Se poate și mai rău: poveste din spital

Ultimele câteva săptămâni nu au fost cele mai strălucite pe care le-am trăit. Se pare că stilul de viață haotic – mâncat neregulat și mai mult prostioare, stres, câteva ore de somn pe noapte – toate m-au adus în situația de a ajunge la spital. Dar după nu foarte mult timp petrecut acolo, mi-am dat că problemele mele nu sunt cele mai urâte.

La spital am ajuns cu niște dureri crunte și un balon care crescuse în zona abdomenului inițial. Medicul care mă consultase în primă fază mi-a spus că preferă să mă trimită la spital unde mi se pot face și analize pe loc, decât să iau tratament pentru niște simptome despre care nu știa exact de unde porniseră. Mi s-a părut corect și i-am ascultat sfatul, așa că am ajuns la Spitalul Elias unde, câteva seturi de analize mai târziu, s-a ajuns la concluzia că totul era pe fond de stres și stil de viață amețit. Ceea ce nu era departe de adevăr. Iar ceva timp mai târziu și după perfuzii, la câteva ore de stat pe acolo, îmi mai revenisem.
Însă vizita asta m-a făcut să îmi dau seama (încă o dată!) că există lucruri mult mai rele pe lumea asta decât cele cu care ne confruntăm fiecare, personal. Se și zice că dacă ne-am pune toți probleme la un loc și am trage una oarecare la sorți pe care să o rezolvăm, am da înapoi și le-am prefera tot pe ale noastre. Sau ceva pe acolo, dar ideea e aceeași. Și asta pentru că măcar pe ale noastre știm să le controlăm, să le rezolvăm, să le facem mai bine.

Așa am zis și eu după câteva ore petrecute în Camera de Gardă. În primul rând, trebuie să îmi pot controla stilul de viață încât să nu mai ajung în situația în care să îmi fie rău și nici să nu mai ajung în spital. Vorba aia, mai bine să fie bine și să nu fie rău :)))
Iar apoi, poveștile la care ești martor chiar și într-un timp scurt petrecut într-un asemenea loc te fac să vrei să te ții cât mai departe pe viitor. Și, de data asta măcar, nu am nimic de comentat la adresa medicilor sau a mediului. Chiar am rămas plăcut surprinsă de faptul că era destul de curată zona Camerei de Gardă, spre deosebire de altele pe care le mai vizitasem, dar și personalul atent și profi. În schimb, povestea următoare întrece orice imaginație:

Se făcea că odată intrată în Camera de Gardă, m-au băgat într-o sală de așteptare unde mă întorceam mereu până se eliberau cabinetele unde trebuia să merg pentru diverse analize. La un moment dat, întorcându-mă de la ecografie, găsesc un coleg de așteptare. Omul era întins pe targă și se văita și plângea. M-am uitat la el, nu părea grav. Mai degrabă, părea puțin homeless. Era îmbrăcat în niște haine murdare și șosete încălțate greșit. Deși nu avea voie să folosească telefonul în zona aia, și-a sunat soția sau partenera sau ce era și a început să o înjure, să o acuze de niște atacuri la adresa lui. Abia după ce a mai dat câteva telefoane, am aflat că omul fusese bătut de un grup, cu niște bâte, că i-o dăduseră parșivească și că urma să se răzbune. Și-a sunat toți cunoscuții să le spună pe rând ce a pățit, să îi asigure că va aranja el conturile, iar apoi și-a sunat băiatul să își ia ‘adio’ și să îi dea detalii despre cum îi va omorî el pe cei care l-au bătut și apoi se va sinucide. Între timp, în sală nu era nimeni din personalul spitalului, toți veneau și plecau după ce îi atrăgeau atenția să nu mai folosească mobilul.
Pe nenea l-au dus la analize, iar mie mi se terminase perfuzia, îmi primisem rețeta și urma să plec. Nu știu exact ce mă marcase în povestea omului, că până la urmă putea să nu fie adevărată – având în vedere faptul că omul puțea crunt a alcool. Dar am simțit că nu puteam să plec știind informațiile pe care le auzisem și să nu zic nimănui nimic. Așa că pe drum spre ieșirea din Camera de Gardă căutam pe cineva căruia să îi povestesc. În trecere, am auzit un doctor dând indicații pentru contactarea Poliției care să vină și să se ocupe de omul ăla agresiv și răzbunător.
Mai mult decât că m-am liniștit că se lua acțiune în legătura cu situația respectivă, m-a bucurat faptul că medicii spitalului nu trecuseră cu vederea cele auzite. La cât de tare vorbea omul la telefon, era greu să nu audă toată Camera de Gardă povestea lui, însă la fel îmi și imaginam că medicii concentrați pe multele cazuri – și unele grave – pe care le aveau, nu mai stăteau și de povești. Mai exact, mă așteptam ca ei să se ocupe fix de problemele medicale ale omului și atât, limitându-se la ceea ce le cerea fișa postului. D-asta m-a și bucurat să văd implicarea ca de la om la om. Nu știu ce s-a întâmplat mai departe, dar am mers liniștită acasă știind că cineva era la curent cu ce întâmplase acolo și nu rămăsese impasibil.

Iar eu am trecut pe tratament și mi-am revenit, lucrez iarăși să îmi găsesc disciplina avută și pierdută, învăț să și gătesc, și zic eu că îmi revin la timp pentru excursia la Roma care mă așteaptă săptămâna viitoare, woot-woot!

Așa că acum, dincolo de ce a fost în ultima perioadă, am ales să fac un pas în spate și să privesc povestea în ansamblu. O să mă învăț să am mai multă grijă de mine, apreciez că nu mi s-a întâmplat ceva mai rău și sunt fericită că mi-am revenit la timp să mă bucur de plecarea ce urmează. 🙂

Ca un sfat, ceva de încheiere, vă încurajez să vă uitați și voi la imaginea mai mare și vă doresc să nu ajungeți în situații dificile pentru a vedea că se poate și mai rău decât poveștile prin care trecem fiecare.

Și ca să încheiem într-o notă pozitivă, mai jos las o chestie care-mi place tare mult:

Despre oamenii pesimiști și cum să ne purtăm cu ei

Trait

Relaționarea cu oamenii pesimiști sau care găsesc mereu ceva negativ de spus nu e ușoară și nu e o idee bună pe termen lung, pentru că – să fim serioși, câtă energie negativă poate un om să ducă, mai ales dacă nu e a lui și nu poate îndrepta lucrurile el însuși?

Însă sunt momente în viață când dai de oameni pesimiști și chiar trebuie să menții o comunicare constantă și să construiești o relație cu ei, fie pentru că sunt parte din mediul profesional, fie din cel familial.
De cele mai multe ori, noi, cei care suntem spectatorii acestor povești, avem tendința de a reacționa în două moduri: ori  ne complacem în siatuația descrisă și îi compătimim pe cei negativiști, dar așa mai mult îi încurajăm să transmită iar și iar povești triste, ori încercăm să îi evităm pe cât de mult posibil și menținem o relaționare strict necesară tipului de interacțiune.

Eh, eu am descoperit o a treia modalitate de a conviețui cu astfel de oameni, cu care, recunosc sincer, și eu am avut momente în care nu știam de pe unde să mai fug ca să îi evit. Ideea pe care se bazează reacția pe care am tot testat-o este că nici nu îi plângi de milă omului din fața ta, pentru a-i oferi ocazia de a merge mai departe, însă nici nu eviți complet o interacțiune cu el. Ci, mai degrabă, încerci să îi arăți partea pozitivă a vieții, că sigur există. Cu alte cuvinte, încerci să îi schimbi nițel starea de spirit, pentru a vedea lucrurile și în alt fel.

‘[…] Deci, dacă am înțeles eu bine, pe tine te-a supărat faptul că … ‘
De multe ori, oamenii vor doar să fie ascultați și înțeleși. Mai mult decât atât, vor să se simtă în felul ăsta. Așa că cea mai bună modalitate este să repeți ceea ce a zis persoana din fața ta, dar cu alte cuvinte. Faptul că reformulezi ceea ce tocmai ai auzit îl face pe interlocutor să te simtă implicat și interesat în ceea ce tocmai ți-a spus, dar fără a fi pasiv ca atunci când i-ai plânge de milă și l-ai însoți în tristețe.

‘Îmi pare rău să aud că s-a întâmplat asta/a trebuit să treci prin așa ceva. Există și vreo parte pozitivă, crezi că te-a ajutat pentru viitor?’
Spunându-i fraza de mai sus, încerci să îl faci pe om să iasă din starea lui negativistă și să privească cumva mai departe, mai mult decât în momentul prezent în care se lamentează. Și de multe ori, privind spre viitor, poate deveni mai optimist. Pentru că indiferent cât de gri sau negru poate fi prezentul, nimeni nu își dorește un viitor la fel. Cel puțin, în teorie.

‘Spune-mi, pot să te ajut cu ceva?’
Cel mai important lucru în întrebarea asta este să simți că vrei să faci ceva pentru omul respectiv. Da, este o întrebare de politețe și de complezență, iar dacă nu ai o relație apropiată cu persoana din fața ta, s-ar putea să nu accepte. Dar ce te faci dacă totuși acceptă, în condițiile în care tu sperai să nu facă asta, unde mai pui și faptul că nu ai chef să îi fii de ajutor?! Așa că cel mai important lucru este, în primul rând, să te întrebi pe tine dacă ai fi dispus să îl ajuți pe om, iar apoi să lansezi întrebarea către el. De asemenea, treaba asta poate funcționa și doar la nivel psihologic – omul din fața ta vede că ești implicat și vrei să îl sprijini să îi fie mai bine, și să se însenineze la simplul gând că îi pasă cuiva de ceea ce a povestit, iar apoi să îi fie mai bine.

 

Notă personală: articolul face referire strict la oamenii care se plâng mereu, care găsesc mereu ceva negativ de spus în legătură cu o situație, și nu la cei care își exprimă opiniile când ceva nu funcționează cum ar trebui sau care vin cu sugestii de îmbunătățire.

Am citit ‘Liniștea vorbește’ de Eckhart Tolle ca să nu o mai faceți voi

 

Asta vine ca un La Mulți Ani la început de an nou, este cam ce vă doresc, și nu doar pentru 2017.

Într-o raită scurtă prin bibliotecă am dat de o carte cumpărată (sau primită – cine mai ține minte?) – Liniștea vorbește de Eckhart Tolle.  Mi-a atras atenția că era subțire și aveam nevoie de una pe care să o pot acoperi total, mai aveam cam jumătate de zi liberă. Și cum sunt într-o perioadă în care mă pasionează subiectul liniștii, i-am dat o șansă.

În primul, cartea asta clar nu e pentru toată lumea. Nici pentru mine nu ar fi fost, poate, în alt moment. Am avut totuși răbdare, și cu toate astea, mi s-a părut puțin prea spirituală în anumire moment și cu anumite pasaje. Dar, per total, e o carte interesantă care te pune pe gânduri dacă nu ești deja și care îți confirmă niște chestii, în cazul în care erai deja cu alte subiecte în minte.

Eu, când citesc o carte, oricum subliniez pasajele cele mai interesante. Așa că am făcut fix același lucru și cu cartea Liniștea vorbește și am zis să le las aici pentru cine e curios cam ce poate cartea, iar dacă cineva vrea mai mult și este pasionat de spiritualitate, o recomand integral cu căldură.

 

anamariapopa-com-linistea-vorbeste-carte-eckhart-tolle-citat

 

  • Cuvintele nu sunt altceva decât indicatoare.
  • Gândurile din această carte nu spun ‘uită-te la mine’, ci ‘uită-te dincolo de mine’.
  • Liniștea este cea care va salva și va transforma lumea.
  • Ori de câte ori accepți un moment așa cum este el – indiferent sub ce formă se prezintă – ești liniștit, ești împăcat.
  • Inteligența adevărată funcționează fără zgomot.
  • Fluxul gândirii are o inerție enormă […], fiecare gând pretinde că este important și vrea să îți capteze atenția în întregime […], nu-ți lua gândurile prea în serios.
  • Mintea trăiește într-o stare de ‘nu e destul’ și de aceea e întotdeauna lacomă după mai mult. Atunci când te identifici cu mintea, devii plictisit și neliniștit foarte repede. Plictiseala e un semn că mintea e flămândă de noi și noi stimuli, de tot mai multă hrană pentru noi gânduri.
  • Astfel încât până și plictiseala te poate învăța cine ești și cine nu ești.
  • Să conștientizezi că ești conștiința din spatele vocii înseamnă să fii liber.
  • Susții că vrei să fii fericit, dar ești dependent de nefericire.
  • Acțiunea este în sine împlinire clipă de clipă.
  • Când te împrietenești cu momentul prezent, te simți acasă indiferent unde te afli.
  • Din moment ce nu poți scăpa de clipa Acum, de ce să n-o întâmpini cum se cuvine, să te împrietenești cu ea?
  • Momentul prezent este așa cum este. Întotdeauna. Poți să îl lași să fie așa cum e?
  • În ultimă instanță, nu îți asumi responsabilitatea pentru viață până nu îți asumi responsabilitatea pentru clipa de față – clipa Acum.
  • A face lucrurile pe rând înseamnă să te implici în totalitate în ceea ce faci, să acorzi acelui lucru întreaga ta atenție.
  • Este minunat să treci dincolo de dorință și teamă în relațiile tale. Dragostea nu vrea nimic și nu se teme de nimic.
  • Este esențial să aduci puțină liniște, mai ales în relațiile tale cele mai apropiate.
  • Liniștea nu poate fi și nici nu trebuie să fie creată. E suficient să fii receptiv la liniște, deoarece aceasta deja există, dar este acoperită de zgomotul mental.
  • Dacă liniștea lipsește, relația va fi dominată de minte și va fi copleșită ușor de probleme și conflicte. 
  • A asculta cu adevărat este o altă cale de a aduce liniștea într-o relație.
  • De obicei, cea mai mare parte a atenției celui care ascultă este ocupată de propria-i gândire. În cel mai bun caz, el îți evaluează cuvintele sau își pregătește următoarele replici.
  • Moartea nu este opusul vieții. Viața nu are opus. Opusul morții este nașterea. Viața este eternă.
  • Gândește-te la următorul lucru: dacă ar exista doar o singură culoare, să zicem albastrul, și întreaga lume cu tot ce se află în ea ar fi albastră, atunci albastrul n-ar mai exista. Trebuie să existe și ceva care nu e albastru, astfel încât albastrul să iasă în evidență. Dacă nu, nu ar mai fi deosebit de restul, nu ar mai exista. În același mod, nu este nevoie de ceva care nu este trecător ca să remarci faptul că toate celelalte lucruri sunt trecătoare?
  • Adevărata libertate și sfârșitul suferinței înseamnă să treci prin viață ca și cum ceea ce trăiești și simți la un moment dat este exclusiv rezultatul alegerii tale.
  • Suferința este necesară până în momentul în care îți dai seama că nu este necesară.
  • Vei simți multă suferință și nefericire dacă vei lua drept adevăr orice gând care-ți trece prin minte. Situațiile nu te fac să fii nefericit. Ele îți pot provoca durere fizică, dar nu te fac nefericit. Gândurile tale te fac nefericit. Interpretările și poveștile pe care ți le spui singur te fac nefericit.
  • Suferința începe atunci când numești sau cataloghezi mental o situație drept de nedorit sau foarte proastă.
  • Când cataloghezi ceva drept rău, îți provoci o contracție emoțională.
  • A numi și a catalog sunt practici obișnuite, însă obiceiul poate fi învins. Începe să practici a nu-numi cu lucrurile mici. 
  • Dacă îți provoci singur suferință, probabil îi vei face și pe alții să sufere.
  • Nu poți să fii conștient și în același timp să suferi.

 

Iar acum am devenit curioasă și despre Puterea prezentului. Ghid practic (2009) tot de domnul Eckhart Tolle, așa că știu ce urmează să îmi achiziționez 🙂

Viața întreagă ca o perioadă grea

De câte ori nu ai întrebat pe cineva ce face sau cum este, iar în schimb ai primit răspuns de genul: Sunt obosit/ă, m-am certat cu prietena/ul, mașina are probleme și n-am bani să o fac, la birou am greșit, nici cu sănătatea nu stau bine… șiiii continuă cu tot ce poate să meargă rău în viața unui om. Și totuși, ca să încerci să scoți omul din pasa asta, îi zici ceva de bine. Și apoi auzi un Da-da, am o perioadă proastă.

Și cumva ai zice că mnah, asta e, i se mai întâmplă oricui… Numai că faza se repetă iar, și iar, și iar, de fiecare dată când faci conversație. La un moment dat, mie chiar îmi vine să iau oamenii și să îi zgudui bine, să le aduc aminte că este doar alegerea lor și a nimănui altcineva să se plângă, dar să se complacă în situațiile nefericite și să nu facă nimic să schimbe. Ăsta este adevărul: ne place să ne lamentăm, chestie specifică românilor. Iar treaba asta am observat-o cel mai bine în interacțiunea cu străinii – care au și ei probleme, dar aleg să vadă partea pozitivă a fiecărei zile și să aprecieze viața pentru ce le oferă, nu să detalieze cum îi supără.

Da, toți oamenii din lume au probleme diferite și complexe, dar le au. Numai că nu toți se plâng, nu toți rămân blocați în situațiile triste. Unii mai și acționează.

Ce uităm extrem de des este că dacă ceva nu ne convine, avem puterea de a schimba. O vorbă faină pe care o admir zice că ‘If you don’t like where you are (at some point in your life), move. You are not a tree!‘ și cam are dreptate. Te duci mai în stânga sau mai în dreapta, încerci lucruri diferite dacă nu ești sigur ce te-ar face fericit, dar sigur nu rămâi acolo unde ai mai încercat și știi că nu ți-e bine. Iar chestia asta are aplicabilitate infinită, de la viața cu toate domeniile ei (profesional, sentimental, personal, familial, social etc.) în general, la activități și chestii mai mărunte în particular.

Atâta vreme cât există opțiuni, există și soluții. Tre’să îți placă prea mult să te auto-pedepsești sau să îți plângi de milă, ca să nu vrei să schimbi nimic.
Povestea zice că există și oameni fix așa: care știu că ceva nu merge bine, știu și ce ar cam trebui să facă să iasă din poveștile triste, dar nu fac nimic. Nu acționează, nu pun în practică. Pentru că asta ar însemna prea mult. ar însemna o schimbare. În primul rând, ar însemna o ieșire din zona de confort, ceea ce e cam peste mână, nu? Apoi, ar însemna chiar să acorde o șansă fericirii și să nu mai aibă motive să se plângă… Păi, despre ce o să converseze cu oamenii după? Cum o să mai atragă atenția asupra lor? Pentru unii, să fie fericiți chiar nu este o opțiune…

Asta-i pentru cei pierduți uneori. Dacă te regăsești măcar nițel în cele de mai sus, cum mă regăsesc și eu în diverse momente mai joase din viață, acum vine și încurajarea: să nu îți fie frică să rezolvi nefericirea și să lupți pentru momentele alea faine, pentru că oricum viața are un stil ciudat de a te face să o iei de la capăt și să practici iar, și cu altă ocazie 🙂

 

Eh, și acum întreabă-te…

happiness-comfort-zone-change-quote-anamariapopa-com

Ce m-a învățat un sfert de secol

Încă două săptămâni și… Pe 16 Decembrie 2016 împlinesc magnifica vârstă de 25 de ani (sper să fie magnifică) și chiar dacă nu pare chiar atââât de mult, m-a pus nițel pe gânduri. Totuși, sunt din ce în ce mai aproape de 30 și tot așa o să cresc în continuare.
Cu suficiente experiențe și din domenii diverse la activ, oameni simpatici sau nu prea, povești roz sau mai puțin, mi-am dat seama că tot ce contează e cu ce rămâi după. După fiecare din ele, luate pe rând sau laolaltă. Și mai mult decât atât, indiferent de cele petrecute, întrebarea care ar trebui să rămână în picioare este: Și acum, ce?

Eh, iar pentru mine și acum-ul se traduce în apreciere. Asta am învățat până la 25 de ani. De-a lungul timpului, mi-am format niște principii și valori, un set din ăsta potrivit mie și după care să mă ghidez în viața asta. Iar baza lui a fost memorarea lucrurilor bune și acordarea de atenție specială celor deranjante. Fix așa am ajuns să le aplic pe toate planurile – social, familial, profesional, sentimental, iar la vârsta asta am ajuns să mă țin tare pe poziție când vine vorba despre:

Deschidere. Liniștea că poți aborda orice subiect, că poți dezbate orice temă fără a ieși cu scântei. Ador provocarea lansată către persoane de genul și skill-urile lor de a comunica, d-aia oamenii deschiși sunt preferații mei când vine vorba de subiecte controversate pentru că am încredere în modul lor de a relaționa.

Constanță. Pentru mine e chestia aia care contribuie la încrederea pe care o investești în cineva, pentru că oamenii constanți au un echilibru între gânduri, vorbe și acțiuni. De prea multe ori, beleaua începe când o persoană zice una și face alta, iar pe mine cel puțin mă face să mă întreb serios ce e în capul unora.

Calm, răbdare, liniște. Experiența m-a adus la concluzia că oamenii se împart în două categorii, după feeling-ul pe care mi-l dau în urma interacțiunii cu ei: oameni liniștiți și oameni agitați. Ador senzația de calm și liniște cu care te lasă cei dintâi după ce au plecat de lângă tine.

Sinceritate. Conversații reale. Cum ar zice o vorbă – heart to heart // soul to soul, cam așa văd eu discuțiile. Indiferent de subiectele abordate, simți că omul din fața ta nu joacă un rol, iar ceea ce exprimă în afară este și înăuntru lui.

Pasiune. Îmi plac de numa’ oamenii care pun pasiune în ceea ce fac, iar asta se vede în acțiunile lor, în privire și în felul cum se exprimă. Iar ce e mai mișto e că transmit asta și în afară și uit-așa reușesc să molipsească și pe mine. Intensitatea, bucuria și iubirea de viață combinate, odată experimentate mi-au arătat că o altă modalitate de a trăi nu mai există.

Respect. Fără alte descrieri, e clar că fără respect nu există bază pentru nici un fel de relaționare. Iar când mie respectul nu mi-a fost oferit, a fost cazul să activez respectul de sine și m-am îndepărtat de oamenii în cauză.

Așezări perfecte. Știm că perfecțiunea nu există, nu? Nu mai suntem copii să auzim poveștile dinainte de culcare și nici nu trăim în vreun basm. Perfecțiunea chiar nu există într-un om, obiect sau relație. Toate își schimbă starea sau se degradează în timp.
Dar ce există – sunt momentele perfecte. Clipe care luate separat, îți aduc zâmbetul pe buze indiferent de tabloul întreg. Nu sunt coincidențe, deși par. Nu sunt planificate și cu toate astea, un om sau un lucru îți apare în cale într-un anumit moment potrivit pentru tine. De multe ori, nu știi ce se întâmplă și până te dezmeticești, dacă nu ai fost suficient de rapid și de ancorat în el, s-a dus. Dar și dacă ești pe fază, oh (ce fain poate fi)!…

 

Iar acum abia aștept următorii 25, sunt curioasă să văd ce chestii noi mai aflu. 😀

anamariapopa-com-ana-maria-popa-blog-big-smile

*Poză de când aveam 20 de ani și practicam aceeași curiozitate pentru oameni și experiențe noi.

 

– – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – –

Articol inspirat de provocarea STALINSKAYA – Evoluția celor puternici.

Preparată conform unei rețete tradiționale rusești, STALINSKAYA Vodka este recunoscută pentru tăria gustului, pentru rigoarea selecției materiilor prime și îmbunătățirea constantă a procesului de producție și a tehnologiei folosite. Încă de la lansare, sub sloganul „Pentru cei puternici”, STALINSKAYA este alături de cei care care au curajul să riște pentru a transforma orice încercare într-o victorie, de cei al căror succes este alimentat de tăria de caracter”. Marca aniversează anul acesta 20 de ani pe piața din România.

Ce mi-ar fi plăcut să învăț la școală

Au început și școlile și facultățile și mi-a venit în minte gândul că eu am terminat cu amândouă. Recunosc că nu am făcut master, m-am oprit după mi-am dat licența. Câțiva dintre colegii mei au continuat pentru că găsiseră ceva ce chiar le plăcea, dar majoritatea a mers mai departe pentru că, să fim sinceri, este vorba de diplomă.

M-am gândit de câteva ori în decursul celor patru ani de când am terminat facultatea, dacă să da sau să nu – master. Mereu răspunsul mi-a fost să nu, pentru că nu am găsit nimic să mă tenteze. Și pentru că mai și sunt genul de om care dacă chiar face ceva, este ori din pasiune și cu fericire și implicare, ori deloc.

Azi, iar m-a dus gândul spre subiectul ăsta. Dar mai degrabă decât să mă gândesc la un master, m-am întrebat ce aș fi apreciat să învăț până acum la școală sau facultate, nu contează. Și deși nu am făcut master, ceva îmi spune că următoarele chestii nu le-aș fi aflat nici de acolo.

 

  • Ești om și e ok să greșești, dacă înveți și nu repeți aceleași greșeli. O greșeală repetată nu mai e greșeală, devine o alegere.
  • Viața nu este o competiție nici cu tine însuți/însăți, dar nici cu cei din jurul tău, nu mai face comparații.
  • Nu există termenul de într-un final totul e perfect. Viața însăși vine cu suișuri și coborâșuri, este formată dintr-un mix de perioade roz, perioade gri și negre. Nu există sau între ele.
  • Nu urî, nu fi răutăcios. Nu înseamnă să fii amabil sau drăguț cu toată lumea, dar găsește o variantă de mijloc. O vorbă mișto zice să nu arunci niciodată cu noroi pentru că este posibil să ratezi ținta, dar mâinile tale vor rămâne murdare.
  • Lasă controlul deoparte și concentrează-te pe autocontrol. Nu poți influența ce zic, fac sau gândesc alții și nici nu ar trebui să te preocupi cu asta. În schimb, concentrează-te pe ce zici, faci sau gândești tu. Observă-te pe tine și cum te poți îmbunătăți cu fiecare moment.
  • Învață să refuzi când este cazul și învață să respecți refuzul când îl primești.
  • Pune întrebări și păstrează-ți curiozitatea vie. Nimic nu este ceea ce pare, nici oamenii, nici întâmplările și nici cuvintele. Totul este relativ și diferă de la om la om și de la situație la situație. Cere, de la răspunsuri la explicații, cere ceea ce ai nevoie.
  • Oameni, lucruri, situații – toate vin și pleacă. Nu încerca să păstrezi în prezent ce își are locul în trecut. Lasă-le să treacă, dar rămâi cu ceva după fiecare.
  • Trăiește în prezent. Bucură-te și supără-te doar pe lucruri care țin de aici și acum, atât.

… Și cu siguranță că mai sunt multe altele, dar astea sunt cele care mi-au venit în minte acum. În orice caz, un lucru este clar: cât trăim învățăm, iar ceea ce știm devine ceea ce știam, dacă avem dorința de a evolua. 🙂

 

 

quote-do-not-be-afraid-of-perfection-you-will-never-attain-it-salvador-dali-anamariapopa-om-blog

Viața-i o joacă la BLP #11

Sâmbăta asta, adică poimâine, mă duc la BLP #11 să iau bătaie la Overwatch și poate bat și eu pe cineva la bowling sau biliard. Și partea mai faină e că nu mă duc doar cu experți și jucăcioși și gameri, ci pot lua cu mine și pe cineva random. Chiar extrem de random, pentru că random.org e cel care va alege câștigătorul sau câștigătoarea. Tot ce tre’să facă persoanele interesate ar fi să intre aici, să dea scroll puțiiiiin de tot până la persoana a 11-a, adică eu și să se înscrie cu click pe butonul ăla albastru. Simplu, nu? Și fuguța, că timpul e limitat!

Iar dacă e cineva de treabă, poate mă lasă și pe mine să câștig, zic :))

În rest, facem fun mare sâmbătă, pe 09.07, începând cu ora 10 în Băneasa, la Grand Combo! O să se lase cu board games, pe lângă biliard și bowling menționate mai sus, plus jocuri pe XBox și Simulator F1.

Let the games begin! 😀

 

anamariapopa.com blog blp bloggers lan party 11 2016