Lecția de viață pe 2015

M-am întâlnit cu un prieten, cu puțin înainte să plec. Nu ne mai văzusem de luni bune. Așa că am stat la povești despre ultimele întâmplări, iar omul respectiv m-a făcut să mă gândesc ce fac eu bun în viața asta. Și experiența mi-a arătat că oamenii au avut de învățat din poveștile mele, fie ele fericite sau triste.

Eu am fost și continui să fiu genul de om care preferă să învețe pe pielea lui, să știe de ce va evita pe viitor anumite chestii, mai degrabă decât din ce îmi auzeau urechile. Așa am ajuns să primesc reacțiile – pozitive sau negative – ale celor din jur, care își găseau inspirația, lecțiile, alinarea sau ce mai aveau ei nevoie, în poveștile spuse de mine. Și tot așa am ajuns să transmit mai departe o experiență grea și învățaturile primite.

Nu mai devreme de Aprilie anul curent mă căsătoream. După unii, prea curând pentru vârsta mea sau pentru termenii relației, iar după alții făceam ceva complet greșit având în vedere că alesesem pe cineva de o altă naționalitate și religie. Ascultam pe fiecare în parte, dar știam ce zicea inima mea care era mult prea fericită, încât a omis să mai consulte și mintea.

Așa că pe 18 Aprilie 2015 devenisem soția cuiva alături de care abia așteptam să îmi petrec tot restul vieții, pe care să îl trăim în stilul nostru frumos de până atunci. Dar, ceva-undeva-cumva a intervenit, iar într-una din zilele imediat după semnarea actelor, omul de lângă mi-a arătat o parte a lui pe care eu nu o cunoscusem niciodată.

Inițial, am trecut peste, i-am căutat scuze, am încercat să schimb ceva la mine, pentru că acum eram doi. În decursul a celor aproape 4 luni care au urmat, atitudinea respectivă se accentua din ce în ce mai mult și se extindea. Am căutat iarăși explicații și motive, până am trăit un moment pe care nu îl doresc nimănui. Agresivitatea și violența atinseseră un nivel la care viața îmi fusese pusă în pericol, iar atunci a avut loc și trezirea la realitate.

Între timp, îmi pierdusem din apropiere oameni și nu mai știam la cine să apelez, cu cine să mă sfătuiesc, ce să fac. După multe telefoane date și planuri făcute, am reușit să ajung și la partea practică. Am plecat, am înaintat divorț și eram pregătită să îmi construiesc iarăși o viață de care să fiu mândră și în care să fiu fericită. Au mai urmat momente de groază, cu hărțuiri și teroare, dar ceva din mine îmi zicea să stau liniștită, că povestea se apropie de final.

Emoțile și trăirile de atunci? Ok, să ating și partea asta. Dacă au fost momente când mi-a fost greu? Nu, nu mi-a fost greu. Mi-a fost al naibii de greu și de dureros. Mă duceam în terapie și o rugam disperată pe terapeută să îmi zică orice, să fac orice, dar să nu mai simt ce simțeam. Să nu mai am amintirile alea. Să nu mă mai gândesc. Să nu le mai simt toate, învălmășite. Să trec mai repede peste. Dar nu există rețetă pentru asta. Durerea insistă să fie simțită, că poate-poate rămânem cu ceva după. 

Și eu, personal, am rămas – cu lecții despre viață și oameni. Mi-am găsit destul de repede un loc de muncă în altă țară și îmi continui viața – după ce am renunțat la cine m-a rănit cum nu mi-aș fi imaginat vreodată.

Ce transmit mai departe?

În primul rând și cel mai clar – conștientizarea acțiunilor. Dacă partenerul – care trebuie să fie sprijin, ajutor, familie – devine cel care cauzează suferința, acționează în cel mai mic sens de violență fizică sau teroare psihică și i se lasă impresia că i se permite, că i se găsesc scuze, atunci va reveni la acel comportament și îl va amplifica de câte ori simte nevoia să se exprime. Pentru că ceea ce permiți, exact aia va continua.

Nu, decizia de a pleca nu e ușoară. La naiba, e chiar grea. Mai ales când e vorba de alte lucruri la mijloc, poate când mai sunt și alte persoane implicate. Sau alte situații. Dar absolut nimic din lume nu se compară cu teroarea de a sta lângă cineva violent, lângă cineva cu care trebuie să îți măsori orice cuvânt sau acțiune, că e posibil să îți fie viața în joc. Da, tentația este de găsit scuze, pentru că e ușor – ‘a avut o zi grea’ sau ‘s-a certat cu cineva’… Nu există scuză pentru violența sau agresivitatea de orice natură. Și nu există nici cale de întoarcere de acolo.

Personal, nu cred că are vreo legătură cu religia – exemplul de față: religia musulmană. Deși lumea încercase să mă avertizeze ba cu glume, ba cu discuții serioase și teorii de viață și exemple, am preferat și vreau să cred în continuare că violența nu e o chestiune de religie. Este o alegere. Bărbatul alege să se poarte ca un animal cu femeia lui, consideră că are un avantaj în forța fizică și se folosește de el. Iar ideea conform căreia se va schimba pentru femeia pe care o iubește, dar pe care o abuzează, nu are fundament în viața reală, când te trezești în inferioritate musculară și forțoasă. 

Cred cu tărie, în schimb, că este în strânsă legătură cu felul și mediul în care bărbatul respectiv a fost crescut, de principiile de viață care i-au fost insuflate în famillie și apoi de cele pe care și le-a adoptat singur, ca un om în devenire ce este. 

Violența este o alegere, nu o întâmplare, nu o greșeală. De greșit, greșim cu toții, bărbați sau femei. Dar atâta timp cât sunt metode de reacție – metode umane, atâta timp cât există cuvinte prin care te poți exprima ca să rezolvi situațiile, o să o spun din nou – nu există scuză pentru așa ceva. 

Eu am ales să păstrez în istoria mea piatra asta de hotar și pot doar să mulțumesc.

Notă: Povestea originală a suferit mici modificări în transpunerea scrisă – din motive legale, dar care nu i-au afectat morala. Zic de motive legale pentru că după publicarea poveștii de mai sus, mi s-a transmis printr-un mesaj că personajul principal are de suferit prea mult de pe urma faptului că am făcut publice întâmplările, iar ca rezultat se va îndrepta spre zona legală să își facă dreptate.

Inițial, am fost revoltată. Nu mi se părea corect să nu pot transmite mai departe o poveste la care eu am participat și după care am avut suficient de tras. Nu mi se părea corect să nu am dreptul la libera exprimare. Nu mi se părea corect nici față de persoanele care trecuseră prin întâmplări de același gen și își găsiseră alinarea să vadă că nu sunt singure și că cineva are ‘voce să transmită mai departe’ niște evenimente dureroase. Așa că am vrut să continui și să merg și mai încolo…

Dar. M-am oprit o clipă și mi-am dat seama că intenția mea nu a fost niciodată – nici prin cele devenite publice, nici prin altceva – să îi fac rău omului pe care îl iubisem cândva. Am vrut doar să împărtășesc ceea ce trăisem. Iar reacția lui a fost suficientă să îmi dau seama că fiecare acționează după cum poate mai bine. Așa că și eu am reacționat în felul meu.

Am ales să păstrez publică, totuși, povestea, dintr-un singur motiv foarte simplu: reacțiile primite de la oameni. Am primit mesaje de la bărbați care își cereau scuze în numele ‘rasei’ pe care o reprezintă. Am primit mesaje de la femei pe care le-am ajutat, care au găsit alinare că nu sunt singure, că se poate să ai o viață și după evenimente de genul, că cineva a transmis lumii ceea ce ele nu au avut curaj. Și nu pot să descriu sentimentul pe care îl ai, atunci când povestea ta inspiră pe cineva. Când primești mesajul ăla de îți mulțumesc că ai făcut ceea ce eu nu am avut putere să fac.

Iar povestea mea aparține lui 2015, și acolo rămâne. O voi purta cu mine toata viața, și-a lăsat urmele și m-a schimbat, dar am decis că nu o mai las să mă mai afecteze în noul an 🙂 Și așa am încheiat capitolul ăsta.

 

anamariapopa.com blog post plecare avion abandon poveste de viata violenta agresivitate neacceptare cer albastru religie musulmana barbat violent divort ana maria popa

Drama de la Grand Comedia – ‘Noi Doi’

Tristețe, empatie, amuzament, dramă, speranță. Mixed feelings, cu asta am rămas după premiera piesei Noi Doi.

Povestea unei fetițe, interpretată de Măriuca Enache, și a unui bărbat și tată, jucat de Filip Ritovski, rămași fără femeia din viața lor. Este drama situației în care ajungem când pierdem brusc pe cineva drag și stadiile prin care trecem. Suferință, delăsare, negare – acestora le-a dat viață Filip Ritovski. Dar surpriza a venit din partea Măriucăi Enache. La doar 10 ani, ea a reușit să interpreteze o fetiță adultă, care preluase treburile casei, după ce mama ei a murit. Acceptanța și maturitatea îi erau atât de naturale, că te zguduia cu totul.

anamariapopa.com blog post teatru drama piesa noi doi grand comedia mariuca enache filip ritovski

Nemaiputând suporta indolența tatălui ei, care a culminat cu lipsa lui de la serbare, fetița cere ajutor profesoarei ei pentru a divorța de bărbatul din viața ei.

anamariapopa.com blog post teatru drama piesa noi doi grand comedia mariuca enache filip ritovski sandra mahvima

Dar, cum totul este bine când se termină cu bine, ce-i drept, nu imediat – cei doi s-au împăcat și au redevenit o familie. Ba, chiar mai mult, după cele multe spuse pe care le aveau pe suflet, au hotărât să își continue planurile pe care le făcuseră inițial în 3, o excursie exotică.

anamariapopa.com blog post teatru drama piesa noi doi grand comedia mariuca enache filip ritovski 4 decembrie 2015

Chiar dacă ați aflat de la mine povestea, garantez că nu se compară cu ceea ce veți simți când o vedeți derulându-se în fața voastră 🙂 Iar Măriuca este un fenomen care a reușit să ne dea tuturor fiori și să ne surprindă în cel mai plăcut mod, atunci când a îmbinat actoria cu dans și cântec.

Piesa Noi Doi se mai joacă și pe data de 14 Decembrie, ora 20, tot la Teatrul Grand Comedia.

anamariapopa.com blog post teatru drama piesa noi doi grand comedia mariuca enache filip ritovski final

 

V-am convins?

Persoane de contact:

Vlad Jinga – 0747028831 – vlad.jinga@yahoo.com

Daniel Nuță – 0728370073 – danielnuta@ymail.com

Horia Brenciu & Band, Hard Rock Cafe, 16 Noiembrie 2015

Mă sună Sorin la ora 19.30, că mă ia la concert la 21.00. Și zic – Hai că vin. Așa am ajuns la Horia Brenciu, concert, cu orchestra la pachet, în Hard Rock Cafe, luni, pe 16 Noiembrie 2015.

De la cover-uri și până la melodiile proprii, singur sau cu invitații alături, concertul Horia Brenciu & Band a fost un show pe cinste.

anamariapopa.com blog post photo sorin chineata horia brenciu concert hard rock cafe 16 noiembrie 2015

Spărgând gheața cu un cover interpretat în stilul inconfundabil, Imagine a lui John Lenon, și continuând cu altele – Vino Doamne a lui Valeriu Sterian, I want to know what love is a Rock of Ages, mi-a făcut o reală plăcere să îl ascult pe Horia Brenciu live, pentru prima dată.

Combinând și melodiile proprii – A naibii dragoste, Fac ce-mi spune inima, și nu singur, ci cu invitați speciali, cum ne-a obișnuit deja, Horia Brenciu a adus pe scenă cunoscuții de la X Factor și Vocea României – Adina Răducan, Julie Mayaya, Cocoon Kills.

anamariapopa.com blog post photo sorin chineata horia brenciu concert hard rock cafe 16 noiembrie 2015 invitati

anamariapopa.com blog post photo sorin chineata horia brenciu concert hard rock cafe 16 noiembrie 2015 cocoon kills

 

Cover-ul interpretat de Julie Mayaya, melodiei Je t’aime a Larei Fabian a emoționat vizibil publicul, finalul acesteia aducând un șir de aplauze furtunoase la adresa artistei.

anamariapopa.com blog post photo sorin chineata horia brenciu concert hard rock cafe 16 noiembrie 2015 julie mayaya

Pentru cei care au fost prima dată la un concert Horia Brenciu & Band, cu siguranță nu va fi nici ultimul.

Și nici pentru mine, nici la HB, nici la Hard Rock Cafe 🙂 Mai ales că mi-am făcut prieteni noi. Știi cum e când ceri barmanului ceva special, ce nu e în meniu pentru toată lumea să comande? Și îl pui să se gândească ce să îți dea? E un fel de provocare.

Eh, în urma comenzii pentru un cocktail dulce-acrișor, eu m-am ales eu cu asta, cu de toate –

anamariapopa.com blog post hard rock cafe bucharest

Și nu mă plâng 😛

 

N.B.: Articol apărut inițial la Sorin pe blog

Poze: Același Sorin

Lecția de turcă

‘Vreau înapoi’ – primele cuvinte la întoarcerea din Istanbul.

Primul lucru făcut și observat – au al naibii de multe mall-uri… Ajunsă dup-amiaza, pe la orele 18, mare chestie nu mai aveam de făcut decât luat cina și plimbat, etc – că doar eram în vacanță 🙂

Aqua Florya – mall pe malul mării. Locul ideal de relaxare…

anamariapopa.com blog post turcia turkey istanbul aqua florya pelit priveliste wonderful view

…și de mâncat ceva bun (dulce, logic)…

Wet Heart-Shaped Chocolate Cake @ Pelit

Wet Heart-Shaped Chocolate Cake @ Pelit

…și perfect pentru admirat apusul.

anamariapopa.com blog post turcia turkey istanbul aqua florya pelit apus de soare sunset

 

Traficul rutier din Istanbul este sub orice critică, cum este în București, dar să conduci acolo e sinucidere curată! Și încă mi s-a zis să stau liniștită că era vacanță – Kurban Bayramı – și majoritatea plecase din oraș, iar traficul era cam la o treime din intensitatea obișnuită. Era să conduc la un moment dat, însă m-a ferit o zână să mă urc la volan, pentru că imediat cum am ieșit pe o stradă aglomerată și în pantă, în direcția de urcare, venea nervos un taxi cu turiști, în condițiile în care exista o singură bandă pe fiecare sens. Nu știu cum am scăpat, am închis ochii și i-am mai deschis doar când am răsuflat ușurată că nu eram eu la volan și am mulțumit lui Dumnezeu că am avut șofer bun.

Ah, dar să nu încep despre taximetriști! Încă o dată, cum sunt ăștia din București, nu se compară cu taximetriștii din Istanbul! Da, au o infrastructură genială, multe autostrăzi care speră să descongestioneze traficul, dar nu ai cum, pur și simplu, să reușești să te menții calm, pe cuvânt. La un moment dat, era să avem un accident cu vreo 120km/h, pentru că un taximetrist s-a gândit să schimbe benzile ca nebunul, și în loc să decurgă lin raliul ăsta, punea frână din 5m în 5m.

Bine, nici pietonii nu sunt mai prejos. De ce există treceri de pietoni, când e mai simplu să te arunci în fața mașinii și să ceri să îți acorde prioritate?!

Însă, un lucru pe care l-am apreciat a fost banda specială pentru autobuze, de pe autostradă. Părea așa………utilă!

anamariapopa.com blog post turcia turkey istanbul highway bus traffic autobuz pe autostrada trafic infernal

 

Istanbulul este un oraș al pisicilor – așa cum vezi câinii străzii la noi, așa sunt pisicile la ei. Își găsesc loc peste tot, nu contează că e magazin, restaurant, galerie de artă sau mașină.

anamariapopa.com blog post turcia turkey istanbul stray cat 3 anamariapopa.com blog post turcia turkey istanbul stray cat 4 anamariapopa.com blog post turcia turkey stray cat 5 anamariapopa.com blog post turcia turkey istanbul stray cat 1 anamariapopa.com blog post turcia turkey istanbul stray cat 2Mă uitam la numerele lor de înmatriculare și îmi puneam tot felul de întrebări legate de cum erau numerotate, nu mă prindeam de ce nu aveau litere care să reprezinte orașul Istanbul.

anamariapopa.com blog post turcia turkey istanbul parcare placute inregistrare registration plate

 

Și am aflat – 34 este locul pe care îl ocupă Istanbul pe lista orașelor din Turcia, în ordine alfabetică. Literele și cifrele de după pot fi alese random sau pot fi personalizate după bunul plac.

Oh, era să uit – cea mai mișto chestie ever în materie de dulciuri: se numește Oreo Magnolia și este budincă de vanilie cu Oreo, la CookShop. Arată cam așa.

anamariapopa.com blog post turcia turkey istanbul budinca oreo mangolia pudding cookshop

 

De vizitat, nu sunt genul să stau la cozi. Da, există o moschee peste tot pe unde te uiți, și cam toate seamănă – în părerea mea.

anamariapopa.com blog post turcia turkey istanbul suleyman mosque

Moscheea Sultan Ahmet

Dar ce mi-a atras atenția a fost Basilica Cistern, cea mai mare bazilică cu apă din vechiul Constantinopol, construită de Împăratul Iustinian în anul 537.

anamariapopa.com blog post turcia turkey istanbul basilica cistern

Iar acolo am profitat de ocazie și m-am distrat în zona turiștilor, îmbrăcând costume turcești și pozând pentru fotografi 😀

anamariapopa.com blog post turcia turkey istanbul basilica cistern turkish costume

Și dacă tot ajungeți prin Turcia, trebuie neapărat să beți chestia asta – Uludağ, vă spun doar că are aromă de bubblegum!

anamariapopa.com blog post turcia turkey istanbul uludag drink bubblegum aroma

 

La final, vă las cu un mic dicționar ce reprezintă vocabularul meu, achiziționat în cele 5 zile:

Yakamoz (iacamoz) – Reflecția lunii pe suprafața mării

Harika (haarica) – Minunat

Așk (așc) – Iubire

Çok yaşa (cioc iașa) – Sănătate (când cineva strănută)

Teşekkürler (teșechiurler) – Mulțumesc

Rica ederim (rija ederim) – Cu plăcere

Merhaba (meraba) – Bună

Günaydın (ghiunaidîn) – Bună dimineața

Iyi günler (iii ghiunler) – Bună ziua

Iyi geceler (iii gejeler) – Noapte bună

Afiyet olsun (afiet olsun) – Poftă bună

Evet (evet) – Da

Hayır (haiîr) – Nu

Efendim (efendim) – Poftim? Ce ai zis?

Yavaș (iavaș) – Încet

Yıldız (iîldîz) – Stea

Șerefe (șerefe) – Noroc (când bei)

Su (su) – Apă

Pasta (pasta) – Tort

Makarna (macarna) – Paste

Satılık (satîlîc) – De vânzare

Kiralık (chiralîc) – De închiriat

Salak (salac) – Prost

Havalimanı (havalimanî) – Aeroport

Canım (janîm) – Dragul meu/draga mea

Și, pentru că toți suntem curioși de asta:

Sikecem (sichejem) – Futu-ți 🙂

 

Una peste alta, frumos acolo, mă mai duc.

P.S.: Mai multe poze și mai editate, le puteți găsi pe contul meu de Instagram.

Transporter fără Jason Statham, nu e Transporter!

Am pornit cu o stare sceptică la adresa noului Transporter, Ed Skrein, recunosc. Poate pentru că sunt mare fană Jason Statham, the original Transporter sau poate pentru că primele trei filme – din 2002, 2005 și 2008, mi-au plăcut enorm de mult. Cel mai mișto mi s-a părut primul, bineînțeles, apoi fiecare avea câteceva ce lipsea. Primul a avut cantitatea perfectă de acțiune, bătaie, romantism și suspans. Apoi, al doilea a avut un subiect interesant, dar puțin previzibil, iar al treilea deja a avut prea multe sentimente pentru rolul de curier si regulile pe care și le setase.

Dar să revenim la al patrulea. Păi, cu ce să încep? În primul rând – nu e Jason! Intrigant, dar aerul bad-ass al filmului este deja foarte low, iar sentimentele și jocul seducției iau locul acțiunii, și să nu mai zic de montaj! – care este puțin mai mult tras de păr.

 

anamariapopa.com blog post review the transporter 2015 refueled ed skrein frank martin anna loan chabanol

 

Iar, mă scuzați, faza de la final cu lacrimi și discuții despre iubire și cruțare de viață, pe un vârf de munte, m-a făcut să vreau să îl arunc pe unul din ei de pe stâncă. Ups!

 

anamariapopa.com blog post review the transporter 2015 refueled ed skrein frank martin anna loan chabanol final scene

 

Am apreciat povestea, de care nu îmi dădeam seama până nu o aflam de la personajul principal feminin (numit Anna, întâmplător sau nu), care se destăinuie lui Frank după momentul lor intim, în timp ce se țin în brațe, iar Frank este profund impresionat… ‘Aww’!, dar nu pentru asta venisem la filmul ăsta.

Cea mai mișto fază a filmului e când……………….dar o să vă las pe voi să o recunoașteți când apare, pun aici doar un preview 🙂

 

anamariapopa.com blog post review the transporter 2015 refueled ed skrein frank martin audi car action scene

 

Una peste alta, am aflat că o rană de glonț se va rezolva frumos până a doua zi, dacă este îngrijită cu zahăr și pânze de păianjen! :)) Amuzamentul meu este întruchipat de personajul tatălui curierului, care face tot filmul cu stilul de interpretare a rolului, prea genial! Ah, și mașinile, normal. Acum, dacă ar fi lipsit și mașinile din filmul ăsta, zău că mă supăram și plecam!

Dar, serios acum, merită văzut, și nu oricum, ci cum l-am văzut și eu la AFI IMAX, ca o prințesă 🙂 Și asta măcar ca un reminder să le revezi pe primele. La mine a urmat un maraton de The Transporter, în seara următoare, hehe.

 

anamariapopa.com blog post review the transporter 2015 refueled ed skrein frank martin anna loan chabanol blonde girls

 

Surse foto: IMDB

De ce nu m-am mai dus la I Am the Rocker

Pot spune cu mâna pe inimă că singura parte bună din concursul organizat alături de Phoenix Entertainment a fost faptul că am putut face niște oameni fericiți, pe câștigători și pe cei care i-au însoțit. Pentru ei, mă bucur.

Personal, am refuzat să mai particip în momentul în care mi-am dat seama despre neseriozitatea și lipsa de respect care au existat la mijloc. Nu mă refer la schimbarea de program, nu mă refer la modificarea de locație, nu mă refer la lipsa din program a trupelor cele mai așteptate, nu mă refer nici măcar la faptul că toate acestea au fost anunțate în mod oficial cu mai puțin de 24 de ore înaintea de începerea festivalului.

Ceea ce povestesc eu aici este legat de relaționarea dintre organizare și colaboratori. La un anumit nivel, oricât de mici sau de mari, bloggerii care organizează concursuri cu premii constând în bilete la anumite evenimente, ar trebui să fie considerați colaboratori, deoarece ajută la promovarea acelui eveniment, și nu doar prin împărțirea de invitații sau bilete gratuite, ci prin faptul că se folosesc de propria imagine în a spune lumii despre ce urmează să se întâmple. Automat, imaginea acelui blogger este asociată cu cea a organizatorilor. Așa că nu pot să nu o iau personal, în momentul în care eu, ca blogger-colaborator al evenimentului I Am the Rocker, aflu tot pe ultima sută de metri, tot din anunțul oficial, după ce deja am sunat organizatorul să confirm faptul că datele inițiale rămân la fel, pentru a putea anunța și câștigătorii invitațiilor, la rândul meu.

Dar, ca să o iau de la capăt, aflu din blogosferă că organizatorii festivalului caută bloggeri-colaboratori pentru a promova festivalul – da, prin concursuri organizate pe blogurile lor, deci automat, prin imaginea lor. M-am băgat pentru că îmi place să ajut lumea să câștige, pentru că și eu am câștigat la concursuri, diverse chestii pe care mi le doream și nu mi le permiteam sau de care nu aflasem în altă modalitate. Așa că am zis să ofer șansa unor persoane care își doresc să ajungă la concert, chiar să vină și să se bucure de el și de trupele prezente. Sau anunțate, cum era inițial. Ba chiar, că tot vorbeam mai sus de promovarea evenimentului prin concurs, am primit (printre multe mulțumiri pentru șansa acordată de a ieși câștigător – deci, scopul meu a fost atins) și o remarcă simpatică, cum că ‘eu particip, poate câștig; și oricum, dacă nu câștig, mă gândesc să îmi iau bilet, sper că mai găsesc și nu am aflat prea târziu.’ . Deci, iarăși win pentru organizator.

Ca un copil cuminte, care am luat această colaborare în serios, am ținut legătura cu organizatorii și am pus toate întrebările pe care le consideram importante pentru a afla detaliile și a le transmite mai departe participanților și apoi câștigătorilor. Pe data de 02.04, înainte să anunț fericiții câștigători, iau legătura cu organizatorii, întâi prin mail și apoi telefonic pentru că nu primeam răspuns la mail. Deja apăruseră zvonurile că nu se mai ține, că la Romexpo (locația inițială) nu era nimic aranjat, ba din contră, se strângeau scenele. Am lăsat zvonurile să fie doar zvonuri, nu am plecat urechea și nici nu am sunat cu scandal la organizatori, ci am fost cât se poate de calmă și am cerut confirmarea pentru cele stabilite. PR-ul mi-a confirmat absolut toate cele și mi-a spus că nu a avut acces la mail din cauza aranjamentelor și cu warm-up și cu after-party sau ceva, ambele petrecându-se în Silver Church. Și pun accentul pe întrebările legate de Romexpo, dacă se mai ține festivalul, dacă biletele se pot ridica de la intrarea de la Romexpo, ce intrare de la Romexpo, dacă va fi semnalizată, etc. Mi se confirmă totul, de parcă nimic nu urma să se schimbe. Așa că, eu la rândul meu, informez câștigătorii.

Eh, a doua zi și cu o zi înainte de eveniment, pe 03.04, se întețesc zvonurile. Sun iar PR-ul organizatorului, nici un răspuns. Aștept, o fi ocupat. Mă sună unul dintre câștigători să mă întrebe dacă sigur rămâne cum le-am zis eu cu o zi în urmă. Am confirmat că, din cele știute de mine, confirmate de organizator și neaflând nimic schimbat (nu luam în considerare zvonurile), da, totul rămânea așa. Și atunci acest câștigător, mă pune pe mine la curent cu ceea ce știa, pe mine, care cică eram colaboratorul organizatorului. Și mă informează de toate schimbările, și legate de trupe, și de locație, și de tot… Îi cer puțin răgaz să sun PR-ul organizatorilor și revin eu cu răspuns. Sun iar, nici un răspuns.

Revine tot câștigătorul la mine cu apel, după câteva ore, să îmi spună că e sigură treaba, nu mai e doar un zvon, așa rămâne schimbarea, etc. Eu tot nu știam nimic oficial. Abia în jurul orei 15 primesc un mail conținând comunicatul de presă dat de organizator, cu toate modificările. Modificări pe care eu deja le aflasem de la un câștigător.

Așa că nu, fără părere de rău, nu m-am mai dus la festivalul I Am the Rocker. Am preferat să îmi petrec timpul alături de prieteni, savurând filmul The Minions și bucurându-mă de noul meu pahar! 🙂

Acte necesare căsătoriei cu un cetățean străin în România

Later edit: starea civilă s-a modificat între timp, însă articolul rămâne activ, spre a fi de ajutor celor care se confruntă cu aceleași probleme 🙂

Articolul original, în starea lui naturală, poate fi găsit începând cu rândurile următoare. Iar de cealaltă parte, actele necesare divorțului de un cetățean străin se pot găsi aici.

 

Că sunt femeie măritată, știe deja toată lumea, sper.

Dar postarea asta nu este despre cum mă laud cu noul statut, ci despre ce nervi de oțel trebuie să ai, dacă te gândești măcar să te căsătorești cu un cetățean străin, în România.

Păi, se făcea prin luna martie că ne gândeam noi, ne bătea așa gândul puțin, cum ar fi să ne căsătorim… Cam ce ar însemna asta, cât avem de alergat pentru acte, cu cine trebuie să ne înfruntăm și să ne măsuram puterile, the usual. Și așa am pornit la drum.

Primul lucru, începem să căutăm frumos pe net, ca doi copii cuminți ce suntem și care aveam job pe timpul zilei. Asta s-a schimbat rapid, pentru că în România doar intenția de a te căsători cu un cetățean străin este job suficient. Am găsit o listă cu acte necesare, am luat-o de bună cuviință, însă pentru un act de pe acolo era ceva neclar, așa că zic să dau și un apel, să fiu sigură.

Și sun la Starea Civilă Sector 2, să mă lămuresc și eu. Îmi răspunde o tanti plictisită și deranjată, că toate informațiile sunt pe internet și că dacă vreau ceva suplimentar, să vin și să stau la coadă la ghișeu, ca toată lumea. Că ea nu mă poate ajuta cu nimic telefonic și asta este, o zi bună! Degeaba încercam eu să îi explic frumos că nu era vorba nicidecum de info suplimentare, ci mai degrabă de o clarificare. Nu și nu. Programul lor, cum știți deja probabil de la majoritatea ghișeelor, este cel mai inflexibil din galaxie. Și ele sunt la fel, așa că a durat vreo două zile până să ajungem fizic la locul faptei. Între timp…

… Eh, restul  de chestii păreau destul de clare pentru mine, așa că am început să acționăm asupra a ce puteam și era realizabil fără extra-ajutor. Și așa am ajuns la notar, unde trebuia să dăm o declarație pe proprie răspundere că eu nu sunt căsătorită în prezent, și nici el în țara lui – Turcia. Ajungem la un notar de pe Strada Grigore Ionescu, chiar cum vii dinspre benzinăria de la Reînvierii – nu îi mai știu numele și sper spre binele biroului notarial, nici să nu mi-l mai aduc aminte! Deci, oprim, parcăm, ajungem la etajul cu biroul notarial, intrăm și dăm de o doamnă interesantă. Anunțăm că am venit pentru a da niște declarații pe proprie răspundere, etc. conform poveștii de mai sus – ne gândeam că oricum ar cam trebuie să știe despre ce era vorba, doar nu eram primul cuplu format din persoane de naționalități diferite, care voia să se căsătorească. Deci, ne-am exprimat intenția și scopul vizitei. Contracararea vine rapid:

– Păi și de la mine ce vreți?……

Pauză, blocaj.

– Păi nu sunteți notar? Nu eliberați astfel de documente?

– A, ba da, așa ziceți!

Ok, mindfuck… Să trecem mai departe.

Tot ea: – Dar trebuie să îmi dați mai multe detalii, să știu despre ce este vorba. Nu aveți ceva scris, un format?

– Nu… Avem doar lista cu acte publicată pe site-ul lor.

– A, bine. Dar imi arătați aia măcar.

Pauză, din nou. Pentru că femeia nu înțelegea ideea că toată descrierea actului era ‘declarație pe proprie răspundere… etc.’. A văzut, a zis că a înțeles, ca abia atunci să ne anunțe că ea nu avea curent în ziua respectivă și oricum nu ne poate ajuta, să revenim luni (era vineri). Să mai folosesc cuvinte să descriu starea care m-a cuprind? Chiar nu cred că e nevoie…

Ok, bun, alt notariat la rând, unul de care auzisem mai demult vorbindu-se. Ajungem acolo, a redactat hârtia respectivă, deși și aici cu tot felul de obiecții, majoritatea pe baza faptului că de ce ne-am hotărât să ne căsătorim. Dar măcar am rezolvat. Sau așa credeam.

Să revenim, totuși, la povestea cu ghișeul. Am mers, deci, și ne-am prezentat fizic pentru a ne lămuri. Am luat și actele deja rezolvate cu noi, pentru a avea o confirmare că putem merge mai departe. Păcat doar că lista afișată pe internet nu era aceeași cu cea pe care o verificau mai marii, în momentul în care primeau dosarele depuse.

Așa am aflat că acea declarație de la notar avea un anumit tipar după care trebuia redactată, format care nu era publicat pe net și care nu era știut de notariat. Ok, toate bune, tooooaaate bune…

Ca un mic ajutor, măcar, iată aici lista cu actele necesare, pentru cine se mai gândește să facă pasul ăsta 🙂

Acte necesare pentru încheierea căsătoriei cu un cetățean străin

*Pentru cetățeanul român:

– Actul de identitate (original și copie)

– Certificatul de naștere (original și copie)

– Certificatul medical prenupțial (să conțină mențiunile, testat HIV și Apt pentru căsătorie)

– Dovada regimului matrimonial ales (în cazul în care acesta este separarea de bunuri sau comunitatea convențională se dă la notar)

– Dovada desfacerii căsătoriei anterioare, după caz

– Chitanță în valoare de 2 lei de la orice oficiu poștal de pe raza Sectorului 2, în contul RO35TREZ70221340202XXXXX

– 1 Dosar cu șină

*Pentru cetățeanul străin:

– Actul de identitate (original și copie)

– Certificatul de naștere apostilat (din țara cetățeanului străin) sau supralegalizat, după caz (original și copie xerox), însoțit de traducerea autentificată de un notar public român

– Certificatul medical prenupțial (să conțină mențiunile, testat HIV și Apt pentru căsătorie)

– Dovada regimului matrimonial ales (în cazul în care acesta este separarea de bunuri sau comunitatea convențională se dă la notar)

– Dovada eliberată ori autentificată de misiunile diplomatice/oficiile consulare acreditate în România, din care să rezulte că îndeplinește condițiile de fond cerute de legea sa națională

– Dovada desfacerii căsătoriei anterioare, după caz.

Iar toate astea le-am primit pe o hârtie tipărită, care mi-a fost înmânată doar la ghișeu, de către tanti de acolo, pentru că era prea greu să fie publicată în varianta corectă online. 

Bun, apoi, vă mai povestesc una-alta, poate vă ajută pe voi, că eu nu le-am avut scrise niciunde când am avut nevoie de ele.

Certificatul medical prenupțial constă în următoarele – te duci la orice clinică (de preferat privată, că primești rezultatele mai repede) și îți faci testul HIV și o radiografie la plămâni. Apoi, pe baza rezultatelor, orice medic poate elibera certificatul acesta. Personal, eu am rezolvat cu medicul de familie, care mi-a dat și mie ștampila de APT și i-a dat-o și soțului meu, chiar dacă nu era înregistrat la cabinet. Apoi, de reținut este faptul că certificatul medical este valabil doar 14 zile calendaristice, deci trebuie scos cu cel mult două săptămâni înainte de depunere dosarului.

Așa, depunerea dosarului complet se face cu fix 10 zile înainte de data dorită. Noi am plâns după data de 18 Aprilie, pentru că era și ziua noastră și pentru că erau și multe din persoanele dragi în țară, care apoi plecau. Așa că pe data de 08 Aprilie era singura zi în care puteam depune dosarul.

Apoi, alte momente haioase am trăit cu Ambasada Turcă, simpatică foc. Deci, se făcea că lui îi trebuia dovada faptului că el îndeplinește condițiile necesare căsătoriei cu mine. Dar pentru eliberarea dovezii lui, îi trebuia dovada faptului că eu nu sunt căsătorită aici. Ajungem înapoi la Starea Civilă Sector 2, ca să aflu că acea adeverință trebuie eliberată de la sectorul în care m-am născut, nu de la cel de care aparțin. Așa că mă duc la Sectorul 1, unde aflu că am de achitat taxe la Poștă și de completat o cerere, iar abia după 7 zile lucrătoare aveam dreptul de a primi adeverința. Timpul deja era la limită, având în vedere că noi aveam 14 zile cu totul, să organizăm, până pe data de 08 Aprilie, când trebuia prezentat dosarul complet.

Am depus cererea, astfel, la Starea Civilă Sector 1 și întreb timid dacă îmi este permis să încerc să văd dacă adeverința este gata și înainte de cele 7 zile lucrătoare. Răspunsul a fost subtil – ‘Doamnă, eu v-am zis perioada care trebuie. Acum, că dumneavoastră vreți să faceți altfel, e treaba dvs.‘. Încerc să mă asigur – ‘Dar după 7 zile o pot ridica sigur, da?’. Și primesc cel mai sincer răspuns – ‘Da, normal, asta dacă nu se pierde pe undeva pe drum de la primar la noi, că am mai pățit așa și nu am avut ce face. Trebuie să depuneți încă o dată cererea.’ … Oook, era momentul să devin religioasă, mi-am dat seama. Și a funcționat, căci în 5 zile adeverința a fost gata 🙂

Eh, înapoi la Ambasadă, aflu că pentru eliberarea unui alt act, trebuia un altul care să îl ajute pe cel ulterior… Și nu, nu ni se menționase de la început. Dar, într-un final, am reușit, am avut dosarul complet cu o zi și jumătate înainte de termenul limită, și totul părea să fie de partea noastră… Asta după ce am întâlnit persoane care se uitau suspicios la noi, care ne întrebau subtil sau nu prea că de ce vrem să ne căsătorim, care băteau apropo-uri legate de cetățeniile diferite și etc.

Și vine ziua de 08 Aprilie, bucuroși că vom avea o dată și o oră spre a comunica lumii dragi 🙂 Și ce să vezi, actul X nu era tradus. Spre deosebire de alte țări, în Turcia ți se dă buletinul atunci când te naști, așa că ei nu au certificat de naștere care să fie separat de buletin. Dar pentru un înlocuitor de certificat de naștere, am scos de la Ambasadă un extras al datelor necesare, în format internațional – un extras multilingv. Dar se pare că multilingv și internațional nu se aplică și pentru România. Apoi, dacă asta era în regulă, după toate explicațiile, s-a descoperit lipsa altui act. Am avut noroc cu tanti de la ghișeu, care a scos alte dosare cu cazuri de căsătorii între românce și turci. Problema era că tanti nu se prinde că actele depuse de aceia erau diferite de ale noastre pentru simplul motiv că fuseseră scoase direct din Turcia, și nu prin Ambasadă cum făcusem noi. Atunci a fost momentul când am explodat și eram pregătită să fac orice ca să mă lase statul român să mă căsătoresc cu omul pe care îl iubesc. Și i-am spus sincer – ‘Doamnă, de două săptămâni alergăm dintr-o parte în alta pentru ca toate actele să fie complete și în regulă. Am venit la ghișeu de 3 ori pentru lămuriri și verificări de acte, doar ca să fie totul bine. Vă rog, spuneți-mi că mă programați pe data de 18 Aprilie cu cununia, orice ar fi, pentru că vă plâng aici de vă inund.’

Presupun ca disperarea mea a fost evidentă, pentru că am primit cel mai frumos răspuns de la orice persoană cu care mai luasem contactul până atunci în tot traseul ăsta – ‘Bine, stați puțin să vorbesc cu șefa mea și să îi spun povestea. Stați liniștită că nu sunt eu nimeni să mă pun în calea iubirii, se vede în ochii dumneavoastră dragostea. Și dacă e vreun act lipsă, depuneți astăzi dosarul așa și vă programez, iar apoi îmi aduceți ce mai trebuie.’

Știi momentul când zâmbești ca să nu izbucnești în plâns? Eh, așa eram eu atunci. Într-un final, găsisem și eu înțelegere într-o persoană care chiar putea să ajute! Din fericire, am avut dosarul complet până la urmă și ne-am programat și ne-am bucurat și acum suntem căsătoriți…

Și nu zic doar așa că e al meu, dar nu-i așa că ne-a ieșit frumos și ne stă bine? 😀 Adică știa tanti asta ultimă de ce se luptă cu sef-șa pentru noi, zic!

 

www.anamariapopa.com blog post ana maria popa ozler casatorie cu un cetataean strain turc in romania acte necesare stare civila