Siguranța copilului în mașină și în scaunul auto

Aseară ne întorceam de la țară, să fi fost cam 19-20 ora, iar în apropiere de București, Waze arăta că se stătea în trafic pe DN6 din cauza unui accident ce avusese loc și care încetinise tot traficul de pe banda de intrare în oraș. Și cum mergeam noi centimetru cu centimetru, la un moment dat am oprit în coloană. El la volan, eu eram în dreapta și dădeam mesaje pe telefon, ființa noastră de șase luni dormea în spate, în scaunul întors cu spatele la sensul de mers. La un moment dat, aud frână bruscă și scârțâit de roți, iar lovitura mașinii din spate mă propulsează în bord (noroc că m-a ținut centura), în timp ce telefonul îmi sare cu avânt din mână și se lovește de bord, apoi îmi cade la picioare.

Când mă gândesc la toată faza, am unele imagini în ceață, altele mi se derulează cu încetinitorul. Primul lucru, m-am dus să îmi iau copilul în brațe și să îl liniștesc. Apoi, m-am dus să văd de victime – era un băiețel de vreo 4-5 ani care urla de mama focului din cauza genunchiului julit, cel mai probabil în scaunul din față. În rest, toți erau bine fizic. Următorul gând a fost despre pagube. Am avut noroc că deși lovitura fusese destul de puternică, mașina nu avea nimic față-spate. Dar cel care cauzase toată treaba avea partea din față a mașinii făcută praf și lichidele pe șosea. Și mai blocase și banda opusă, pentru că nu mai putea muta mașina de acolo în halul în care era.

Ce se întâmplase: omul o fi crezut că noi stăm pe loc că admiram peisajul (sau ceva), așa că a încercat să depășească. Drum cu o singură bandă pe sens, îi venea o mașină din față, așa că s-a băgat și el unde a văzut că s-a eliberat 1 cm din banda pe care ar fi trebuit să fie. Numai că omul nu și-a corelat viteza prea bine și a intrat în plin în fundul unui Audi, care a intrat în fundul nostru, care ne-am dus în cel din fața noastră. Nu comentez stilul respectivului de a conduce și nici măcar decizia de a face manevra asta, fiind cu un copil în mașină, care era fii-su, din câte am înțeles când m-am dus să văd de răniți, dar să lași un copil să stea în brațele unei rude, în spate, fără centură – asta mi se pare cumplit. Pentru că se poate întâmpla orice, oricând, fie vina ta sau nu. Copilul ăla trebuie să fie în siguranță. În cazul de față, norocul a fost că nu au fost urmări grave.

Toată treaba asta m-a făcut să mă gândesc la a mea ființă inocentă și felicit momentul în care am decis că indiferent de reacțiile ei, pentru siguranța ei și liniștea mea sufletească, o voi lăsa să stea cu spatele la sensul de mers. Lorelai avea două luni când nu mai suporta să stea cu spatele la sensul de mers, iar ca să evit scandal în mașină, am mutat-o cu fața, ca noi. Numai așa se calmase atunci, se uita pe geam și la noi și stătea liniștită. Apoi, am găsit un articol despre ce i s-a întâmplat unei fetițe care avea scaunul cu fața la sensul de mers – în urma unul accident, a fost decapitată intern (articol în limba engleză). Am fost șocată și am plâns doar la gândul că Lorelai ar putea să pățească ceva similar. Așa că de atunci, am mutat-o înapoi în poziția recomandată, având în minte doar siguranța ei. În timp, s-a obișnuit și acum nu mai avem probleme de plânsete. Nici nu vreau să îmi imaginez ce ar fi putut să îi provoace impactul de aseară, dacă pe mine mă aruncase înspre parbriz și mi-a făcut telefonul să sară din mână. Și când mă gândesc că de atâtea ori am alăptat în mașină, în spate, în timp ce eram pe drum dintr-o parte în alta… pot doar să mulțumesc că nu s-a întâmplat nimic în momentele alea și să zic never again! Îmi este clar acum că dacă e ora de masă a copilului și nu mai rezistă până ajungem la destinație, se lasă cu tras pe dreapta și staționat, dar niciodată cu alăptat în mașină pe bancheta din spate.

De ce e mai sigură poziția de așezare a copilului cu spatele la sensul de mers? Pentru că, în comparație cu adulții securizați de centura care acoperă cele mai puternice zone ale corpului – șolduri și umeri, bebelușii și copiii nu au încă părți ale corpului suficient de puternice astfel încât să reziste impactului unui accident, așa că scaunul poziționat cu spatele la sensul de mers distribuie forța impactului pe toată suprafața scaunului, evitând astfel presiunea exercitată asupra unei singure zone. În plus, capul micuței ființe este încă prea mare și greu pentru a fi susținut de gâtul firav în cazul unei mișcări bruște. De aceea, scaunul auto întors cu spatele la sensul de mers rămâne cea mai bună variantă pentru siguranța copilului în mașină, indiferent de obiecțiile primite.

Sursă foto – aici.

 

Pentru cei interesați, există și un grup pe Facebook, cu informații utile și conversații pe care eu le urmăresc cu plăcere și interes – aici. Se distribuie atât articole pe subiect, cât și informații sau experiențe, dar și (o treabă care mie îmi place) păreri și argumente despre diversele scaune sau producători de scaune auto.

Și, la final, vă las cu un video care explică cel mai bine cele de mai sus:

 

Drumuri line și în siguranță să avem! 🙂

Nașterea și recuperarea (grea) după cezariană

Acum trei luni și jumătate, Lorelai vedea lumea asta. Despre părțile magice am scris în articolul aniversar pe care i l-am dedicat când a împlinit două luni – aici – și tot atunci am și zis că voi povesti cum a fost momentul nașterii. Mi-a luat ceva să îmi fac curaj să îmi aduc aminte. Nici nu aș avea cum să uit complet, mai ales că procesul în sine nu este o amintire plăcută, însă zi de zi cu ființa minunată care a apărut în urma cezarienei acoperă din ce în ce mai mult momentele grele de atunci. Și le acoperă atât de bine, că de multe ori îmi vine deja gândul că mai vreau o creatură d-asta prin preajmă. Daaarrr până acolo, mai am multe clipe frumoase de trăit alături de piticania existentă și de omul nostru. 🙂

De când am descoperit că sunt însărcinată, în mintea mea exista doar varianta unei nașteri naturale și nici măcar nu mă gândeam la o cezariană. Nu negam că și cezariana era o posibilitate, dar clar pentru altele și nu pentru mine. Ascultam poveștile tipelor care trecuseră prin momente de genul, ca pe o poveste, dar nu ceream detalii și nu încercam să îmi imaginez că eu aș putea să trec prin așa ceva. În mintea mea era clar că nu am cum să ajung la cezariană și tocmai de aceea nici nu mă documentam pe subiect. Pentru mine, exista doar nașterea naturală și atât. Nu spuneam asta nimănui, dar mintea mea era deja setată și nu accepta altceva.

Apropiindu-mă de momentul culminant, abia așteptam să îmi văd extraterestrul pe care îl simțisem în ultimele luni mișcând în burtică. Speram și credeam că va apărea mai repede, dar s-a lăsat așteptat suficient de mult și și-a făcut apariția abia cu trei zile mai devreme decât data preconizată. Teoretic, trebuia să nasc pe 12 Noiembrie 2017, iar ea a bătut la ușă pe data de 9.

Durerile începuseră undeva pe 7 spre 8, dar erau la distanță mare și destul de suportabile. Am fost la doctor și mi-a zis că încă nu e momentul. A mea tipă doctor urma să plece în vacanță pe 10 și îmi propusese să mă programeze la cezariană, dar bineînțeles că am refuzat, având în vedere că eu băteam pasul pe nașterea naturală. După controlul de pe 8 mi-a zis să vedem cum trec de noaptea următoare și cam aia a fost – nu prea am trecut.

În noaptea de 8 spre 9 Noiembrie m-au apucat durerile rău, pe la 1 dimineața mă mutasem din pat să nu trezesc omul de lângă mine, iar o oră mai târziu deja îl sunam din cealaltă cameră să vină, pentru că eu nu mai puteam nici vorbi, d-apăi mișca. El a sunat doctorul să îi explice și uite așa la ora 4 eram la Sanador la maternitate.

Chiar și până aici țin minte destul de vag, dar de acum încolo chiar mi s-a rupt filmul. Contracțiile deveneau din ce în ce mai dese și dureroase, dar copilul era poziționat posterior. Ceea ce înseamnă că el nu se împingea pe unde trebuia și nu avea șanse sa iasă natural. Iar eu, în loc să las loc și de varianta cezarienei, susțineam sus și tare că eu aleg să nasc natural și uite așa am refuzat să fie chemată tipa mea doctor.

Pe scurt, am înnebunit de durere câteva ore în sala de travaliu, urlam cât mă țineau plămânii că vreau să mă ajute cineva, calmantele nu își făceau efectul, eu mușcam din perna și salteaua de pe patul de spital, de epidurală nu se punea problema pentru că nu eram deloc-deloc dilatată, au venit enșpemii de doctori și asistente și moașe și naiba mai știe cine erau oamenii care băgau degete în mine să palpeze copilul. Toți îmi spuneau că e incredibil cum se simte capul copilului de aproape, dar că nu e poziționat bine și nu are cum să iasă.

Pe tata la copil nu îl lăsau în sala de travaliu cu mine, iar în momentul în care am simțit că înnebunesc de durere am purtat o mini-discuție cu o tipă doctor care era de gardă atunci și care mi-a schimbat complet și instantaneu preferințele. Se făcea că tipa asta tânără și frumoasă și slabă și aranjată avea doi copii, amândoi născuți prin cezariană. Nu mai știu exact cuvintele, dar mi-aduc aminte concluzia de genul – ‘o naștere naturală dificilă poate avea o recuperare la fel de grea precum o cezariană ușoară’ și ‘în câteva ore de când ești aici nu te-ai dilatat deloc, dacă vrei noi mai așteptăm, dar e posibil ca abia spre prânz/după-amiază să se vadă o îmbunătățire, dacă și atunci’. Eh, și propozițiile astea mi-au pus capac și am cerut să vină tipa mea doctor și să intru in cezariană.

Numai că decizia mea a coincis cu marele trafic bucureștean de dimineață, să fi fost vreo 8 sau 9 ora, nu mai știu. Așa că logic că a durat până a ajuns doc la maternitate. Iar când a ajuns, nu aveam sală de operație liberă. Când am avut și sală, nu am avut anestezist disponibil. Și într-un final, am avut totul gata și m-au luat. În momentele alea de calm interior pentru că știam că în curând, totul se va sfârși, mă gândeam doar la al meu partener care aștepta singur pe holul maternității. Mi-au spus că nu are voie în sala de operații cu mine și nu știam că el nu fusese anunțat că mă bagă în cezariană și că urma să se trezească direct cu copilul în brațe.

M-au dus în sală și a urmat anestezia în coloană, mi-au spus să nu mă mișc deloc pentru că e suficient să se miște acul gigant un milimetru și să rămân paralizată. M-am rugat doar să nu mă apuce vreo contracție fix în secundele alea, că aia eram, nu o puteam controla. Norocul a fost că a ieșit bine anestezia și am simțit o senzație de căldură, iar de acolo m-au așezat asistentele pe poziție. Eu doar căutam să îmi fixez privirea într-un punct, să nu văd ce se întâmplă. Lucru greu de făcut, pentru că peste tot în sală era sticlă – dulapurile aveau geamuri de sticlă, lampa de operație de deasupra mea la fel… Deja văzusem cum mă tăiau și ajungeau să-mi despartă organele că să scoată copilul, așa că tot ce am putut să fac a fost să dau capul pe stânga, să închid ochii și să cânt o melodie pentru copii în minte, în timp ce vizualizam momentele de maximă relaxare din timpul sarcinii, când mergeam la clasele de yoga.

Când mi-au scos-o, avea un țipăt dulce – nu știu cum am ajuns la descrierea asta, dar așa mi-a părut atunci. Nu urla ca alți bebeluși, ea mai mult orăcăia. Atât îmi aduc aminte că am întrebat dacă e copil sau e broască. 😀 Apoi, o asistentă mi-a zis să nu mai țin ochii închiși și să văd ceva frumos, așa că mi-a întors capul spre ea. Am văzut o creatură mov-prună cu rămășițe albe pe ea și am leșinat instant.

M-am trezit și deja mă coseau, eram relaxată și m-am luat la glume cu cine mai era pe acolo. Am aflat că bebelușa mea era o mare buzată și fusese dusă în salonul de bebe, că pentru mine încă nu era loc în rezervă, așa că urmau să mă transfere la terapie intensivă și abia apoi când dau de vreun loc liber mă duc și pe mine în pat. Copilul nu avea voie în salonul de terapie intensivă și automat, nu mi-l vedeam încă.

Orele care au urmat au fost ciudate. Mă simțeam ca după o operație oarecare, nu ca după o naștere. Faptul că nu îmi vedeam copilul a dus la o temere pentru momentul când a urmat efectiv să îl văd și să îl țin în brațe. Îmi era așa de frică încât speram să se amâne cât mai mult clipa, oricum parcă fusese totul doar un vis.

Când m-au mutat în salon și am văzut moaca omului meu și a prietenei cele mai bune, a fost de parcă într-un final reveneam la realitate. Apoi, instantaneu, a venit asistenta și mi-a spus că o să îmi aducă fata, că e bine sănătoasă și frumoasă și că e hrănită, că-i dăduseră lapte praf pentru că eu nu eram disponibilă. A intrat în salon o mână de om așezat într-un landou pe roți și m-a apucat frica și mai rău. Dar, culmea e că pe măsură ce se apropia de mine simțeam cum îmi crește nivelul de ‘mămicie’ și că totul va fi bine.

Am luat-o în brațe și brusc mi-a dispărut orice urmă de frică, am fost bine amândouă. 🙂

Dar nici ei doi nu au fost mai prejos.

Eu am dus-o mai greu, cu recuperarea însă.

După ieșirea din operație, durează ceva până se duce efectul anesteziei. Nu ai voie să bei apă și să mănânci nici atât. Asta cu apa pe mine m-a rănit maxim, pentru că în sarcină am fost persoana care băuse în medie 10 litri de apă pe zi, iar acum nu puteam să fac asta deloc. Dar cumva, am rezistat. După-amiaza de după operație a fost cea mai plăcută din câte au urmat pentru că încă eram sub efectul anesteziei și chiar dacă încet-încet îmi simțeam picioarele și mi le mișcam, măcar la orizontală era totul bine. Așa că m-am bucurat de piticanie și am primit vizitele oamenilor dragi și apropiați, familie și prieteni.

Eh, numai că de a doua zi s-au schimbat lucrurile. A doua zi era programată să încep să mă mișc, să mă plimb, să merg singură la toaleta din cameră. În timp ce mamele cu care mai vorbisem până atunci îmi povesteau că nu au avut probleme și în spital le vedeam prin ușa deschisă pe altele care se plimbau agale pe hol, eu nu reușeam să fac același lucru. Au venit să mă mute din salon, într-unul alăturat ca să fiu cu încă o tipă operată de același doctor – Maria Blacioti, un OM minunat btw. Nu știu ce alt doctor ar mai fi stat lângă mine în sala de travaliu, să mă mângâie pe cap în timp ce făceam ca toate animalele și până așteptam să avem sală și anestezist.

Când să mă mute, asistentele mi-au zis că trebuie să fac asta pe picioarele mele și să încep să mă mișc singură. Asta am și încercat, dar nu a ieșit chiar cum mă așteptam. De ridicat nici nu se punea problema, dar încercam încetul cu încetul să mă pun pe marginea patului și să mă apăs pe picioare. Pentru mine, simplul fapt că eram la verticală și nu la orizontală și că îmi simțeam interiorul de parcă era o cutie de puzzle cu piesele răsfirate a fost crunt și a făcut să îmi fie rău în toate cele 7 tentative de a mă pune în mișcare. La un moment dat, am avut nevoie la toaletă și am chemat o asistentă să mă ajute, dar a refuzat să îmi mai pună plosca și m-a luat pe sus, puțin cam prea forțat și împins de la spate pentru ce puteam eu să fac cu corpul meu la momentul respectiv. Urmarea a fost că era să leșin la baie.

Până la urmă, într-un act de curaj maxim mi-am luat inima în dinți și am parcurs pe picioarele mele cei câțiva metri până la salonul alăturat unde urma să fiu mutată. Așa am crezut că am depășit momentul terorizant al ridicării în picioare și că de acolo urma să fie din ce în ce mai bine. Eh, nu a fost chiar așa. Deși exersam cât mai des ridicatul din pat și statul în picioare, a devenit din ce în ce mai greu și mai epuizant. Încercam să nu mai chem asistentele prin telefonul pe care îl aveam la dispoziție de la spital, ci mai degrabă să fac plimbări scurte ori până la salonul bebeilor când voiam să îmi iau fata, ori până la camera asistentelor când aveam nevoie de diverse – apă, ceai, pastile etc.

Povestea a făcut să am o slăbiciune pe piciorul stâng, care îmi amorțea tot piciorul când mă ridicam din pat și astfel nu mă lăsa să merg prea mult sau prea bine, să mă mișc sau să calc pe picior. Toatele zilele cât am mai stat în spital, adică până în a treia zi după operație, am făcut tot felul de exerciții ca să pot redeveni normală cu mersul. Nu a funcționat prea bine, nu am reușit să fac cele recomandate în spital, cum ar fi fost măcar un duș, tocmai pentru că nu mă țineam bine pe picioare și nu puteam nici să mă mențin la verticală suficient de mult timp. Totuși, cumva am reușit să plec pe picioarele mele la externare, dar acasă nu mi-a fost deloc mai ușor.

Povestea cu ce a fost când am ajuns acasă, cum m-am recuperat complet și ce m-a ajutat în tot procesul ăsta – vine în articolul următor… *va urma*
Revin cu alte detalii și informații, ce sper să ajute și alte femei care se pregătesc să nască și pe care le așteaptă recuperarea de după. Încurajarea mea ar fi să te documentezi despre ambele situații, și despre nașterea normală, dar și despre cea prin cezariană. Este clar că toate ne dorim o naștere cât mai ușoară, dar nu putem ști niciodată cu siguranță ce va fi la momentul respectiv. Sunt cazuri când femeile au vrut naștere naturală, dar la fața locului nu au putut duce și au intrat în sala de operație, dar sunt și cazuri cu femei cărora le era frică de nașterea naturală și s-au programat la cezariană, însă până să intre în sala de operații bebe a decis să iasă.

Speranța mea, totuși, este că nu se va mai găsi nimeni în situația mea și că totul va decurge roz și pufos, ca un vis frumos… 🙂

După două luni…

Mă uit la ea și nu știu cum a trecut timpul. Unde s-au dus deja două luni de când a ieșit din burta mea?! Zi după zi a părut un secol, dar toată perioada parcă a fugit într-o secundă.
Despre naștere urmează să povestesc, însă astăzi, de ziua ei, articolul se concentrează pe ea.
Am în minte primele momente de după. M-au adus în salon la câteva ore după operație pentru că abia atunci au avut pat liber, iar eu nu apucasem să o văd deloc până atunci. Și cu cât trecea mai mult timpul și reveneam la viața ‘normală’ și fără burtă, cu atât parcă mi se părea că toată povestea cu sarcina a fost un vis și de fapt, eu nu aveam nici un copil. O fi fost efectul anesteziei sau al durerilor prin care trecusem în travaliu sau poate faptul că am leșinat pe masa de operație. Știu doar că atunci când a venit asistenta să mă instaleze în salon și mi-a zis că o să îmi primesc bebelușa imediat ce o schimbă, m-a luat panica. Mi-am dat seama că totul era real și am început să mă îngrijorez de toate – că ușorul a fost cât era în burta mea, că știam să o protejez și să am grijă de ea, dar doar așa. Urma să o văd, să o am în brațe, să existe ca ființă fizică separată de mine. Și dacă nu o să fac bine tot ce are ea nevoie?
Am primit-o în brațe și era atât de reală, dar mai ales atât de a mea, că nu mi-a mai venit să o las mai departe de pieptul meu. Iar toate grijile de cu câteva minute înainte nu au mai însemnat nimic, pentru că brusc știam cum să o țin în brațe și cum să îi țin capul și să o și pup în același timp, fără să o deranjez. Îmi venea natural de ziceai că făceam asta de o viață și ceva.
Iar momentul când a făcut cunoștință cu taică-su m-a lăsat fără aer. Aș fi putut să plâng și să râd în același timp. Al meu o inspecta de mi-a apărut nițică teamă că o să îi ia vopseaua. :)))
Au urmat zile incredibile, cu un mix de sentimente greu de descris. Ne-am adaptat unii la alții, la o viață în trei și tot nu e suficient, tot mai avem multe de învățat. Lorelai este într-o continuă schimbare – când credeam că am învățat-o pe de rost, dezvoltă alte abilități și ne uimește și ne fascinează din ce în ce mai mult, iar apoi o luăm de la capăt.
În doar două luni, am descoperit atât de multe lucruri despre mine… Mă minunez singură cât de mult poate scoate la suprafață miniatura mea.

1. Mi s-au îngroșat ploapele – când mă ajunge, mă ajunge! La oboseală mă refer, la cea care mă face să dorm oriunde și oricum, mai nou. Din omul care trebuia să fie pe întuneric-beznă și fără vreun zgomot în jur, perna să îmi fie așezată perfect sub cap și bărbia să fie puțin ridicată, acum nimic din mofturi nu mai contează. Nu mă mai deranjează nimic, nici lumină și nici zgomote. Somnul e doar un ceva care mă ajută să fiu din nou în formă pentru creatura mea.

2. Am activitate mereu – dacă nu fac ceva cu ea, fac pe lângă ea. Ne jucăm, vorbim, mâncăm și ne acordăm toată atenția, iar când nu interacționăm direct, ea stă în scaunul ei de leagăn și mă urmărește pe mine cum spăl sau fac de mâncare, strâng prin casă sau aranjez și rearanjez lucruri prin casă. Nu îi place să fie izolată, asa că o implic în fiecare activitate. Simplul fapt că mă aude, mă simte și mă vede în jurul ei o liniștește și o face parte activă din ziua mea. Am devenit mai multi-tasking decât aș fi putut visa vreodată și în ritmul în care îmi duc zilele cu ea, curând voi deveni și un storyteller desăvărșit, la câte îi povestesc despre alergarea mea în jurul ei.

3. Am superputeri – oricât de gravă i-ar fi problema, ființa mea se calmează la mine în brațe, se oprește din plâns și adoarme la auzul vocii mele. Mă face să mă topesc instantaneu și dacă aș putea să o lipesc de mine ca să nu o mai las vreodată jos, ar fi minunat și știu că ne-am simți tare bine amândouă.

4. Râd cel puțin din două în două ore – expresivitatea ei mă uimește și mă fascinează! Este incredibil cum o fățucă așa mică, un chip așa senin și nou în lumea asta are un repertoriu așa vast de expresii faciale. Zâmbește, râde cu toată gura, lasă buza în jos când e bosumflată și se pregătește să plângă, ridică sprâncenele și face ochii mari când aude un zgomot care o sperie… și multe altele. Mă gândesc că și alți bebei or avea caracteristicile astea, dar doar ea e a mea și doar după ea mă topesc!

5. Simt mai mult și mai profund – îmi este dor de ea când nu o am lângă mine. Îmi este dor să o aud foindu-se, îmi este dor să o aud scâncind, să o văd și să o pup. Dacă nu o am în apropiere, încep să trec prin video și foto cu ea din telefon. Dacă doarme, mă duc tiptil și mă uit la ea. Îmi vine să o mănânc și să o pup mereu.

 

Articolul ăsta îi este dedicat ei, bebelușei Lorelai, care la doar două luni de la apariția pe lumea asta ne-a arătat ce înseamnă o provocare continuă. Ea ne ține mereu în priză, ne învață lucruri noi, ne dezvoltă abilități noi și ne face să ne bucurăm de toate!

La Multe luni, mulți Ani, oameni frumoși și momente de neuitat! ❤

Ce se schimbă de la an la an

Un an poate aduce cu sine multe schimbări, unele pe care nici nu ni le putem imagina. Anul trecut pe vremea asta, în Decembrie 2016 eram o persoană care începea un loc nou de muncă și se gândea ce să facă de Revelion. Nu m-aș fi gândit că doar 365 de zile mai târziu eu o să scriu articolul ăsta de final de an cu bebe al meu în brațe. 😀

Povestea zice că în Ianuarie am cunoscut omul care avea să îmi fie partener în toată aventura asta, deși nu știam nici unul ce ne așteaptă. Tot prin Ianuarie la final sau Februarie la început am și rămas însărcinată, deși credeam că nu pot avea copii. În Martie la final am aflat despre ființa care se contura înăuntrul meu, când ea deja avea două luni. Și lunile au continuat să treacă, burta mea s-a mărit, iar în Noiembrie mi-am cunoscut creatura și tot atunci am știut ce înseamnă un cocktail de sentimente nebune-nebune-de-tot. Am devenit atât de topită după ea, încât îmi vine să mănânc din ea. Omul nostru zice că toată treaba asta este ca un drog, iar noi suntem dependenți de momentele astea. Și zău dacă aș ști să descriu mai bine de atât.

Momente mărunte sau mari, ele ne arată cum trece timpul și ce însemnătate are acesta. După atâția ani care parcă au trecut degeaba, ani în care nu schimbam nimic pe măsură ce se ducea timpul, iar eu rămâneam în aceleași povești și cu aceiași oameni, 2017-le a venit și a schimbat regulile și nu doar atât.
Zilele trecute mi-a trecut prin minte o chestie: dacă mi-ar fi zis cineva ‘vezi că la locul ăsta nou de muncă o să cunoști pe cineva și o să ai un copil cu el până la finalul anului următor’, nu știu dacă m-aș mai fi angajat acolo. Pentru că totul părea prea rapid, prea multe schimbări la care ar fi trebuit să mă adaptez brusc și automat, aș fi gândit prea mult orice lucru și nu m-aș fi bucurat de momentele efective.

Așa că poate ar trebui să ne gândim mai bine, să ne reevaluăm poveștile și să avem curajul să schimbăm ceva. Nu pentru că un nou an este aproape aici, ci pentru noi, pentru fericirea noastră. În funcțiile de poveștile și momentele în care se află fiecare, iată cât de multe se pot transforma:

  • poți să faci ceva de care ți-a fost mereu frică
  • poți să îți dezvolți sau să înveți un skill nou, o limbă nouă
  • poți să renunți la un obicei sau o relație toxică
  • poți să îți schimbi stilul de viață, mintea sau corpul
  • poți să îți schimbi locul de muncă dacă nu îți place și să îți găsești o activitate plătită pe care să o faci cu plăcere
  • poți să explorezi cartierul, orașul, țara, continentul, lumea întreagă
  • te poți provoca să privești lucrurile dintr-o perspectivă diferită decât până acum
  • îți poți realiza un vis tot amânat și amânat
  • te poți expune mai des la a cunoaște oameni noi și, cu puțin noroc, să fie din categoria celor care rămân acolo…

Astea sunt doar câteva dintre exemplele de noutăți pe care le poate aduce cu sine un an nou, exemple care mi-au venit în minte pentru că mi-ar fi plăcut să le conștientizez mai devreme, să le pun pe hârtie și să acționez asupra lor cumva, chiar și cu pași mărunți, în anii care au trecut. Bucuria mea este că, la momentul prezent, oricare au fost deciziile luate în trecut, povestea în care mă găsesc acum este una frumoasă și de care mă bucur fără regrete. Toate acțiunile trecute m-au adus aici și sunt împăcată și liniștită.

 

Urmează 365 de zile în care îți poți schimba cursul vieții, zile în care poți face lucruri extraordinare. Puterea pentru toate este în mâinile tale! 🙂 

Un 2018 magic!

De ziua mea…

Ziua mea era mereu o ocazie de a îmi împlini diverse dorințe, primeam cadouri și sărbătoream alături de persoane dragi. Dacă nu primeam de la ceilalți, îmi ofeream eu o gentuță, o perechiuță de pantofiori… :))

Anul ăsta, lucrurile s-au schimbat. Fie din cauza/datorită înaintării în vârstă – vorbim de 26 de ani începând de astăzi, mulțumesc-mulțumesc, fie din motiv de multe schimbări într-o perioadă scurtă de timp, anul ăsta nu am mai avut dorințe.

Anul ăsta am fost recunoscătoare, mă uitam în jurul meu în diverse momente ale zilei și mulțumeam în gând pentru ce am primit anul ăsta: o creatură simpatico-adorabilo-enervantă și un om alături de care să mă amuz în toate momentele, prezente și viitoare.

Pentru ziua de astăzi, aveam planuri să dăm o fugă până la mare – să ne bucurăm de o plimbare liniștită pe plajă, să mâncăm ceva și apoi să ne întoarcem. Dar ceva neașteptat ne-a deturnat planul și astfel am rămas acasă, pentru că eu mă lupt cu un început de răceală. Însă nu a fost cu supărare, a contat doar că suntem noi, în formulă completă. Așa mi-am dat seama că fericirea e să îi am pe ei doi lângă mine, oriunde am fi.

Și acum, la finalul zilei și la finalul postării prezente, trebuie să recunosc că mi-am schimbat poziția față de cele scrise. De când am început să tastez mi-am dat seama că am o dorință. Este una singură și nu este pentru mine, este pentru cei din jurul meu, pentru voi: vă doresc să ajungeți în momentul fericit din viața voastră în care să nu mai aveți dorințe. 🙂

Iunie cu muzică

Din toate punctele de vedere.

Pe 1 Iunie m-au năpădit de pozele copilăriei tuturor – de când erau în brațele mamei și din prima zi de școală și altele, pe scurt. Iar ce e mult, e cam prea mult. Așa că m-a lovit inspirația și m-am gândit că în loc de niște poze, fie ele și drăguțe, cu piticanii bucălate și în ipostaze amuzante, să provoc lumea să facă publice melodiile care le-au marcat copilăria.

Povestea mea am scris-o aici, chiar pe 1 Iunie, dar apoi am fost curioasă și de alegerile celorlalți din jur. Așa că am provocat niște oameni mișto să facă parte dintr-o Zi a Copilului cu muzică, în loc de poze. Rezultatul a fost împachetat sub hashtag-ul #ProvocareMuzicală (sau muzicala, noroc că ajung toate în același loc), pe Facebook. Mai jos puteți vedea buchetul de melodii ale copilăriei, muzica ce a marcat fiecare om în parte, și oameni din generații diferite.

Dar, în primul și în primul rând, înainte de a vă trezi amintiri, vreau să le mulțumesc oamenilor care au acceptat să facă parte din provocarea asta 🙂 Mulțumesc pentru deschidere și apreciere, deși nu cu toți am avut contact direct până acum sau au fost persoane pe care le-am cunoscut și văzut o singură dată în viața reală.

Și acum, în ordine aleatorie, oamenii care au împărtășit o bucățică din amintirile lor:

Sabina, blogger @ sabinacornovac.ro

Diana, blogger @ dianaduca.ro

Eliza, solistă @ ELIZA & No Stress Band

Zina, blogger @ EuSuntZina

Alexandru, prieten de 10 ani & blogger @ alexandrunestian.ro

Irina, blogger @ irinabaragoi.ro

Nico de la Radio, Radio Host @ ProFM & Voice Over @ DanceFM

Adelin, pe care l-am aflat când a comentat la melodia Irinei 🙂

Sorin, blogger @ chineata.ro

George, realizator @ Noapte Bună, Internet

Alex, fotograf & blogger @ alexdamian.ro

Vlad, fotograf @ vladilas.ro

Victoria, blogger @ victoriagiorgiana.com

Claudiu, artist @ Claudiu Zamfira

Andra, blogger @ andranicula.ro

Ștefan, Marketing @ Diverta

Ionuț, blogger @ bunescu.ro

Mihai, mirat că l-am inclus în provocare & blogger @ mihaivasilescublog.ro

 

… Iar la aceștia se mai adaugă oameni provocați la rândul lor, mai departe, și tot așa.

Mie-mi place ce-a ieșit, pe bune 🙂 Chiar dacă le adun împreună și apuc să mulțumesc la comun și în public, abia după o săptămână (că în privat le-am mulțumit la momentul faptei), să știți că de fapt când nu am făcut-o mai devreme, m-am gândit la voi. Cum vine asta?

Păi, miercuri a fost ziua cu pricina, bun. Miercuri seară, eu mi-am găsit apartamentul inundat… Joi și vineri am stat să rezolv p-acolo, sâmbătă m-am odihnit că mnah, și Doamne-Doamne s-a odihnit după muncă. Duminică am fost la vot și asta ne-a epuizat pe toți, apoi ați tooot fost voi cu concerte – ba Maroon 5, ba Johnny Depp… Și am zis să vă las să vă reveniți și să vă puteți concentra pe întoarcerea în timp.

La final, eu nu o să pun poze cu mine de când eram copil, dar voi încheia cu o poză în care mă simt copil. Lună frumoasă și copilăroasă să avem, zic!

 

anamariapopa.com blog post florin om frumos poza fericire carusel

Amintiri (muzicale) din copilărie

Primesc ieri un mesaj care m-a luat pe nepregătite – o rugăminte să descriu copilăria mea în 3 cuvinte. Pare ușor, dar nu mi-a ieșit chiar din prima. Ce-i drept, nici foaaaaarte mult nu mi-a luat, iar rezultatul se poate citi în articolul Sabinei, unde am participat alături de alți 32 de bloggeri la buchetul de cuvinte despre copilărie.

Și pentru că e Ziua Copilului, și îmi place muzica, și îmi plac provocările – fac 3 în 1 (eu și cafeaua :D): lansez o provocare: Ție ce melodie îți aduce aminte de copilărie?

 

Eu știu că aveam casete pe care le ascultam doar în mașină, pentru că nu aveam încă walkman. Momentul meu preferat al zilei era dimineața când mă duceam spre școală și îi înnebuneam pe ai mei cu aceleași melodii pe repeat. Culmea a fost că nu ascultatul zi de zi le-a deteriorat. Thalia și Azucar Moreno erau, și au rezistat doar până mașina a fost inundată. Pentru că a căzut în lac. Mă rog, fiecare cu ce-l doare, iar eu cred că am plâns după casetele alea, cât nu plângeam pentru o păpușă Barbie.

Acum, de Thalia se mai aude ce se mai aude, o poză pe Facebook, un parfum, etc, dar Azucar Moreno a dispărut complet. Eh, până una-alta, vă las cu una din melodiile copilăriei mele… ↓

…și vă provoc să vă amintiți o melodie de când erați mici și să o postați pe Facebook cu hashtag-ul #ProvocareMuzicală 🙂