Accident Archives - Ana Maria Popa

Anul trecut pe vremea asta pierdeam pe cineva foarte drag. Este prima dată când mi-a murit o persoană cu care aveam contact constant, care stătea aproape de mine și pe care vedeam de câteva ori pe lună. Pe lângă faptul că era persoana care mă învățase să fac tabel la mate și care mă lua de la școală și mă ducea la antrenamentele de la scrimă, ea m-a crescut și m-a învățat și m-a educat.

Cumva, era inevitabilă treaba și pe cuvânt că chiar încercasem să mă obișnuiesc cu gândul la momentul respectiv, mai ales că avusesem suficient timp pentru asta. Mătușa mea era în vârstă și avea diverse probleme de sănătate, însă după accident situația s-a înrăutățit. Nimeni nu știe exact ce s-a întâmplat și cât din ce a povestit e adevărat, însă s-ar părea că a fost prinsă cu ușile de un șofer de autobuz neatent, care vorbea la telefon și nu s-a uitat că pe scară era cineva care urca mai greu. Ar fi fost prinsă între ușile închise care i-au imobilizat un membru, dar nu a scăpat complet printre ele, ci autobuzul ar fi târât-o câțiva metri pentru că, deși se țipa la el, șoferul nu a oprit, fiind atent la conversația telefonică. Nu știu ce și dacă este reală sau completă povestea, pentru că mătușa mea a fost foarte afectată de incident și nu a vrut să povestească, iar atunci când își mai revenise psihic, povestea părți din întâmplare diverselor persoane care se aflau în preajma ei fix în momentul respectiv. Mai sus ar fi ce am pus eu cap la cap, după toate. În fine, dpdv legal se pare că șoferul s-a ales cu dosar penal. Dar nu despre asta este vorba acum.

Accidentul a pus-o la pat în spital cu fractură de șold, însă fără posibilitatea de a fi operată în urgență pentru că avea probleme cu respirația, iar o operație ar fi fost riscantă prin prisma faptului că nu se știa dacă va rezista. După câteva săptămâni, starea i-a fost mai stabilă și s-a putut interveni. Operația a fost un succes și înafara faptului că trebuia să treacă prin terapie fizică pentru recuperare, nimic nu părea îngrijorător. Starea ei psihică era bună și abia aștepta orele zilnice de recuperare, ca să poată pleca acasă. Ce a urmat nu a prevăzut nimeni. Imobilizată în pat, într-un salon de spital supraaglomerat (cu paturi pliante puse printre cele de spital) și deja cald afară, plus vârsta și starea ei de sănătate de la momentul respectiv, mătușii mele începuseră să i se înrăutățească starea și să dezvolte alte probleme. A făcut apă la plămâni sau ceva de genul, recunosc că nu mă pricep la detaliile medicale și oricum îmi era greu să mă interesez de partea asta. Eu mă ocupam cu ridicarea moralului și încurajările. Cert este că starea ei s-a înrăutățit și a ajuns la terapie intensivă, conectată la aparate pentru că singură nu mai respira. De acolo nu credeam că mai scapă, așa că am început să mă pregătesc sufletește. Întâmplarea a făcut că a reușit să își revină și a ajuns înapoi în același salon, unde mai târziu a intrat și a ieșit din două come cauzate tot de condițiile în care era internată. Până la un moment dat, când nu a mai fost cazul să își revină. A stat 3 luni în spital în total și a murit fix în ziua când făcea 3 luni de la internare.

S-a întâmplat în ziua când fii-mea făcea 6 luni. Cică e moment important – jumate de an. Copilul începe altă etapă a vieții: stă în fund, face/drege, îi introduci alimente în dietă (până atunci fiind doar pe lapte).
Dimineață mă dusesem la sală, ca de obicei. Când ajung înapoi la vestiar, mă uit la telefon și am făcut inventarul: mesaje de La Mulți Ani pentru fii-mea și să îmi trăiască. Și niște multe apeluri nepreluate de la diverși din familie, plus un mesaj din doar câteva cuvinte și finalizat cu niște puncte de suspensie. Am înghițit în sec și mi-am zis în gând – Să se odihnească în pace. E ok, pentru asta m-am pregătit în minte de atâtea ori, pentru asta am plâns de atâtea ori, încercând să mă obișnuiesc cu gândul și cu sentimentul. Și am pus telefonul în vestiar înapoi, mi-am luat prosopul și am intrat la duș, complet teleghidată. Am dat drumul la apă și când m-am simțit acoperită din cap până în picioare, am izbucnit în urlete de plâns. Nu mă mai puteam controla. Nu știu ce au crezut cei din restul vestiarului, norocul era că eram în duș și nu putea intra peste mine, să mă întrebe chestii. Nu știu cât am stat și nici nu contează, oricum nu a fost suficient. Eram pe pilot automat, făceam lucrurile doar ca să le fac, pentru că aia era rutina de după sală. Am fost așa o perioadă, nu știu unde și cum s-a oprit. Mi-a prins bine că nu am fost singură, și mai ales doar cu copilul. Nu puteam să conduc, nu puteam să țin nimic în mână, plângeam nonstop, înfundat și pe silent. Urlam în interior.

Am stat aproape nonstop la priveghi sau cum se numesc zilele de dinaintea înmormântării (nici asta nu mai știu), că am zis că dacă o văd așa mă obișnuiesc cu gândul. Nu a fost așa. În momentul când au băgat-o în pământ a fost crunt, îmi dădeam seama că fizic va fi pa pentru totdeauna. Pe de cealaltă parte, sufletește nu va fi niciodată.

Cel mai dureros lucru când treci printr-un episod de genul este să îți spună cineva că va fi bine sau va fi mai ușor în timp sau ‘preferata’ mea – o să treci peste. Hai, nu zău! Va fi bine după pierderea unui telefon, nu a cuiva drag. O să fie mai ușor în timp după o despărțire de cineva nepotrivit pentru tine, nu după ce îți dispare din viață cineva din familie. Treci peste un pod, nu peste un deces al cuiva iubit.

În cazul de față, niciodată nu treci peste. Doar înveți să trăiești cu durerea.

Acum a venit vremea parastasului de 1 an. NU este mai bine, NU este mai ușor, NU am trecut peste. Și nici nu are cum să fie așa, în orice fel încerc să mă gândesc. Îmi imaginez că a suferit mult lunile din spital, așa că zic să mă bucur că nu i s-a prelungit durerea. Dar nu pot să nu mă gândesc că dacă nu era accidentul, nu ajungea unde este acum. Așa cum era ea, cu problemele de sănătate și vârsta, și le-ar fi dus înainte ca și până atunci. Din cauza neatenției șoferului respectiv, fii-mea o va ști doar din povești pe cea care și-a vândut apartamentul din Drumul Taberei ca să se mute lângă mine în Colentina, pe cea care îmi citea mereu poveștile cu toate că le știam pe de rost și mereu sărea pasaje din poveste ca să vadă dacă o corectez și verificând astfel dacă chiar am adormit sau doar mă prefăceam, pe cea care credea în mine și mă încuraja să fac totul cu pasiune în viața asta și să nu trăiesc degeaba, să nu fac pământului umbră.

Nu se trece peste oamenii importanți din viață și pe care i-ai iubit, doar înveți să trăiești cu durerea și fără ei. Fizic nu mai sunt și e greu să îți imaginezi că nu vei mai sta niciodată la o masă cu ei, că nu vor mai fi niciodată la capătul celălalt al telefonului sau că nu le vei mai auzi intonația când își spun părerile despre diverse. În schimb, ei vor fi mereu în suflet, în imaginație și în amintiri și timpul doar te învață să continui așa…

Aseară ne întorceam de la țară, să fi fost cam 19-20 ora, iar în apropiere de București, Waze arăta că se stătea în trafic pe DN6 din cauza unui accident ce avusese loc și care încetinise tot traficul de pe banda de intrare în oraș. Și cum mergeam noi centimetru cu centimetru, la un moment dat am oprit în coloană. El la volan, eu eram în dreapta și dădeam mesaje pe telefon, ființa noastră de șase luni dormea în spate, în scaunul întors cu spatele la sensul de mers. La un moment dat, aud frână bruscă și scârțâit de roți, iar lovitura mașinii din spate mă propulsează în bord (noroc că m-a ținut centura), în timp ce telefonul îmi sare cu avânt din mână și se lovește de bord, apoi îmi cade la picioare.

Când mă gândesc la toată faza, am unele imagini în ceață, altele mi se derulează cu încetinitorul. Primul lucru, m-am dus să îmi iau copilul în brațe și să îl liniștesc. Apoi, m-am dus să văd de victime – era un băiețel de vreo 4-5 ani care urla de mama focului din cauza genunchiului julit, cel mai probabil în scaunul din față. În rest, toți erau bine fizic. Următorul gând a fost despre pagube. Am avut noroc că deși lovitura fusese destul de puternică, mașina nu avea nimic față-spate. Dar cel care cauzase toată treaba avea partea din față a mașinii făcută praf și lichidele pe șosea. Și mai blocase și banda opusă, pentru că nu mai putea muta mașina de acolo în halul în care era.

Ce se întâmplase: omul o fi crezut că noi stăm pe loc că admiram peisajul (sau ceva), așa că a încercat să depășească. Drum cu o singură bandă pe sens, îi venea o mașină din față, așa că s-a băgat și el unde a văzut că s-a eliberat 1 cm din banda pe care ar fi trebuit să fie. Numai că omul nu și-a corelat viteza prea bine și a intrat în plin în fundul unui Audi, care a intrat în fundul nostru, care ne-am dus în cel din fața noastră. Nu comentez stilul respectivului de a conduce și nici măcar decizia de a face manevra asta, fiind cu un copil în mașină, care era fii-su, din câte am înțeles când m-am dus să văd de răniți, dar să lași un copil să stea în brațele unei rude, în spate, fără centură – asta mi se pare cumplit. Pentru că se poate întâmpla orice, oricând, fie vina ta sau nu. Copilul ăla trebuie să fie în siguranță. În cazul de față, norocul a fost că nu au fost urmări grave.

Toată treaba asta m-a făcut să mă gândesc la a mea ființă inocentă și felicit momentul în care am decis că indiferent de reacțiile ei, pentru siguranța ei și liniștea mea sufletească, o voi lăsa să stea cu spatele la sensul de mers. Lorelai avea două luni când nu mai suporta să stea cu spatele la sensul de mers, iar ca să evit scandal în mașină, am mutat-o cu fața, ca noi. Numai așa se calmase atunci, se uita pe geam și la noi și stătea liniștită. Apoi, am găsit un articol despre ce i s-a întâmplat unei fetițe care avea scaunul cu fața la sensul de mers – în urma unul accident, a fost decapitată intern (articol în limba engleză). Am fost șocată și am plâns doar la gândul că Lorelai ar putea să pățească ceva similar. Așa că de atunci, am mutat-o înapoi în poziția recomandată, având în minte doar siguranța ei. În timp, s-a obișnuit și acum nu mai avem probleme de plânsete. Nici nu vreau să îmi imaginez ce ar fi putut să îi provoace impactul de aseară, dacă pe mine mă aruncase înspre parbriz și mi-a făcut telefonul să sară din mână. Și când mă gândesc că de atâtea ori am alăptat în mașină, în spate, în timp ce eram pe drum dintr-o parte în alta… pot doar să mulțumesc că nu s-a întâmplat nimic în momentele alea și să zic never again! Îmi este clar acum că dacă e ora de masă a copilului și nu mai rezistă până ajungem la destinație, se lasă cu tras pe dreapta și staționat, dar niciodată cu alăptat în mașină pe bancheta din spate.

De ce e mai sigură poziția de așezare a copilului cu spatele la sensul de mers? Pentru că, în comparație cu adulții securizați de centura care acoperă cele mai puternice zone ale corpului – șolduri și umeri, bebelușii și copiii nu au încă părți ale corpului suficient de puternice astfel încât să reziste impactului unui accident, așa că scaunul poziționat cu spatele la sensul de mers distribuie forța impactului pe toată suprafața scaunului, evitând astfel presiunea exercitată asupra unei singure zone. În plus, capul micuței ființe este încă prea mare și greu pentru a fi susținut de gâtul firav în cazul unei mișcări bruște. De aceea, scaunul auto întors cu spatele la sensul de mers rămâne cea mai bună variantă pentru siguranța copilului în mașină, indiferent de obiecțiile primite.

Sursă foto – aici .

Pentru cei interesați, există și un grup pe Facebook, cu informații utile și conversații pe care eu le urmăresc cu plăcere și interes – aici. Se distribuie atât articole pe subiect, cât și informații sau experiențe, dar și (o treabă care mie îmi place) păreri și argumente despre diversele scaune sau producători de scaune auto.

Și, la final, vă las cu un video care explică cel mai bine cele de mai sus:

Drumuri line și în siguranță să avem! 🙂

Accident

Nu există să ‘treci peste’

Siguranța copilului în mașină și în scaunul auto