Cine este Moș Crăciun?

M-am întâlnit ieri cu Lina, și dintr-una în alta, am intrat în spiritul Crăciunului. Cu conversația. Și am început discuții despre tradiții, Moș, cadouri, cum era când eram mici, etc.

Cu ocazia asta, mi-am adus aminte că eu am crezut în Moș până foooaaarte târziu. Nu că dau numere sau ceva, dar cred că aveam undeva în jurul vârstei de 13 ani, când eu încă mai susțineam sus și tare că Moșul există. Nu exista nici un motiv sau idee rațională, cu atât mai puțin emoțională pentru a mă face să cred altceva. Ideea a atins punctul maxim în momentul în care eu le spuneam tuturor copiilor de la școală că Moșul exista, iar ei râdeau de mine. Ei știau deja ceva ce mie îmi scăpase.

La un moment dat, sătulă de certurile mele cu copiii, dar și de faptul că eu îi luam apărarea cu înverșunare Moșului, într-atât încât era să iau la bataie un copil din clasă, mama se decide să aibă ‘acea’ discuție cu mine. Și mă ia frumos și începe să îmi explice că, de fapt și de drept, pe scurt, Moșul nu există și nu a existat niciodată.

Îmi aduc și acum aminte discuția – ‘Ana… Trebuie să vorbim… Știi, Spiritul Crăciunului nu stă într-un personaj, el se simte în fiecare dintre noi, există în sufletul nostru. Eh, acel spirit al Crăciunului este Moș Crăciun. El nu există în sine, ca persoană, dar îl simțim în suflet, an de an’. Nu a fost chip. Am început să plâng, am spus că nu este adevărat… Că eu îl auzisem de atâtea ori pe Moș, pe hol, când punea cadourile (explicație separată – până la vârsta înaintată de 17 ani, am avut o frică teribilă de întuneric, dar asta e altă poveste). Și atunci nu înțelegeam cum de Moșul nu exista… Mama încerca în continuare – ‘Păi, tu nu ai văzut că de multe ori, cadourile pe care le găseai tu ascunse în șifonier la noi erau și cele pe care le găseai sub brad în ziua de Crăciun?’. Explicația mea era simplă – părinții mei erau ajutoarele lui Moș Crăciun, pentru că el era un om tare ocupat, care trebuia să ajungă în vizită la toți copiii din lume, într-o singură noapte.

Pentru un copil, eram tare cerebral, totul avea o logică, eram extrem de naiv, și luptam pentru crezul meu până în pânzele albe! În mintea mea, eu am crezut în lumea din jurul meu, în părinți, în bunici, în cei care îmi vorbeau despre Moș… Iar acum totul se năruia. Mă simțeam tradată și mințită la modul urât… Dar, cu toate astea, am mai avut o curiozitate – ‘Dar Iepurașul?’… ‘Nici Iepurașul nu există, Ana. El este spiritul Paștelui’. Discuția a continuat cu întrebări despre Moș Nicolae și alte cele. La final, eram devastată. Părinții și familia mea mă mințiseră, copiii de la școală aveau dreptate, niște străini au fost cei care mi-au spus adevărul dur, iar eu mă facusem de cacao în fața colegilor… Dar, mai presus de toate, personajul crezului meu nu exista.

Mi-a fost greu să trec peste, iar Crăciunul nu a mai fost niciodată la fel. Și atunci, în cadrul discuției cu Lina, mă întrebam dacă eu voi face la fel cu copiii mei. Sau, în mare, mă întrebam dacă este corect ce le facem copiilor. Înțeleg ideea de tradiție, înțeleg ideea de Moș Crăciun ca spirit al Crăciunului, dar chiar trebuie să îi dăm un chip Moșului? Chiar trebuie să îl umanizăm în asemenea fel? Pentru unii copii, cum am fost și eu, Moșul era ceva special, ceva separat de lumea noastră, era o ocazie specială când venea la mine, așteptam tot anul doar ca să îi aud pașii pe holul apartamentului și să aud cum aranja pungile sub brad (din nou, menționez că frica de întuneric mă împiedica să mă duc să îl și văd). An de an, eu trăiam cu impresia că persoana aia specială – out of this world de specială, mă vizitează pe mine o dată pe an. Și credeam atât de tare în ideea asta, încât mi-o susțineam și luptam oricum pentru ea!

Părinții își învață copiii să nu mintă, de ce? Chiar am curiozitatea asta – de ce? E drept, nu am copii și nu știu cum e, nu știu dacă voi ști vreodată, dar de ce să le facem asta, să îi mințim, când noi le spunem lor să nu facă asta nici atunci când sunt mici, și nici mai târziu? De ce se consideră că părinții pot folosi minciuni ‘albe’ cu copiii, dar apoi se supără dacă primesc același lucru apoi? Ce ne facem atunci când ei cresc și află adevărul? Da, unii copii trec mai ușor peste, unii nu pun la suflet… Însă există copii pentru care momentul adevărului este prima dezamagire a vieții. Există copii ca mine, care merg oriunde pentru crezul lor, chiar dacă asta înseamnă să și-o ia de la ceilalți sau să fie ridiculizați pentru ce cred ei, pentru ceva ce este parte din ei la momentul respectiv.

Și pentru că încă mai merg departe pentru crezul meu, iată mai jos istoria lui Moș Crăciun, căutată de mine din curiozitatea următoare: chiar merită să umanizăm atât de mult un personaj fictiv?

Se pare că povestea lui Moș Crăciun își are originea în povestea Sfântului Nicolae. Acesta ar fi fost un episcop creștin care a trăit în secolul IV și era renumit pentru faptul că împărțea cadouri oamenilor săraci. La un moment dat, el a dăruit și bani unor fete sărace, pentru a își face nunțile și astfel, să fie salvate de la prostituție. În timp, tradiția creată de acest episcop s-a răspândit și s-a dezvoltat mai ales în zona Statelor Unite, americanii fiind cei care au promovat și descris Moșul ca pe o ființă umană. Ei au fost aceia care l-au creionat ca pe un personaj simpatic, zâmbăreț, grăsuț, îmbrăcat în costum roșu, care stă la Polul Nord și conduce o sanie trasă de reni, cu care duce toate cadourile pentru copii. Iar mai târziu, Coca-Cola a fost cea care a contribuit masiv la această imagine a Moșului și la promovarea lui.

Într-un final, ce a fost, a fost. Iar cât despre generațiile următoare, nu cred că trebuie să ne mai facem griji. Ele vor afla de pe Facebook, când vor vedea că toata lumea va posta poze cu ‘Moșul’, în același timp, iar Moșii vor arăta diferit în fiecare poză. Sau, poate până atunci, părinții găsesc noi ‘minciuni albe’ pe care să le spună copiilor…

Lasă un răspuns