenului inițial. Medicul care mă consultase în primă fază mi-a spus că preferă să mă trimită la spital unde mi se pot face și analize pe loc, decât să iau tratament pentru niște simptome despre care nu știa exact de unde porniseră. Mi s-a părut corect și i-am ascultat sfatul, așa că am ajuns la Spitalul Elias unde, câteva seturi de analize mai târziu, s-a ajuns la concluzia că totul era pe fond de stres și stil de viață amețit. Ceea ce nu era departe de adevăr. Iar ceva timp mai târziu și după perfuzii, la câteva ore de stat pe acolo, îmi mai revenisem.
Însă vizita asta m-a făcut să îmi dau seama (încă o dată!) că există lucruri mult mai rele pe lumea asta decât cele cu care ne confruntăm fiecare, personal. Se și zice că dacă ne-am pune toți probleme la un loc și am trage una oarecare la sorți pe care să o rezolvăm, am da înapoi și le-am prefera tot pe ale noastre. Sau ceva pe acolo, dar ideea e aceeași. Și asta pentru că măcar pe ale noastre știm să le controlăm, să le rezolvăm, să le facem mai bine.

Așa am zis și eu după câteva ore petrecute în Camera de Gardă. În primul rând, trebuie să îmi pot controla stilul de viață încât să nu mai ajung în situația în care să îmi fie rău și nici să nu mai ajung în spital. Vorba aia, mai bine să fie bine și să nu fie rău :)))
Iar apoi, poveștile la care ești martor chiar și într-un timp scurt petrecut într-un asemenea loc te fac să vrei să te ții cât mai departe pe viitor. Și, de data asta măcar, nu am nimic de comentat la adresa medicilor sau a mediului. Chiar am rămas plăcut surprinsă de faptul că era destul de curată zona Camerei de Gardă, spre deosebire de altele pe care le mai vizitasem, dar și personalul atent și profi. În schimb, povestea următoare întrece orice imaginație:

Se făcea că odată intrată în Camera de Gardă, m-au băgat într-o sală de așteptare unde mă întorceam mereu până se eliberau cabinetele unde trebuia să merg pentru diverse analize. La un moment dat, întorcându-mă de la ecografie, găsesc un coleg de așteptare. Omul era întins pe targă și se văita și plângea. M-am uitat la el, nu părea grav. Mai degrabă, părea puțin homeless. Era îmbrăcat în niște haine murdare și șosete încălțate greșit. Deși nu avea voie să folosească telefonul în zona aia, și-a sunat soția sau partenera sau ce era și a început să o înjure, să o acuze de niște atacuri la adresa lui. Abia după ce a mai dat câteva telefoane, am aflat că omul fusese bătut de un grup, cu niște bâte, că i-o dăduseră parșivească și că urma să se răzbune. Și-a sunat toți cunoscuții să le spună pe rând ce a pățit, să îi asigure că va aranja el conturile, iar apoi și-a sunat băiatul să își ia ‘adio’ și să îi dea detalii despre cum îi va omorî el pe cei care l-au bătut și apoi se va sinucide. Între timp, în sală nu era nimeni din personalul spitalului, toți veneau și plecau după ce îi atrăgeau atenția să nu mai folosească mobilul.
Pe nenea l-au dus la analize, iar mie mi se terminase perfuzia, îmi primisem rețeta și urma să plec. Nu știu exact ce mă marcase în povestea omului, că până la urmă putea să nu fie adevărată – având în vedere faptul că omul puțea crunt a alcool. Dar am simțit că nu puteam să plec știind informațiile pe care le auzisem și să nu zic nimănui nimic. Așa că pe drum spre ieșirea din Camera de Gardă căutam pe cineva căruia să îi povestesc. În trecere, am auzit un doctor dând indicații pentru contactarea Poliției care să vină și să se ocupe de omul ăla agresiv și răzbunător.
Mai mult decât că m-am liniștit că se lua acțiune în legătura cu situația respectivă, m-a bucurat faptul că medicii spitalului nu trecuseră cu vederea cele auzite. La cât de tare vorbea omul la telefon, era greu să nu audă toată Camera de Gardă povestea lui, însă la fel îmi și imaginam că medicii concentrați pe multele cazuri – și unele grave – pe care le aveau, nu mai stăteau și de povești. Mai exact, mă așteptam ca ei să se ocupe fix de problemele medicale ale omului și atât, limitându-se la ceea ce le cerea fișa postului. D-asta m-a și bucurat să văd implicarea ca de la om la om. Nu știu ce s-a întâmplat mai departe, dar am mers liniștită acasă știind că cineva era la curent cu ce întâmplase acolo și nu rămăsese impasibil.

Iar eu am trecut pe tratament și mi-am revenit, lucrez iarăși să îmi găsesc disciplina avută și pierdută, învăț să și gătesc, și zic eu că îmi revin la timp pentru excursia la Roma care mă așteaptă săptămâna viitoare, woot-woot!

Așa că acum, dincolo de ce a fost în ultima perioadă, am ales să fac un pas în spate și să privesc povestea în ansamblu. O să mă învăț să am mai multă grijă de mine, apreciez că nu mi s-a întâmplat ceva mai rău și sunt fericită că mi-am revenit la timp să mă bucur de plecarea ce urmează. 🙂

Ca un sfat, ceva de încheiere, vă încurajez să vă uitați și voi la imaginea mai mare și vă doresc să nu ajungeți în situații dificile pentru a vedea că se poate și mai rău decât poveștile prin care trecem fiecare.

Și ca să încheiem într-o notă pozitivă, mai jos las o chestie care-mi place tare mult:

Despre oamenii pesimiști și cum să ne purtăm cu ei

Trait

Relaționarea cu oamenii pesimiști sau care găsesc mereu ceva negativ de spus nu e ușoară și nu e o idee bună pe termen lung, pentru că – să fim serioși, câtă energie negativă poate un om să ducă, mai ales dacă nu e a lui și nu poate îndrepta lucrurile el însuși?

Însă sunt momente în viață când dai de oameni pesimiști și chiar trebuie să menții o comunicare constantă și să construiești o relație cu ei, fie pentru că sunt parte din mediul profesional, fie din cel familial.
De cele mai multe ori, noi, cei care suntem spectatorii acestor povești, avem tendința de a reacționa în două moduri: ori  ne complacem în siatuația descrisă și îi compătimim pe cei negativiști, dar așa mai mult îi încurajăm să transmită iar și iar povești triste, ori încercăm să îi evităm pe cât de mult posibil și menținem o relaționare strict necesară tipului de interacțiune.

Eh, eu am descoperit o a treia modalitate de a conviețui cu astfel de oameni, cu care, recunosc sincer, și eu am avut momente în care nu știam de pe unde să mai fug ca să îi evit. Ideea pe care se bazează reacția pe care am tot testat-o este că nici nu îi plângi de milă omului din fața ta, pentru a-i oferi ocazia de a merge mai departe, însă nici nu eviți complet o interacțiune cu el. Ci, mai degrabă, încerci să îi arăți partea pozitivă a vieții, că sigur există. Cu alte cuvinte, încerci să îi schimbi nițel starea de spirit, pentru a vedea lucrurile și în alt fel.

‘[…] Deci, dacă am înțeles eu bine, pe tine te-a supărat faptul că … ‘
De multe ori, oamenii vor doar să fie ascultați și înțeleși. Mai mult decât atât, vor să se simtă în felul ăsta. Așa că cea mai bună modalitate este să repeți ceea ce a zis persoana din fața ta, dar cu alte cuvinte. Faptul că reformulezi ceea ce tocmai ai auzit îl face pe interlocutor să te simtă implicat și interesat în ceea ce tocmai ți-a spus, dar fără a fi pasiv ca atunci când i-ai plânge de milă și l-ai însoți în tristețe.

‘Îmi pare rău să aud că s-a întâmplat asta/a trebuit să treci prin așa ceva. Există și vreo parte pozitivă, crezi că te-a ajutat pentru viitor?’
Spunându-i fraza de mai sus, încerci să îl faci pe om să iasă din starea lui negativistă și să privească cumva mai departe, mai mult decât în momentul prezent în care se lamentează. Și de multe ori, privind spre viitor, poate deveni mai optimist. Pentru că indiferent cât de gri sau negru poate fi prezentul, nimeni nu își dorește un viitor la fel. Cel puțin, în teorie.

‘Spune-mi, pot să te ajut cu ceva?’
Cel mai important lucru în întrebarea asta este să simți că vrei să faci ceva pentru omul respectiv. Da, este o întrebare de politețe și de complezență, iar dacă nu ai o relație apropiată cu persoana din fața ta, s-ar putea să nu accepte. Dar ce te faci dacă totuși acceptă, în condițiile în care tu sperai să nu facă asta, unde mai pui și faptul că nu ai chef să îi fii de ajutor?! Așa că cel mai important lucru este, în primul rând, să te întrebi pe tine dacă ai fi dispus să îl ajuți pe om, iar apoi să lansezi întrebarea către el. De asemenea, treaba asta poate funcționa și doar la nivel psihologic – omul din fața ta vede că ești implicat și vrei să îl sprijini să îi fie mai bine, și să se însenineze la simplul gând că îi pasă cuiva de ceea ce a povestit, iar apoi să îi fie mai bine.

 

Notă personală: articolul face referire strict la oamenii care se plâng mereu, care găsesc mereu ceva negativ de spus în legătură cu o situație, și nu la cei care își exprimă opiniile când ceva nu funcționează cum ar trebui sau care vin cu sugestii de îmbunătățire.

Am citit ‘Liniștea vorbește’ de Eckhart Tolle ca să nu o mai faceți voi

 

Asta vine ca un La Mulți Ani la început de an nou, este cam ce vă doresc, și nu doar pentru 2017.

Într-o raită scurtă prin bibliotecă am dat de o carte cumpărată (sau primită – cine mai ține minte?) – Liniștea vorbește de Eckhart Tolle.  Mi-a atras atenția că era subțire și aveam nevoie de una pe care să o pot acoperi total, mai aveam cam jumătate de zi liberă. Și cum sunt într-o perioadă în care mă pasionează subiectul liniștii, i-am dat o șansă.

În primul, cartea asta clar nu e pentru toată lumea. Nici pentru mine nu ar fi fost, poate, în alt moment. Am avut totuși răbdare, și cu toate astea, mi s-a părut puțin prea spirituală în anumire moment și cu anumite pasaje. Dar, per total, e o carte interesantă care te pune pe gânduri dacă nu ești deja și care îți confirmă niște chestii, în cazul în care erai deja cu alte subiecte în minte.

Eu, când citesc o carte, oricum subliniez pasajele cele mai interesante. Așa că am făcut fix același lucru și cu cartea Liniștea vorbește și am zis să le las aici pentru cine e curios cam ce poate cartea, iar dacă cineva vrea mai mult și este pasionat de spiritualitate, o recomand integral cu căldură.

 

anamariapopa-com-linistea-vorbeste-carte-eckhart-tolle-citat

 

  • Cuvintele nu sunt altceva decât indicatoare.
  • Gândurile din această carte nu spun ‘uită-te la mine’, ci ‘uită-te dincolo de mine’.
  • Liniștea este cea care va salva și va transforma lumea.
  • Ori de câte ori accepți un moment așa cum este el – indiferent sub ce formă se prezintă – ești liniștit, ești împăcat.
  • Inteligența adevărată funcționează fără zgomot.
  • Fluxul gândirii are o inerție enormă […], fiecare gând pretinde că este important și vrea să îți capteze atenția în întregime […], nu-ți lua gândurile prea în serios.
  • Mintea trăiește într-o stare de ‘nu e destul’ și de aceea e întotdeauna lacomă după mai mult. Atunci când te identifici cu mintea, devii plictisit și neliniștit foarte repede. Plictiseala e un semn că mintea e flămândă de noi și noi stimuli, de tot mai multă hrană pentru noi gânduri.
  • Astfel încât până și plictiseala te poate învăța cine ești și cine nu ești.
  • Să conștientizezi că ești conștiința din spatele vocii înseamnă să fii liber.
  • Susții că vrei să fii fericit, dar ești dependent de nefericire.
  • Acțiunea este în sine împlinire clipă de clipă.
  • Când te împrietenești cu momentul prezent, te simți acasă indiferent unde te afli.
  • Din moment ce nu poți scăpa de clipa Acum, de ce să n-o întâmpini cum se cuvine, să te împrietenești cu ea?
  • Momentul prezent este așa cum este. Întotdeauna. Poți să îl lași să fie așa cum e?
  • În ultimă instanță, nu îți asumi responsabilitatea pentru viață până nu îți asumi responsabilitatea pentru clipa de față – clipa Acum.
  • A face lucrurile pe rând înseamnă să te implici în totalitate în ceea ce faci, să acorzi acelui lucru întreaga ta atenție.
  • Este minunat să treci dincolo de dorință și teamă în relațiile tale. Dragostea nu vrea nimic și nu se teme de nimic.
  • Este esențial să aduci puțină liniște, mai ales în relațiile tale cele mai apropiate.
  • Liniștea nu poate fi și nici nu trebuie să fie creată. E suficient să fii receptiv la liniște, deoarece aceasta deja există, dar este acoperită de zgomotul mental.
  • Dacă liniștea lipsește, relația va fi dominată de minte și va fi copleșită ușor de probleme și conflicte. 
  • A asculta cu adevărat este o altă cale de a aduce liniștea într-o relație.
  • De obicei, cea mai mare parte a atenției celui care ascultă este ocupată de propria-i gândire. În cel mai bun caz, el îți evaluează cuvintele sau își pregătește următoarele replici.
  • Moartea nu este opusul vieții. Viața nu are opus. Opusul morții este nașterea. Viața este eternă.
  • Gândește-te la următorul lucru: dacă ar exista doar o singură culoare, să zicem albastrul, și întreaga lume cu tot ce se află în ea ar fi albastră, atunci albastrul n-ar mai exista. Trebuie să existe și ceva care nu e albastru, astfel încât albastrul să iasă în evidență. Dacă nu, nu ar mai fi deosebit de restul, nu ar mai exista. În același mod, nu este nevoie de ceva care nu este trecător ca să remarci faptul că toate celelalte lucruri sunt trecătoare?
  • Adevărata libertate și sfârșitul suferinței înseamnă să treci prin viață ca și cum ceea ce trăiești și simți la un moment dat este exclusiv rezultatul alegerii tale.
  • Suferința este necesară până în momentul în care îți dai seama că nu este necesară.
  • Vei simți multă suferință și nefericire dacă vei lua drept adevăr orice gând care-ți trece prin minte. Situațiile nu te fac să fii nefericit. Ele îți pot provoca durere fizică, dar nu te fac nefericit. Gândurile tale te fac nefericit. Interpretările și poveștile pe care ți le spui singur te fac nefericit.
  • Suferința începe atunci când numești sau cataloghezi mental o situație drept de nedorit sau foarte proastă.
  • Când cataloghezi ceva drept rău, îți provoci o contracție emoțională.
  • A numi și a catalog sunt practici obișnuite, însă obiceiul poate fi învins. Începe să practici a nu-numi cu lucrurile mici. 
  • Dacă îți provoci singur suferință, probabil îi vei face și pe alții să sufere.
  • Nu poți să fii conștient și în același timp să suferi.

 

Iar acum am devenit curioasă și despre Puterea prezentului. Ghid practic (2009) tot de domnul Eckhart Tolle, așa că știu ce urmează să îmi achiziționez 🙂

Ce mi-ar fi plăcut să învăț la școală

Au început și școlile și facultățile și mi-a venit în minte gândul că eu am terminat cu amândouă. Recunosc că nu am făcut master, m-am oprit după mi-am dat licența. Câțiva dintre colegii mei au continuat pentru că găsiseră ceva ce chiar le plăcea, dar majoritatea a mers mai departe pentru că, să fim sinceri, este vorba de diplomă.

M-am gândit de câteva ori în decursul celor patru ani de când am terminat facultatea, dacă să da sau să nu – master. Mereu răspunsul mi-a fost să nu, pentru că nu am găsit nimic să mă tenteze. Și pentru că mai și sunt genul de om care dacă chiar face ceva, este ori din pasiune și cu fericire și implicare, ori deloc.

Azi, iar m-a dus gândul spre subiectul ăsta. Dar mai degrabă decât să mă gândesc la un master, m-am întrebat ce aș fi apreciat să învăț până acum la școală sau facultate, nu contează. Și deși nu am făcut master, ceva îmi spune că următoarele chestii nu le-aș fi aflat nici de acolo.

 

  • Ești om și e ok să greșești, dacă înveți și nu repeți aceleași greșeli. O greșeală repetată nu mai e greșeală, devine o alegere.
  • Viața nu este o competiție nici cu tine însuți/însăți, dar nici cu cei din jurul tău, nu mai face comparații.
  • Nu există termenul de într-un final totul e perfect. Viața însăși vine cu suișuri și coborâșuri, este formată dintr-un mix de perioade roz, perioade gri și negre. Nu există sau între ele.
  • Nu urî, nu fi răutăcios. Nu înseamnă să fii amabil sau drăguț cu toată lumea, dar găsește o variantă de mijloc. O vorbă mișto zice să nu arunci niciodată cu noroi pentru că este posibil să ratezi ținta, dar mâinile tale vor rămâne murdare.
  • Lasă controlul deoparte și concentrează-te pe autocontrol. Nu poți influența ce zic, fac sau gândesc alții și nici nu ar trebui să te preocupi cu asta. În schimb, concentrează-te pe ce zici, faci sau gândești tu. Observă-te pe tine și cum te poți îmbunătăți cu fiecare moment.
  • Învață să refuzi când este cazul și învață să respecți refuzul când îl primești.
  • Pune întrebări și păstrează-ți curiozitatea vie. Nimic nu este ceea ce pare, nici oamenii, nici întâmplările și nici cuvintele. Totul este relativ și diferă de la om la om și de la situație la situație. Cere, de la răspunsuri la explicații, cere ceea ce ai nevoie.
  • Oameni, lucruri, situații – toate vin și pleacă. Nu încerca să păstrezi în prezent ce își are locul în trecut. Lasă-le să treacă, dar rămâi cu ceva după fiecare.
  • Trăiește în prezent. Bucură-te și supără-te doar pe lucruri care țin de aici și acum, atât.

… Și cu siguranță că mai sunt multe altele, dar astea sunt cele care mi-au venit în minte acum. În orice caz, un lucru este clar: cât trăim învățăm, iar ceea ce știm devine ceea ce știam, dacă avem dorința de a evolua. 🙂

 

 

quote-do-not-be-afraid-of-perfection-you-will-never-attain-it-salvador-dali-anamariapopa-om-blog

Am trăit-o și p-asta!

Trait

Sunt perioade în viață când îți duci existența de zi cu zi și ai impresia că totul merge lin, prea de tot, poate chiar spre plictisitor. E ok, pentru că vine și momentul în care revii la realitate și îți dai seama că oamenii pe care îi întâlnești sub o formă sau alta, fac totul mai interesant în jurul lor și inclusiv și al tău.

Data viitoare când m-aș putea gândi că nu am o viață interesantă sau că devine plictisitoare, îmi voi aduce aminte de povestea de mai jos.

Se face că acum câteva zile ajung la spital cu o problemă. După vreo 5 ore de așteptare, vine medicul. Își cere scuze că m-a lăsat să aștept și mă poftește în cabinet. Acolo, începe consultația și apoi îmi spune că vrea să stea mai mult la discuții cu mine și îmi pune tot felul de întrebări, mai mult sau mai puțin relevante. Unde vedea că mă încrunt și sunt pe punctul să obiectez, îmi spunea să am puțină răbdare și o să văd sensul. În fine, am ajuns la final și eu tot nu am aflat sensul.
Daaar, după o oră petrecută în cabinet pentru consultație, am plecat zâmbind din spital și am ajuns să râd în hohote când eram singură în mașină. Și apoi râdeam din nou cu fiecare prieten căruia îi povesteam discuția.

Mai exact, se făcea că domnul doctor (numele sau specializarea nu își au sensul), avea un mare dulap cu câteva rafturi bune și toate pline de icoane. Pervazul ferestrei, la fel. Una din primele întrebări adresate a fost dacă sunt religioasă. Apoi, s-a început o discuție despre tatuaje:

– Acum, dacă tot ai cerneală pe tine, asta este. Dar măcar nu îți mai face, nu le mai înmulți. O să vezi că atunci când îți găsești bărbatul potrivit cu care să intri într-o uniune, sărutul lui se va simți diferit deasupra zonelor cu cerneală.

Ok, mhm, nu aveam de gând să încep discuții și dezbateri. Dar continuă atingând părți psihologice. Am încercat să îi spun domnului că am terapeut la care merg, sunt ok cu capul, însă încerca să îmi demonstreze că stările pentru care m-am prezentat la cabinet sunt pe fond psihic. I-am recunoscut că am avut ceva stres în ultimul an, însă am trecut peste și sunt bine acum.

– Eu îți zic sincer, după cum te văd, că tu ai nevoie de un bărbat lângă tine, să te completeze. Ai nevoie de el să îți fie partener, sprijin, iubit, amant, protector, tată…

– Cu tot respectul, consider că subiectul îl am acoperit și îl stăpânesc.

– Uite, dacă vrei, eu îți pot prezenta un prieten. Este un om foarte bun și ți-ar fi potrivit. Are vreo 40 de ani, divorțat, are un copil la liceu și este primar pe undeva (nu mai știu).

L-am asigurat că nu este cazul de asemenea eforturi, am reușit să întrerup conversația și consultația, însă fără a ajunge la vreun diagnostic. Ah da, iar la final, m-a întrebat dacă am icoane în casă și i-am confirmat că sunt asigurată (și) din punctul ăsta de vedere.

Pe scrisoarea medicală de după scria ‘stres’. STRES!!! Atât, asta am. Bine că am aflat, pfiuh!

 

Trait

Iunie cu muzică

Din toate punctele de vedere.

Pe 1 Iunie m-au năpădit de pozele copilăriei tuturor – de când erau în brațele mamei și din prima zi de școală și altele, pe scurt. Iar ce e mult, e cam prea mult. Așa că m-a lovit inspirația și m-am gândit că în loc de niște poze, fie ele și drăguțe, cu piticanii bucălate și în ipostaze amuzante, să provoc lumea să facă publice melodiile care le-au marcat copilăria.

Povestea mea am scris-o aici, chiar pe 1 Iunie, dar apoi am fost curioasă și de alegerile celorlalți din jur. Așa că am provocat niște oameni mișto să facă parte dintr-o Zi a Copilului cu muzică, în loc de poze. Rezultatul a fost împachetat sub hashtag-ul #ProvocareMuzicală (sau muzicala, noroc că ajung toate în același loc), pe Facebook. Mai jos puteți vedea buchetul de melodii ale copilăriei, muzica ce a marcat fiecare om în parte, și oameni din generații diferite.

Dar, în primul și în primul rând, înainte de a vă trezi amintiri, vreau să le mulțumesc oamenilor care au acceptat să facă parte din provocarea asta 🙂 Mulțumesc pentru deschidere și apreciere, deși nu cu toți am avut contact direct până acum sau au fost persoane pe care le-am cunoscut și văzut o singură dată în viața reală.

Și acum, în ordine aleatorie, oamenii care au împărtășit o bucățică din amintirile lor:

Sabina, blogger @ sabinacornovac.ro

Diana, blogger @ dianaduca.ro

Eliza, solistă @ ELIZA & No Stress Band

Zina, blogger @ EuSuntZina

Alexandru, prieten de 10 ani & blogger @ alexandrunestian.ro

Irina, blogger @ irinabaragoi.ro

Nico de la Radio, Radio Host @ ProFM & Voice Over @ DanceFM

Adelin, pe care l-am aflat când a comentat la melodia Irinei 🙂

Sorin, blogger @ chineata.ro

George, realizator @ Noapte Bună, Internet

Alex, fotograf & blogger @ alexdamian.ro

Vlad, fotograf @ vladilas.ro

Victoria, blogger @ victoriagiorgiana.com

Claudiu, artist @ Claudiu Zamfira

Andra, blogger @ andranicula.ro

Ștefan, Marketing @ Diverta

Ionuț, blogger @ bunescu.ro

Mihai, mirat că l-am inclus în provocare & blogger @ mihaivasilescublog.ro

 

… Iar la aceștia se mai adaugă oameni provocați la rândul lor, mai departe, și tot așa.

Mie-mi place ce-a ieșit, pe bune 🙂 Chiar dacă le adun împreună și apuc să mulțumesc la comun și în public, abia după o săptămână (că în privat le-am mulțumit la momentul faptei), să știți că de fapt când nu am făcut-o mai devreme, m-am gândit la voi. Cum vine asta?

Păi, miercuri a fost ziua cu pricina, bun. Miercuri seară, eu mi-am găsit apartamentul inundat… Joi și vineri am stat să rezolv p-acolo, sâmbătă m-am odihnit că mnah, și Doamne-Doamne s-a odihnit după muncă. Duminică am fost la vot și asta ne-a epuizat pe toți, apoi ați tooot fost voi cu concerte – ba Maroon 5, ba Johnny Depp… Și am zis să vă las să vă reveniți și să vă puteți concentra pe întoarcerea în timp.

La final, eu nu o să pun poze cu mine de când eram copil, dar voi încheia cu o poză în care mă simt copil. Lună frumoasă și copilăroasă să avem, zic!

 

anamariapopa.com blog post florin om frumos poza fericire carusel

Amintiri (muzicale) din copilărie

Primesc ieri un mesaj care m-a luat pe nepregătite – o rugăminte să descriu copilăria mea în 3 cuvinte. Pare ușor, dar nu mi-a ieșit chiar din prima. Ce-i drept, nici foaaaaarte mult nu mi-a luat, iar rezultatul se poate citi în articolul Sabinei, unde am participat alături de alți 32 de bloggeri la buchetul de cuvinte despre copilărie.

Și pentru că e Ziua Copilului, și îmi place muzica, și îmi plac provocările – fac 3 în 1 (eu și cafeaua :D): lansez o provocare: Ție ce melodie îți aduce aminte de copilărie?

 

Eu știu că aveam casete pe care le ascultam doar în mașină, pentru că nu aveam încă walkman. Momentul meu preferat al zilei era dimineața când mă duceam spre școală și îi înnebuneam pe ai mei cu aceleași melodii pe repeat. Culmea a fost că nu ascultatul zi de zi le-a deteriorat. Thalia și Azucar Moreno erau, și au rezistat doar până mașina a fost inundată. Pentru că a căzut în lac. Mă rog, fiecare cu ce-l doare, iar eu cred că am plâns după casetele alea, cât nu plângeam pentru o păpușă Barbie.

Acum, de Thalia se mai aude ce se mai aude, o poză pe Facebook, un parfum, etc, dar Azucar Moreno a dispărut complet. Eh, până una-alta, vă las cu una din melodiile copilăriei mele… ↓

…și vă provoc să vă amintiți o melodie de când erați mici și să o postați pe Facebook cu hashtag-ul #ProvocareMuzicală 🙂