Nașterea și recuperarea (grea) după cezariană

Acum trei luni și jumătate, Lorelai vedea lumea asta. Despre părțile magice am scris în articolul aniversar pe care i l-am dedicat când a împlinit două luni – aici – și tot atunci am și zis că voi povesti cum a fost momentul nașterii. Mi-a luat ceva să îmi fac curaj să îmi aduc aminte. Nici nu aș avea cum să uit complet, mai ales că procesul în sine nu este o amintire plăcută, însă zi de zi cu ființa minunată care a apărut în urma cezarienei acoperă din ce în ce mai mult momentele grele de atunci. Și le acoperă atât de bine, că de multe ori îmi vine deja gândul că mai vreau o creatură d-asta prin preajmă. Daaarrr până acolo, mai am multe clipe frumoase de trăit alături de piticania existentă și de omul nostru. 🙂

De când am descoperit că sunt însărcinată, în mintea mea exista doar varianta unei nașteri naturale și nici măcar nu mă gândeam la o cezariană. Nu negam că și cezariana era o posibilitate, dar clar pentru altele și nu pentru mine. Ascultam poveștile tipelor care trecuseră prin momente de genul, ca pe o poveste, dar nu ceream detalii și nu încercam să îmi imaginez că eu aș putea să trec prin așa ceva. În mintea mea era clar că nu am cum să ajung la cezariană și tocmai de aceea nici nu mă documentam pe subiect. Pentru mine, exista doar nașterea naturală și atât. Nu spuneam asta nimănui, dar mintea mea era deja setată și nu accepta altceva.

Apropiindu-mă de momentul culminant, abia așteptam să îmi văd extraterestrul pe care îl simțisem în ultimele luni mișcând în burtică. Speram și credeam că va apărea mai repede, dar s-a lăsat așteptat suficient de mult și și-a făcut apariția abia cu trei zile mai devreme decât data preconizată. Teoretic, trebuia să nasc pe 12 Noiembrie 2017, iar ea a bătut la ușă pe data de 9.

Durerile începuseră undeva pe 7 spre 8, dar erau la distanță mare și destul de suportabile. Am fost la doctor și mi-a zis că încă nu e momentul. A mea tipă doctor urma să plece în vacanță pe 10 și îmi propusese să mă programeze la cezariană, dar bineînțeles că am refuzat, având în vedere că eu băteam pasul pe nașterea naturală. După controlul de pe 8 mi-a zis să vedem cum trec de noaptea următoare și cam aia a fost – nu prea am trecut.

În noaptea de 8 spre 9 Noiembrie m-au apucat durerile rău, pe la 1 dimineața mă mutasem din pat să nu trezesc omul de lângă mine, iar o oră mai târziu deja îl sunam din cealaltă cameră să vină, pentru că eu nu mai puteam nici vorbi, d-apăi mișca. El a sunat doctorul să îi explice și uite așa la ora 4 eram la Sanador la maternitate.

Chiar și până aici țin minte destul de vag, dar de acum încolo chiar mi s-a rupt filmul. Contracțiile deveneau din ce în ce mai dese și dureroase, dar copilul era poziționat posterior. Ceea ce înseamnă că el nu se împingea pe unde trebuia și nu avea șanse sa iasă natural. Iar eu, în loc să las loc și de varianta cezarienei, susțineam sus și tare că eu aleg să nasc natural și uite așa am refuzat să fie chemată tipa mea doctor.

Pe scurt, am înnebunit de durere câteva ore în sala de travaliu, urlam cât mă țineau plămânii că vreau să mă ajute cineva, calmantele nu își făceau efectul, eu mușcam din perna și salteaua de pe patul de spital, de epidurală nu se punea problema pentru că nu eram deloc-deloc dilatată, au venit enșpemii de doctori și asistente și moașe și naiba mai știe cine erau oamenii care băgau degete în mine să palpeze copilul. Toți îmi spuneau că e incredibil cum se simte capul copilului de aproape, dar că nu e poziționat bine și nu are cum să iasă.

Pe tata la copil nu îl lăsau în sala de travaliu cu mine, iar în momentul în care am simțit că înnebunesc de durere am purtat o mini-discuție cu o tipă doctor care era de gardă atunci și care mi-a schimbat complet și instantaneu preferințele. Se făcea că tipa asta tânără și frumoasă și slabă și aranjată avea doi copii, amândoi născuți prin cezariană. Nu mai știu exact cuvintele, dar mi-aduc aminte concluzia de genul – ‘o naștere naturală dificilă poate avea o recuperare la fel de grea precum o cezariană ușoară’ și ‘în câteva ore de când ești aici nu te-ai dilatat deloc, dacă vrei noi mai așteptăm, dar e posibil ca abia spre prânz/după-amiază să se vadă o îmbunătățire, dacă și atunci’. Eh, și propozițiile astea mi-au pus capac și am cerut să vină tipa mea doctor și să intru in cezariană.

Numai că decizia mea a coincis cu marele trafic bucureștean de dimineață, să fi fost vreo 8 sau 9 ora, nu mai știu. Așa că logic că a durat până a ajuns doc la maternitate. Iar când a ajuns, nu aveam sală de operație liberă. Când am avut și sală, nu am avut anestezist disponibil. Și într-un final, am avut totul gata și m-au luat. În momentele alea de calm interior pentru că știam că în curând, totul se va sfârși, mă gândeam doar la al meu partener care aștepta singur pe holul maternității. Mi-au spus că nu are voie în sala de operații cu mine și nu știam că el nu fusese anunțat că mă bagă în cezariană și că urma să se trezească direct cu copilul în brațe.

M-au dus în sală și a urmat anestezia în coloană, mi-au spus să nu mă mișc deloc pentru că e suficient să se miște acul gigant un milimetru și să rămân paralizată. M-am rugat doar să nu mă apuce vreo contracție fix în secundele alea, că aia eram, nu o puteam controla. Norocul a fost că a ieșit bine anestezia și am simțit o senzație de căldură, iar de acolo m-au așezat asistentele pe poziție. Eu doar căutam să îmi fixez privirea într-un punct, să nu văd ce se întâmplă. Lucru greu de făcut, pentru că peste tot în sală era sticlă – dulapurile aveau geamuri de sticlă, lampa de operație de deasupra mea la fel… Deja văzusem cum mă tăiau și ajungeau să-mi despartă organele că să scoată copilul, așa că tot ce am putut să fac a fost să dau capul pe stânga, să închid ochii și să cânt o melodie pentru copii în minte, în timp ce vizualizam momentele de maximă relaxare din timpul sarcinii, când mergeam la clasele de yoga.

Când mi-au scos-o, avea un țipăt dulce – nu știu cum am ajuns la descrierea asta, dar așa mi-a părut atunci. Nu urla ca alți bebeluși, ea mai mult orăcăia. Atât îmi aduc aminte că am întrebat dacă e copil sau e broască. 😀 Apoi, o asistentă mi-a zis să nu mai țin ochii închiși și să văd ceva frumos, așa că mi-a întors capul spre ea. Am văzut o creatură mov-prună cu rămășițe albe pe ea și am leșinat instant.

M-am trezit și deja mă coseau, eram relaxată și m-am luat la glume cu cine mai era pe acolo. Am aflat că bebelușa mea era o mare buzată și fusese dusă în salonul de bebe, că pentru mine încă nu era loc în rezervă, așa că urmau să mă transfere la terapie intensivă și abia apoi când dau de vreun loc liber mă duc și pe mine în pat. Copilul nu avea voie în salonul de terapie intensivă și automat, nu mi-l vedeam încă.

Orele care au urmat au fost ciudate. Mă simțeam ca după o operație oarecare, nu ca după o naștere. Faptul că nu îmi vedeam copilul a dus la o temere pentru momentul când a urmat efectiv să îl văd și să îl țin în brațe. Îmi era așa de frică încât speram să se amâne cât mai mult clipa, oricum parcă fusese totul doar un vis.

Când m-au mutat în salon și am văzut moaca omului meu și a prietenei cele mai bune, a fost de parcă într-un final reveneam la realitate. Apoi, instantaneu, a venit asistenta și mi-a spus că o să îmi aducă fata, că e bine sănătoasă și frumoasă și că e hrănită, că-i dăduseră lapte praf pentru că eu nu eram disponibilă. A intrat în salon o mână de om așezat într-un landou pe roți și m-a apucat frica și mai rău. Dar, culmea e că pe măsură ce se apropia de mine simțeam cum îmi crește nivelul de ‘mămicie’ și că totul va fi bine.

Am luat-o în brațe și brusc mi-a dispărut orice urmă de frică, am fost bine amândouă. 🙂

Dar nici ei doi nu au fost mai prejos.

Eu am dus-o mai greu, cu recuperarea însă.

După ieșirea din operație, durează ceva până se duce efectul anesteziei. Nu ai voie să bei apă și să mănânci nici atât. Asta cu apa pe mine m-a rănit maxim, pentru că în sarcină am fost persoana care băuse în medie 10 litri de apă pe zi, iar acum nu puteam să fac asta deloc. Dar cumva, am rezistat. După-amiaza de după operație a fost cea mai plăcută din câte au urmat pentru că încă eram sub efectul anesteziei și chiar dacă încet-încet îmi simțeam picioarele și mi le mișcam, măcar la orizontală era totul bine. Așa că m-am bucurat de piticanie și am primit vizitele oamenilor dragi și apropiați, familie și prieteni.

Eh, numai că de a doua zi s-au schimbat lucrurile. A doua zi era programată să încep să mă mișc, să mă plimb, să merg singură la toaleta din cameră. În timp ce mamele cu care mai vorbisem până atunci îmi povesteau că nu au avut probleme și în spital le vedeam prin ușa deschisă pe altele care se plimbau agale pe hol, eu nu reușeam să fac același lucru. Au venit să mă mute din salon, într-unul alăturat ca să fiu cu încă o tipă operată de același doctor – Maria Blacioti, un OM minunat btw. Nu știu ce alt doctor ar mai fi stat lângă mine în sala de travaliu, să mă mângâie pe cap în timp ce făceam ca toate animalele și până așteptam să avem sală și anestezist.

Când să mă mute, asistentele mi-au zis că trebuie să fac asta pe picioarele mele și să încep să mă mișc singură. Asta am și încercat, dar nu a ieșit chiar cum mă așteptam. De ridicat nici nu se punea problema, dar încercam încetul cu încetul să mă pun pe marginea patului și să mă apăs pe picioare. Pentru mine, simplul fapt că eram la verticală și nu la orizontală și că îmi simțeam interiorul de parcă era o cutie de puzzle cu piesele răsfirate a fost crunt și a făcut să îmi fie rău în toate cele 7 tentative de a mă pune în mișcare. La un moment dat, am avut nevoie la toaletă și am chemat o asistentă să mă ajute, dar a refuzat să îmi mai pună plosca și m-a luat pe sus, puțin cam prea forțat și împins de la spate pentru ce puteam eu să fac cu corpul meu la momentul respectiv. Urmarea a fost că era să leșin la baie.

Până la urmă, într-un act de curaj maxim mi-am luat inima în dinți și am parcurs pe picioarele mele cei câțiva metri până la salonul alăturat unde urma să fiu mutată. Așa am crezut că am depășit momentul terorizant al ridicării în picioare și că de acolo urma să fie din ce în ce mai bine. Eh, nu a fost chiar așa. Deși exersam cât mai des ridicatul din pat și statul în picioare, a devenit din ce în ce mai greu și mai epuizant. Încercam să nu mai chem asistentele prin telefonul pe care îl aveam la dispoziție de la spital, ci mai degrabă să fac plimbări scurte ori până la salonul bebeilor când voiam să îmi iau fata, ori până la camera asistentelor când aveam nevoie de diverse – apă, ceai, pastile etc.

Povestea a făcut să am o slăbiciune pe piciorul stâng, care îmi amorțea tot piciorul când mă ridicam din pat și astfel nu mă lăsa să merg prea mult sau prea bine, să mă mișc sau să calc pe picior. Toatele zilele cât am mai stat în spital, adică până în a treia zi după operație, am făcut tot felul de exerciții ca să pot redeveni normală cu mersul. Nu a funcționat prea bine, nu am reușit să fac cele recomandate în spital, cum ar fi fost măcar un duș, tocmai pentru că nu mă țineam bine pe picioare și nu puteam nici să mă mențin la verticală suficient de mult timp. Totuși, cumva am reușit să plec pe picioarele mele la externare, dar acasă nu mi-a fost deloc mai ușor.

Povestea cu ce a fost când am ajuns acasă, cum m-am recuperat complet și ce m-a ajutat în tot procesul ăsta – vine în articolul următor… *va urma*
Revin cu alte detalii și informații, ce sper să ajute și alte femei care se pregătesc să nască și pe care le așteaptă recuperarea de după. Încurajarea mea ar fi să te documentezi despre ambele situații, și despre nașterea normală, dar și despre cea prin cezariană. Este clar că toate ne dorim o naștere cât mai ușoară, dar nu putem ști niciodată cu siguranță ce va fi la momentul respectiv. Sunt cazuri când femeile au vrut naștere naturală, dar la fața locului nu au putut duce și au intrat în sala de operație, dar sunt și cazuri cu femei cărora le era frică de nașterea naturală și s-au programat la cezariană, însă până să intre în sala de operații bebe a decis să iasă.

Speranța mea, totuși, este că nu se va mai găsi nimeni în situația mea și că totul va decurge roz și pufos, ca un vis frumos… 🙂

Pentru ce vrei să rămână în istorie 2018-le tău?

Gata cu antrenamentul pentru anul 2018, luna Ianuarie s-a dus și începând din Februarie nu mai e de joacă! 😀

E amuzant cum, la fiecare început de an setăm obiective mărețe și ne facem o idee despre cum vrem să devină viața noastră, însă omitem pașii mărunți pe care trebuie să îi facem ca să ajungem unde ne propunem. Dacă am face o listă realistă cu primele puncte pe care vrem să le realizăm, și am și înțelege că acele lucruri nu se întâmplă peste noapte și ne trebuie un plan chiar și pentru început, ne-ar fi totul mult mai ușor.

Vrei să-ți schimbi job-ul? Ok, dar ce skill-uri necesită job-ul nou la care te gândești? Încearcă să te concentrezi pe a învăța acel lucru care să te ajute acolo unde vrei să ajungi.
Vrei să slăbești/să te tonifiezi? Bun, ce te poate ajuta să îți atingi scopul? Un mers la sală (mai multe, de fapt), un masaj, o serie de tratamente corporale, o dietă echilibrată.
Ți-ar plăcea să îți schimbi stilul de viață? Minunat, încearcă să te gândești cum ar arăta o zi ideală din viața ta – ce obiceiuri vrei să dezvolți, care să îți fie rutina, de ce oameni te vezi înconjurat/ă. 

Apoi, după ce ai ajuns la niște concluzii, ține minte că nimic nu se întâmplă peste noapte. Știința spune că o acțiune devine obicei după ce este repetat timp de minim 21 de zile. Eu zic că merge o provocare de genul și timpul repetiției să fie extins la +/- 30 de zile, deci o lună. Nu-i așa că acum parcă mai ai de unde să începi? 🙂

Personal, vreau să explorez noul rol de mămică și să dau ce am mai bun pentru asta. Scopul este să îmi dezvolt abilități noi și poate chiar, de ce nu, să îmi găsesc noi pasiuni. Profesional, îmi voi continua drumul început anul trecut, precum și colaborările. Iar familial, vreau să mă bucur de fiecare moment de familia nou creată și să apreciez sprijinul membrilor familiei extinse cât pot de mult.
Mai vreau să călătoresc alături de cei dragi, să mă refac fizic și să îmi revin în formă după naștere, să profit la maxim de abonamentul la sală care abia mi-a început, iar lista poate continua…

Așa că îl salut din toată inima pe Februarie, ca (încă) început de an 2018, precum și ca luna primei petreceri a fiicei mele – botezul alături de familie și prieteni, oameni dragi și frumoși.

 

Tu, ce vei face ca 2018 să rămână în istorie peste ani și ani? 🙂

După două luni…

Mă uit la ea și nu știu cum a trecut timpul. Unde s-au dus deja două luni de când a ieșit din burta mea?! Zi după zi a părut un secol, dar toată perioada parcă a fugit într-o secundă.
Despre naștere urmează să povestesc, însă astăzi, de ziua ei, articolul se concentrează pe ea.
Am în minte primele momente de după. M-au adus în salon la câteva ore după operație pentru că abia atunci au avut pat liber, iar eu nu apucasem să o văd deloc până atunci. Și cu cât trecea mai mult timpul și reveneam la viața ‘normală’ și fără burtă, cu atât parcă mi se părea că toată povestea cu sarcina a fost un vis și de fapt, eu nu aveam nici un copil. O fi fost efectul anesteziei sau al durerilor prin care trecusem în travaliu sau poate faptul că am leșinat pe masa de operație. Știu doar că atunci când a venit asistenta să mă instaleze în salon și mi-a zis că o să îmi primesc bebelușa imediat ce o schimbă, m-a luat panica. Mi-am dat seama că totul era real și am început să mă îngrijorez de toate – că ușorul a fost cât era în burta mea, că știam să o protejez și să am grijă de ea, dar doar așa. Urma să o văd, să o am în brațe, să existe ca ființă fizică separată de mine. Și dacă nu o să fac bine tot ce are ea nevoie?
Am primit-o în brațe și era atât de reală, dar mai ales atât de a mea, că nu mi-a mai venit să o las mai departe de pieptul meu. Iar toate grijile de cu câteva minute înainte nu au mai însemnat nimic, pentru că brusc știam cum să o țin în brațe și cum să îi țin capul și să o și pup în același timp, fără să o deranjez. Îmi venea natural de ziceai că făceam asta de o viață și ceva.
Iar momentul când a făcut cunoștință cu taică-su m-a lăsat fără aer. Aș fi putut să plâng și să râd în același timp. Al meu o inspecta de mi-a apărut nițică teamă că o să îi ia vopseaua. :)))
Au urmat zile incredibile, cu un mix de sentimente greu de descris. Ne-am adaptat unii la alții, la o viață în trei și tot nu e suficient, tot mai avem multe de învățat. Lorelai este într-o continuă schimbare – când credeam că am învățat-o pe de rost, dezvoltă alte abilități și ne uimește și ne fascinează din ce în ce mai mult, iar apoi o luăm de la capăt.
În doar două luni, am descoperit atât de multe lucruri despre mine… Mă minunez singură cât de mult poate scoate la suprafață miniatura mea.

1. Mi s-au îngroșat ploapele – când mă ajunge, mă ajunge! La oboseală mă refer, la cea care mă face să dorm oriunde și oricum, mai nou. Din omul care trebuia să fie pe întuneric-beznă și fără vreun zgomot în jur, perna să îmi fie așezată perfect sub cap și bărbia să fie puțin ridicată, acum nimic din mofturi nu mai contează. Nu mă mai deranjează nimic, nici lumină și nici zgomote. Somnul e doar un ceva care mă ajută să fiu din nou în formă pentru creatura mea.

2. Am activitate mereu – dacă nu fac ceva cu ea, fac pe lângă ea. Ne jucăm, vorbim, mâncăm și ne acordăm toată atenția, iar când nu interacționăm direct, ea stă în scaunul ei de leagăn și mă urmărește pe mine cum spăl sau fac de mâncare, strâng prin casă sau aranjez și rearanjez lucruri prin casă. Nu îi place să fie izolată, asa că o implic în fiecare activitate. Simplul fapt că mă aude, mă simte și mă vede în jurul ei o liniștește și o face parte activă din ziua mea. Am devenit mai multi-tasking decât aș fi putut visa vreodată și în ritmul în care îmi duc zilele cu ea, curând voi deveni și un storyteller desăvărșit, la câte îi povestesc despre alergarea mea în jurul ei.

3. Am superputeri – oricât de gravă i-ar fi problema, ființa mea se calmează la mine în brațe, se oprește din plâns și adoarme la auzul vocii mele. Mă face să mă topesc instantaneu și dacă aș putea să o lipesc de mine ca să nu o mai las vreodată jos, ar fi minunat și știu că ne-am simți tare bine amândouă.

4. Râd cel puțin din două în două ore – expresivitatea ei mă uimește și mă fascinează! Este incredibil cum o fățucă așa mică, un chip așa senin și nou în lumea asta are un repertoriu așa vast de expresii faciale. Zâmbește, râde cu toată gura, lasă buza în jos când e bosumflată și se pregătește să plângă, ridică sprâncenele și face ochii mari când aude un zgomot care o sperie… și multe altele. Mă gândesc că și alți bebei or avea caracteristicile astea, dar doar ea e a mea și doar după ea mă topesc!

5. Simt mai mult și mai profund – îmi este dor de ea când nu o am lângă mine. Îmi este dor să o aud foindu-se, îmi este dor să o aud scâncind, să o văd și să o pup. Dacă nu o am în apropiere, încep să trec prin video și foto cu ea din telefon. Dacă doarme, mă duc tiptil și mă uit la ea. Îmi vine să o mănânc și să o pup mereu.

 

Articolul ăsta îi este dedicat ei, bebelușei Lorelai, care la doar două luni de la apariția pe lumea asta ne-a arătat ce înseamnă o provocare continuă. Ea ne ține mereu în priză, ne învață lucruri noi, ne dezvoltă abilități noi și ne face să ne bucurăm de toate!

La Multe luni, mulți Ani, oameni frumoși și momente de neuitat! ❤

Ce se schimbă de la an la an

Un an poate aduce cu sine multe schimbări, unele pe care nici nu ni le putem imagina. Anul trecut pe vremea asta, în Decembrie 2016 eram o persoană care începea un loc nou de muncă și se gândea ce să facă de Revelion. Nu m-aș fi gândit că doar 365 de zile mai târziu eu o să scriu articolul ăsta de final de an cu bebe al meu în brațe. 😀

Povestea zice că în Ianuarie am cunoscut omul care avea să îmi fie partener în toată aventura asta, deși nu știam nici unul ce ne așteaptă. Tot prin Ianuarie la final sau Februarie la început am și rămas însărcinată, deși credeam că nu pot avea copii. În Martie la final am aflat despre ființa care se contura înăuntrul meu, când ea deja avea două luni. Și lunile au continuat să treacă, burta mea s-a mărit, iar în Noiembrie mi-am cunoscut creatura și tot atunci am știut ce înseamnă un cocktail de sentimente nebune-nebune-de-tot. Am devenit atât de topită după ea, încât îmi vine să mănânc din ea. Omul nostru zice că toată treaba asta este ca un drog, iar noi suntem dependenți de momentele astea. Și zău dacă aș ști să descriu mai bine de atât.

Momente mărunte sau mari, ele ne arată cum trece timpul și ce însemnătate are acesta. După atâția ani care parcă au trecut degeaba, ani în care nu schimbam nimic pe măsură ce se ducea timpul, iar eu rămâneam în aceleași povești și cu aceiași oameni, 2017-le a venit și a schimbat regulile și nu doar atât.
Zilele trecute mi-a trecut prin minte o chestie: dacă mi-ar fi zis cineva ‘vezi că la locul ăsta nou de muncă o să cunoști pe cineva și o să ai un copil cu el până la finalul anului următor’, nu știu dacă m-aș mai fi angajat acolo. Pentru că totul părea prea rapid, prea multe schimbări la care ar fi trebuit să mă adaptez brusc și automat, aș fi gândit prea mult orice lucru și nu m-aș fi bucurat de momentele efective.

Așa că poate ar trebui să ne gândim mai bine, să ne reevaluăm poveștile și să avem curajul să schimbăm ceva. Nu pentru că un nou an este aproape aici, ci pentru noi, pentru fericirea noastră. În funcțiile de poveștile și momentele în care se află fiecare, iată cât de multe se pot transforma:

  • poți să faci ceva de care ți-a fost mereu frică
  • poți să îți dezvolți sau să înveți un skill nou, o limbă nouă
  • poți să renunți la un obicei sau o relație toxică
  • poți să îți schimbi stilul de viață, mintea sau corpul
  • poți să îți schimbi locul de muncă dacă nu îți place și să îți găsești o activitate plătită pe care să o faci cu plăcere
  • poți să explorezi cartierul, orașul, țara, continentul, lumea întreagă
  • te poți provoca să privești lucrurile dintr-o perspectivă diferită decât până acum
  • îți poți realiza un vis tot amânat și amânat
  • te poți expune mai des la a cunoaște oameni noi și, cu puțin noroc, să fie din categoria celor care rămân acolo…

Astea sunt doar câteva dintre exemplele de noutăți pe care le poate aduce cu sine un an nou, exemple care mi-au venit în minte pentru că mi-ar fi plăcut să le conștientizez mai devreme, să le pun pe hârtie și să acționez asupra lor cumva, chiar și cu pași mărunți, în anii care au trecut. Bucuria mea este că, la momentul prezent, oricare au fost deciziile luate în trecut, povestea în care mă găsesc acum este una frumoasă și de care mă bucur fără regrete. Toate acțiunile trecute m-au adus aici și sunt împăcată și liniștită.

 

Urmează 365 de zile în care îți poți schimba cursul vieții, zile în care poți face lucruri extraordinare. Puterea pentru toate este în mâinile tale! 🙂 

Un 2018 magic!

Ce m-a învățat un sfert de secol

Încă două săptămâni și… Pe 16 Decembrie 2016 împlinesc magnifica vârstă de 25 de ani (sper să fie magnifică) și chiar dacă nu pare chiar atââât de mult, m-a pus nițel pe gânduri. Totuși, sunt din ce în ce mai aproape de 30 și tot așa o să cresc în continuare.
Cu suficiente experiențe și din domenii diverse la activ, oameni simpatici sau nu prea, povești roz sau mai puțin, mi-am dat seama că tot ce contează e cu ce rămâi după. După fiecare din ele, luate pe rând sau laolaltă. Și mai mult decât atât, indiferent de cele petrecute, întrebarea care ar trebui să rămână în picioare este: Și acum, ce?

Eh, iar pentru mine și acum-ul se traduce în apreciere. Asta am învățat până la 25 de ani. De-a lungul timpului, mi-am format niște principii și valori, un set din ăsta potrivit mie și după care să mă ghidez în viața asta. Iar baza lui a fost memorarea lucrurilor bune și acordarea de atenție specială celor deranjante. Fix așa am ajuns să le aplic pe toate planurile – social, familial, profesional, sentimental, iar la vârsta asta am ajuns să mă țin tare pe poziție când vine vorba despre:

Deschidere. Liniștea că poți aborda orice subiect, că poți dezbate orice temă fără a ieși cu scântei. Ador provocarea lansată către persoane de genul și skill-urile lor de a comunica, d-aia oamenii deschiși sunt preferații mei când vine vorba de subiecte controversate pentru că am încredere în modul lor de a relaționa.

Constanță. Pentru mine e chestia aia care contribuie la încrederea pe care o investești în cineva, pentru că oamenii constanți au un echilibru între gânduri, vorbe și acțiuni. De prea multe ori, beleaua începe când o persoană zice una și face alta, iar pe mine cel puțin mă face să mă întreb serios ce e în capul unora.

Calm, răbdare, liniște. Experiența m-a adus la concluzia că oamenii se împart în două categorii, după feeling-ul pe care mi-l dau în urma interacțiunii cu ei: oameni liniștiți și oameni agitați. Ador senzația de calm și liniște cu care te lasă cei dintâi după ce au plecat de lângă tine.

Sinceritate. Conversații reale. Cum ar zice o vorbă – heart to heart // soul to soul, cam așa văd eu discuțiile. Indiferent de subiectele abordate, simți că omul din fața ta nu joacă un rol, iar ceea ce exprimă în afară este și înăuntru lui.

Pasiune. Îmi plac de numa’ oamenii care pun pasiune în ceea ce fac, iar asta se vede în acțiunile lor, în privire și în felul cum se exprimă. Iar ce e mai mișto e că transmit asta și în afară și uit-așa reușesc să molipsească și pe mine. Intensitatea, bucuria și iubirea de viață combinate, odată experimentate mi-au arătat că o altă modalitate de a trăi nu mai există.

Respect. Fără alte descrieri, e clar că fără respect nu există bază pentru nici un fel de relaționare. Iar când mie respectul nu mi-a fost oferit, a fost cazul să activez respectul de sine și m-am îndepărtat de oamenii în cauză.

Așezări perfecte. Știm că perfecțiunea nu există, nu? Nu mai suntem copii să auzim poveștile dinainte de culcare și nici nu trăim în vreun basm. Perfecțiunea chiar nu există într-un om, obiect sau relație. Toate își schimbă starea sau se degradează în timp.
Dar ce există – sunt momentele perfecte. Clipe care luate separat, îți aduc zâmbetul pe buze indiferent de tabloul întreg. Nu sunt coincidențe, deși par. Nu sunt planificate și cu toate astea, un om sau un lucru îți apare în cale într-un anumit moment potrivit pentru tine. De multe ori, nu știi ce se întâmplă și până te dezmeticești, dacă nu ai fost suficient de rapid și de ancorat în el, s-a dus. Dar și dacă ești pe fază, oh (ce fain poate fi)!…

 

Iar acum abia aștept următorii 25, sunt curioasă să văd ce chestii noi mai aflu. 😀

anamariapopa-com-ana-maria-popa-blog-big-smile

*Poză de când aveam 20 de ani și practicam aceeași curiozitate pentru oameni și experiențe noi.

 

– – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – –

Articol inspirat de provocarea STALINSKAYA – Evoluția celor puternici.

Preparată conform unei rețete tradiționale rusești, STALINSKAYA Vodka este recunoscută pentru tăria gustului, pentru rigoarea selecției materiilor prime și îmbunătățirea constantă a procesului de producție și a tehnologiei folosite. Încă de la lansare, sub sloganul „Pentru cei puternici”, STALINSKAYA este alături de cei care care au curajul să riște pentru a transforma orice încercare într-o victorie, de cei al căror succes este alimentat de tăria de caracter”. Marca aniversează anul acesta 20 de ani pe piața din România.

Dragoste în jurul lumii: World Ride 2016

Există dragoste. Există nebunie. Și mai există ceva numit dragoste nebună, în cel mai bun și frumos sens al cuvântului. Așa sunt Diana și Florin 🙂 Sau cum se descriu chiar ei – ‘Un cuplu pe două roți…și multe bagaje…pleacă în jurul lumii’.

anamariapopa.com blog world ride 2016 post diana florin moraru casatorie

Oamenii ăștia mișto și-au pus în minte să sărbătorească într-un mod special evenimentul cel mai important din viața lor: de curând căsătoriți, ei au planul de a stabili trei recorduri mondiale – prima excursie în jurul lumii, în cuplu, pe motocicletă, cele mai multe căsătorii – prin fiecare țară prin care trec, și cele mai multe steaguri ale unei țări, plantate prin întreaga lume.

Mai pe scurt, globul pământesc le va oferi aventura vieții. How cool is that, serios?! Diana și Florin și-au făcut planul și vor traversa 87 de țări, unde vor planta steagul României, pe 5 continente, în timp ce vor parcurge peste 90.000 km.

Așa, ei calcă pe urmele primului român care a făcut înconjurul lumii. În 1910, Dan Dumitru a stabilit recordul mondial pentru parcurgerea a 100.000 km, pe jos, purtând mereu costumul național. (Băi, și eu am făcut răni în talpă de la 8-9 km de mers pe jos prin București…). Până în anul 1923, când a finalizat traseul, Dan Dumitru a uzat 497  de perechi de opinci și 28 de costume naționale.

Daaar, să revenim în prezent, la oamenii noștri interesanți. Bineînțeles că o astfel de experiență necesită multă pregătire și sprijin, așa că și-au pus tot curajul la bătaie și sufletul pe tavă, atunci când au recunoscut că au nevoie de ajutor. Au adunat deja o listă de parteneri și sponsori, și rămân deschiși la orice comunicare și dorință de a participa, direct sau indirect, la povestea ce o vor scrie. Aici pot afla mai multe detalii toți cei care doresc să se implice, de la personalizarea steagurilor pe care le montează, la sprijin financiar prin transferarea de sume în conturile deschise special pentru ocazia asta, sau doar sfaturi legate de locurile pe unde urmează să exploreze.

Ba mai mult, simpla veste și transmitere de info despre planul lor, ajută! Pentru că suntem oameni și așa funcționăm. Ne aprindem de la emoțiile și sentimentele care ne încearcă atunci când citim/vedem/auzim povești și experiențe.

Iar asta este o poveste despre iubire, curaj, aventură, nebunie, călătorii, recorduri personale și mondiale. Doar – lucrurile mărețe nu au fost realizate niciodată din zona de confort, nu? 🙂

Viața și planurile

‘Socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg’.

De câte ori ai pățit-o să crezi în ceva, poate chiar în cineva, să îți plănuiești fie viitorul apropiat, fie mai îndepărtat, și apoi, fără să știi ce si cum se întâmplă, ceva-cumva-undeva se duce de râpă?…

Oh da, am trăit-o și eu, și nu doar o dată. Ultima dată, povesteam aici că urma să plec din țară, să schimb continentul, datorită unei oportunități profesionale care mă entuziasmase tare. Mda, între timp, ceva s-a schimbat, ceva despre care nu am nici cea mai mică idee ce a fost, dar un ceva care m-a ținut pe loc. Așa că nu am mai plecat, mi-am despachetat lucrurile și o voi lua de la capăt cu cariera.

Miercuri la prânz trebuia să am biletul dus spre Asia. Miercuri dimineață se modifică planul.

Dar, există, totuși, și o socoteală din târg. Așa că am creat un plan B. Ora 12.37 – ‘Mi-e dor de mare. Vii?’

Și uite cum am ajuns pe A2, cu destinația Mamaia. Aproximativ două ore și două funduri plus patru picioare amorțite mai încolo, eram pe plajă.

Pauză. Liniște. Soare și nisip moale.

anamariapopa.com blog post mare mamaia seaside romania beach sand

Mă descalț, o simt și mă bucur că am prins-o înainte să o viziteze toată lumea și să o răvășească.

Vai, vai, vai! Ce sentiment de apartenență la prezent, cufundată cu picioarele în nisipul moale și cald, și totuși cu capul în nori.

anamariapopa.com blog plaja beach post mamaia romania

‘Putem să rămânem aici, în momentul ăsta, pentru totdeauna?’, mi-am întrebat partenerul de plimbare. Mi-a dat din cap că da și am zâmbit.

anamariapopa.com blog post mare mamaia seaside romania beach

Momentul a trecut, dar au rămas pozele. Și ce poze! Ah, și da, și filmulețe.

 

 

 

Deci da, planul meu de a pleca din țară și de pe continent s-a năruit, dar îmi place să cred că toate se întâmplă cu un motiv. Nu îl știu, nu l-am aflat încă, dar poate la un moment dat… Totuși, am fugit din București și am vazut-o pe ea. Restul poveștii cu plecarea se va scrie, la momentul potrivit 🙂