Author: Ana Maria Popa

Responsabilitatea la volan se învață la Academia Titi Aur + Voucher

Ana Maria Popa Leave a Comment

Academia Titi Aur a lansat săptămâna trecută cursul Ghidul Părintelui Responsabil la Volan, ce are ca scop conștientizarea faptului că viața copiilor este în mâna părinților când sunt cu toții în trafic și că orice abatere de la regulile de siguranță le poate pune viața în pericol.

În prima parte a cursului, am aflat informații teroretice despre conducere defensivă și norme de siguranță pentru copii, statistici despre accidentele din România și UE, practici periculoase de condus, cum ne pregătim pentru o deplasare cu mașina, poziția corectă la volan, cum alegem corect scaunul de mașină pentru copii în funcție de standardele obligatorii de siguranță, dar și de înălțimea, greutatea și vârsta copilului, cum să montăm corect un scaun de mașină, la ce sunt expuși copiii care nu sunt puși în scaune de mașină, ori sunt poziționați incorect, dar și tehnici de siguranță pentru femeile însărcinate care șofează.

Partea a doua a cursului a avut ca scop conștientizarea riscului prin tehnici practice, iar aici simulatoarele ne-au ajutat să înțelegem ce trebuie făcut în caz de accident, cum ieșim dintr-o mașină răsturnată și cum scoatem copilul, am testat impactul cu un obstacol fix la 15 km/oră, viteza de reacție și montarea corectă a scaunului pentru copii. Astfel, am aflat și ne-am confirmat prin propria experiență că centura de siguranță este un drept care poate să ne salveze viața, și nu o obligație.

Câteva idei:

  • În România, în anul 2018, au fost raportate 1867 de decese cauzate de accidente rutiere, adică 5 decese pe zi.
  • La nivel internațional, 8 copii nenăscuți mor în accidente de mașină.
  • În Europa, în ultimii 10 ani, peste 8100 de copii au murit în accidente rutiere.
  • Copiii care nu călătoresc în dispozitive speciale sunt de 7 ori mai expuși riscului de a fi vătămați în accidente rutiere.
  • La o viteză de 64 km/oră, corpul unui pasager din mașină cântărește la impact de 9 ori propria greutate, ceea ce duce la spargerea organelor și, implict, la hemoragie internă. Impactul unui copil cu parbrizul în caz de accident este echivalent cu căderea de la etajul 3 al unei clădiri.

Este șocant, dacă stai să te gândești că multe dintre cele care se pot întâmpla nici nu ne trec prin minte sau le tratăm cu ușurință pe motiv că nu mi se poate întâmpla chiar mie asta.

Trainerii ATA își propun să îi ajute pe participanți să își îmbunătățească abilitățile de condus defensiv și tehnicile de protejare a copiilor în timpul deplasării. Obiectivul este să reducă numărul de accidente în care conducătorul auto ar putea fi implicat, indiferent de culpă. Pentru Academia Titi Aur, un părinte prezent la curs înseamnă un copil salvat, iar pentru fiecare copil salvat ATA va planta un copac pentru a susține viața pentru viață. Prețul cursului este 550 lei cu TVA inclus.

 

Ce spune Titi Aur, pilotul care a câștigat 49 de raliuri și a obținut opt titluri de campion al României

‘Sunt convins că nici un părinte nu îi dorește răul copilului său, problema este că nu conștientizează riscul la care își expun copiii atunci când circulă cu mașina. Trebuie să înțelegem că mașina este o armă și cel mai important lucru este să învățăm să o controlăm pentru a evita să ajungem în situații de limită.’

Despre ATA – Academia Titi Aur

Academia Titi Aur a luat naștere în urma activității lui Titi Aur în automobilismul sportiv, îmbinată cu pasiunea și plăcerea de a împărtăși și altora tainele artei de a conduce. Este cel mai complex autodrom din Europa de Est și are o suprafață de 12.5 hectare, pe care sunt amenajate 10 zone diferite ca suprafață, configurație și utilitate. Aerodromul ATA nu este un circuit de mare viteză, ci unul pregătit pentru cei care vor să învețe să conducă defensiv. Echipa este formată din 30 de traineri, piloți și copiloți, activi sau retrași din campionatele de motorsport. Academia Titi Aur pune la dispoziția șoferilor interesați cursul de conducere defensivă pe 3 niveluri, curs de îndemânare, curs moto, curs de conducere în teren accidentat, dar și experiențe controlate de condus cu viteză.

*** Și pentru că îmi place să dau mai departe ce aflu bun, vă invit să vă înscrieți și voi la cursul Ghidul Părintelui Responsabil la Volan și să folosiți codul PopaAnaMaria10ATA pentru o reducere de 10%. 🙂

 

Ce a însemnat Balul Bucuriei, evenimentul caritabil pentru copiii cu autism

Ana Maria Popa Leave a Comment

Așa cum am anunțat aici, pe 17 Septembrie am participat împreună cu Lorelai la cea de-a patra ediție a Balului Bucuriei – eveniment caritabil cu și despre copiii cu autism. A fost un eveniment emoționant, cu multe momente pregătite de copiii cu autism, cu licitații de cărți și vin, cu un concert al Feli, care a mers direct la suflet. ❤

Aici, eu și Lorelai cântam cu tot sufletul că ‘lumea noastră e desenată în creioane colorate’.

 

Ce mi se pare cel mai frumos după un asemenea de eveniment, pe lângă pozele și amintirile cu care rămâi, este faptul că poți să afli exact efectele. Astfel, sumele strânse în urma evenimentului vor asigura peste 1000 de ore de terapie pentru copiii din centrele Autism Voice. Iată comunicarea oficială:

Autism Voice, asociația care sprijină copiii cu autism din România de mai bine de 11 ani, a reușit să colecteze donații în valoare de peste 21.000 (21.752) de euro, în cadrul evenimentului caritabil “Balului Bucuriei”, ediția a IV-a. Suma se va transforma în peste 1000 de ore de terapie gratuită pentru copiii și tinerii din cele două centre Autism Voice și în programe gratuite de susținere pentru cei mici și părinți.

„Suntem mai mult decât mulțumiți de faptul că, an de an, reușim să adunăm în urma balului și mai multe fonduri pentru copiii cu autism aflați în grija asociației. Acest lucru ne dă speranță și ne face să ne dorim și mai mult, să fim și mai determinați în toate activitățile pe care le organizăm pentru a asigura cât mai multe terapii micuților cu tulburări din spectrul autist. Ne bucură faptul că ne-am atins obiectivul pe care ni l-am propus odată cu organizarea celei de-a 4-a ediții a balului. Așadar, spre deosebire de anii trecuți, din fondurile strânse acum, vom asigura 1040 de ore de terapie gratuită pentru cei 20 de copii cu autism cazuri sociale din centrele noastre, vom putea evalua și diagnostica gratuit 150 de copii și vom pregăti 150 de părinți în procesul de recuperare a copiilor cu autism”, a explicat Anca Dumitrescu, președintele Autism Voice.

Nu e așa că este superb și emoționant să vezi că cea mai mică implicare poate însemna atât de mult de cealaltă parte? 🙂

 

La final, aș vrea să vă las cu un gând: chiar dacă nu ați fost la eveniment, dar vreți să ajutați și să dați mai departe oricât de puțin, să știți că puteți trimite un sms în valoare de 2E, cu textul VOCE, la numărul de telefon 8844, iar suma aceasta va fi folosită în același scop pentru care a fost și balul organizat.

Balul Bucuriei – eveniment caritabil pentru copiii cu autism

Ana Maria Popa 2 Comments

Pe 17 Septembrie la Palatul Bragadiru va avea loc a IV-a ediție a Balului Bucuriei – eveniment caritabil pentru și despre copiii cu tulburări de spectru autist.

În prezent, unul din 59 de copii este diagnosticat cu o tulburare din spectrul autist. Ei au nevoie de mii de ore de terapie costisitoare, iar Balul Bucuriei este o seară de gală care are exact acest scop: să ajute la construirea unui viitor mai bun pentru acești copii.

Care este scopul evenimentului?

  • Program de terapie gratuită pentru 20de copii cu autism – cazuri sociale
  • Program de evaluare și diagnosticare gratuită pentru 150 de copii cu tulburări de spectru autist
  • Training și susținere pentru 150 de părinți în procesul de recuperare al copiilor lor.

Terapia unui singur copil costă între 2500 și 7000 de lei, bani pe care mulți dintre părinți nu și-i permit. Balul Bucuriei este un prilej pentru a oferi acestor copii mai multe șanse de a se integra și de a fi auziți. Un singur bilet la bal reprezintă 5 ore de terapie pentru un copil cu autism. 

Detaliile Balului, și pe Facebook:

  • Gazda evenimentului: Mihaela Tatu
  • Concert special: Feli
  • În deschidere: moment coregrafic cu Fundația Nadia Comăneci
  • Seara va include o tombolă caritabilă cu premii oferite de scriitori contemporani premiați: Andrei Pleșu, Mircea Cărtărescu, Ioana Nicolaie, Gabriela Adameșteanu, Ana Blandiana
  • Licitație caritabilă de vinuri susținută de somelieri cu renume internațional: Julia Scavo și Florin Voica.

Avem toate motivele să ne unim forțele și să creăm puțină magie pentru copii, așa că sper că o să ne vedem pe 17 Septembrie, începând cu ora 18:30, la Palatul Bragadiru. 🙂 DA?
Biletele se pot achiziționa de aici.

 

Jucăriile din anii ’30-’80 vin la ‘Târgul Copilăriei’ din Sun Plaza

Ana Maria Popa Leave a Comment

 

Sun Plaza invită bucureștenii într-o călătorie în lumea jucăriilor de altădată. Peste 500 de jucării din anii 1930–1980 adunate de Asociația Muzeul Jucăriilor vor fi expuse între 23 mai și 5 iunie, în centrul comercial.

Păpușa Barbie românescă, figurinele și animalele din cauciuc, rățoiul Donald, jocurile ‘Păcălici’ sau ‘Nu te supăra frate’, mașinuțele, tractoarele și motocicletele din metal, titirobilul și titirezul, toate vor putea fi admirate în 20 de vitrine, în Sun Plaza. Jucăriile au fost achiziționate și adunate din toate colțurile României, în ultimii 40 de ani, de Asociația Muzeul Jucăriilor.

„Ne-am dorit să sărbătorim Ziua Copilului un pic altfel. Fiecare jucărie care va fi expusă a stârnit la un moment dat emoție și a adus bucurie în sufletul unui copil. Este o ocazie atât pentru cei mari să-și reamintească de mașinuțele și păpușile pe care le adorau în copilărie, cât și pentru cei mici să redescopere jucăriile care i-au încântat pe părinții și bunicii lor chiar dacă acestea nu pot fi controlate cu o telecomandă, nu au lumini și nici nu scot sunete. Prin acest eveniment vrem să unim generațiile și vrem ca fiecare vizitator să se simtă copil, indiferent de vârstă”, au spus reprezentanții Sun Plaza.

Evenimentul va cuprinde și un târg de jucării unice pentru cei mici. Expozanți ca Art of Play, MicoStore, Ludens și Maimutzeria Tiara vor aduce Ziua Copilului în realitatea contemporană oferind celor mici  o varietate de obiecte distractive cum ar fi: animăluțele croștate, jucăriile din lemn și jucăriile educative. Părinții le vor putea cumpăra din Sun Plaza, în perioada 23 – 26 mai.

Atât târgul, cât și expoziția oferită de Asociația Muzeul Jucăriilor vor avea loc la parterul centrului comercial, în zona Sun Atrium. Ambele vor fi deschise publicului în intervalul orar 10:00–22:00.

 

Comunicare conform pastel

 

Nu există să ‘treci peste’

Ana Maria Popa Leave a Comment

Anul trecut pe vremea asta pierdeam pe cineva foarte drag. Este prima dată când mi-a murit o persoană cu care aveam contact constant, care stătea aproape de mine și pe care vedeam de câteva ori pe lună. Pe lângă faptul că era persoana care mă învățase să fac tabel la mate și care mă lua de la școală și mă ducea la antrenamentele de la scrimă, ea m-a crescut și m-a învățat și m-a educat.

Cumva, era inevitabilă treaba și pe cuvânt că chiar încercasem să mă obișnuiesc cu gândul la momentul respectiv, mai ales că avusesem suficient timp pentru asta. Mătușa mea era în vârstă și avea diverse probleme de sănătate, însă după accident situația s-a înrăutățit. Nimeni nu știe exact ce s-a întâmplat și cât din ce a povestit e adevărat, însă s-ar părea că a fost prinsă cu ușile de un șofer de autobuz neatent, care vorbea la telefon și nu s-a uitat că pe scară era cineva care urca mai greu. Ar fi fost prinsă între ușile închise care i-au imobilizat un membru, dar nu a scăpat complet printre ele, ci autobuzul ar fi târât-o câțiva metri pentru că, deși se țipa la el, șoferul nu a oprit, fiind atent la conversația telefonică. Nu știu ce și dacă este reală sau completă povestea, pentru că mătușa mea a fost foarte afectată de incident și nu a vrut să povestească, iar atunci când își mai revenise psihic, povestea părți din întâmplare diverselor persoane care se aflau în preajma ei fix în momentul respectiv. Mai sus ar fi ce am pus eu cap la cap, după toate. În fine, dpdv legal se pare că șoferul s-a ales cu dosar penal. Dar nu despre asta este vorba acum.

Accidentul a pus-o la pat în spital cu fractură de șold, însă fără posibilitatea de a fi operată în urgență pentru că avea probleme cu respirația, iar o operație ar fi fost riscantă prin prisma faptului că nu se știa dacă va rezista. După câteva săptămâni, starea i-a fost mai stabilă și s-a putut interveni. Operația a fost un succes și înafara faptului că trebuia să treacă prin terapie fizică pentru recuperare, nimic nu părea îngrijorător. Starea ei psihică era bună și abia aștepta orele zilnice de recuperare, ca să poată pleca acasă. Ce a urmat nu a prevăzut nimeni. Imobilizată în pat, într-un salon de spital supraaglomerat (cu paturi pliante puse printre cele de spital) și deja cald afară, plus vârsta și starea ei de sănătate de la momentul respectiv, mătușii mele începuseră să i se înrăutățească starea și să dezvolte alte probleme. A făcut apă la plămâni sau ceva de genul, recunosc că nu mă pricep la detaliile medicale și oricum îmi era greu să mă interesez de partea asta. Eu mă ocupam cu ridicarea moralului și încurajările. Cert este că starea ei s-a înrăutățit și a ajuns la terapie intensivă, conectată la aparate pentru că singură nu mai respira. De acolo nu credeam că mai scapă, așa că am început să mă pregătesc sufletește. Întâmplarea a făcut că a reușit să își revină și a ajuns înapoi în același salon, unde mai târziu a intrat și a ieșit din două come cauzate tot de condițiile în care era internată. Până la un moment dat, când nu a mai fost cazul să își revină. A stat 3 luni în spital în total și a murit fix în ziua când făcea 3 luni de la internare.

S-a întâmplat în ziua când fii-mea făcea 6 luni. Cică e moment important – jumate de an. Copilul începe altă etapă a vieții: stă în fund, face/drege, îi introduci alimente în dietă (până atunci fiind doar pe lapte).
Dimineață mă dusesem la sală, ca de obicei. Când ajung înapoi la vestiar, mă uit la telefon și am făcut inventarul: mesaje de La Mulți Ani pentru fii-mea și să îmi trăiască. Și niște multe apeluri nepreluate de la diverși din familie, plus un mesaj din doar câteva cuvinte și finalizat cu niște puncte de suspensie. Am înghițit în sec și mi-am zis în gând – Să se odihnească în pace. E ok, pentru asta m-am pregătit în minte de atâtea ori, pentru asta am plâns de atâtea ori, încercând să mă obișnuiesc cu gândul și cu sentimentul. Și am pus telefonul în vestiar înapoi, mi-am luat prosopul și am intrat la duș, complet teleghidată. Am dat drumul la apă și când m-am simțit acoperită din cap până în picioare, am izbucnit în urlete de plâns. Nu mă mai puteam controla. Nu știu ce au crezut cei din restul vestiarului, norocul era că eram în duș și nu putea intra peste mine, să mă întrebe chestii. Nu știu cât am stat și nici nu contează, oricum nu a fost suficient. Eram pe pilot automat, făceam lucrurile doar ca să le fac, pentru că aia era rutina de după sală. Am fost așa o perioadă, nu știu unde și cum s-a oprit. Mi-a prins bine că nu am fost singură, și mai ales doar cu copilul. Nu puteam să conduc, nu puteam să țin nimic în mână, plângeam nonstop, înfundat și pe silent. Urlam în interior.

Am stat aproape nonstop la priveghi sau cum se numesc zilele de dinaintea înmormântării (nici asta nu mai știu), că am zis că dacă o văd așa mă obișnuiesc cu gândul. Nu a fost așa. În momentul când au băgat-o în pământ a fost crunt, îmi dădeam seama că fizic va fi pa pentru totdeauna. Pe de cealaltă parte, sufletește nu va fi niciodată.

Cel mai dureros lucru când treci printr-un episod de genul este să îți spună cineva că va fi bine sau va fi mai ușor în timp sau ‘preferata’ mea – o să treci peste. Hai, nu zău! Va fi bine după pierderea unui telefon, nu a cuiva drag. O să fie mai ușor în timp după o despărțire de cineva nepotrivit pentru tine, nu după ce îți dispare din viață cineva din familie. Treci peste un pod, nu peste un deces al cuiva iubit.

În cazul de față, niciodată nu treci peste. Doar înveți să trăiești cu durerea.

Acum a venit vremea parastasului de 1 an. NU este mai bine, NU este mai ușor, NU am trecut peste. Și nici nu are cum să fie așa, în orice fel încerc să mă gândesc. Îmi imaginez că a suferit mult lunile din spital, așa că zic să mă bucur că nu i s-a prelungit durerea. Dar nu pot să nu mă gândesc că dacă nu era accidentul, nu ajungea unde este acum. Așa cum era ea, cu problemele de sănătate și vârsta, și le-ar fi dus înainte ca și până atunci. Din cauza neatenției șoferului respectiv, fii-mea o va ști doar din povești pe cea care și-a vândut apartamentul din Drumul Taberei ca să se mute lângă mine în Colentina, pe cea care îmi citea mereu poveștile cu toate că le știam pe de rost și mereu sărea pasaje din poveste ca să vadă dacă o corectez și verificând astfel dacă chiar am adormit sau doar mă prefăceam, pe cea care credea în mine și mă încuraja să fac totul cu pasiune în viața asta și să nu trăiesc degeaba, să nu fac pământului umbră.

Nu se trece peste oamenii importanți din viață și pe care i-ai iubit, doar înveți să trăiești cu durerea și fără ei. Fizic nu mai sunt și e greu să îți imaginezi că nu vei mai sta niciodată la o masă cu ei, că nu vor mai fi niciodată la capătul celălalt al telefonului sau că nu le vei mai auzi intonația când își spun părerile despre diverse. În schimb, ei vor fi mereu în suflet, în imaginație și în amintiri și timpul doar te învață să continui așa…

Andreea, guest post: ‘Am trăit de toate în alăptare și am făcut ce era bine pentru copilul meu’

Ana Maria Popa Leave a Comment

‘Pentru mine, alăptarea a fost un adevărat roller coaster al emoțiilor. A început destul de ambițios încă din spital, pentru că dorința de a-mi alăpta copilul era foarte mare. După nașterea prin cezariană într-un spital de stat, m-am grăbit să mă ridic din pat și să îmi iau copilul, ca să fim din nou împreună.

La început, nu îți este dat la cameră bebele și trebuie să mergi sus la camera de alăptare. Alăptarea se face din 3 în 3 ore, dar vă spun drept că la alăptarea de la miezul nopții, mai veneam doar eu și o alta mama, moțăind pe scaun, cu dureri peste tot, dar cu dorința asta arzătoare de a învăța să ne hrănim micuții.
Ne ieșea sau nu ne ieșea treaba asta, noi ne înfățișam la datorie. Nu-mi amintesc, din păcate, cât de tare am fost încurajată să alăptez, ci din contră, cât am fost descurajată. Mai ales mai târziu când mi-a fost dat copilul în cameră și chiar dacă îl țineam la sân tot timpul (zi și noapte), al meu Adam părea că nu se satură. Colostrul curgea, dar el nu se oprea din supt. Poate asa este și normal, nu știu.
Mi s-au spus multe lucruri în spital zilele acelea: că nu am suficient lapte, că nu am sfârcurile cum trebuie, că nu e laptele consistent (era colostru, bineînțeles, care oricum e atât de bun și important pentru el, apropo), că nu atașez copilul corect, că e înfometat – mai ales pe asta s-a mers foarte mult.
Multe mâini străine de moașe și asistente mi-au strâns sânul zilele acelea ca să vadă care e treaba. Și pentru că el tot plângea, după spusele personalului medical – de foame, mi-au fost aduse o căniță cu lapte praf și o linguriță, dar am încercat să le evit, pe cât posibil.

Acasă ajunși, lucrurile au revenit la normal: am trecut prin toată experiența: răni-vindecare-febra laptelui cu frisoane-pompare mai târziu etc.
Timp de două luni, lucrurile au decurs aproape normal. Adam a luat bine în greutate, chiar dacă alăptam mai des decât alte mămici: la 1-2 ore maxim. Lucrurile s-au stricat însă, iar atunci a început declinul… Copilul se zbătea la sân, era evident nesătul, nu mai lua în greutate, și astfel consultanta în alăptare insista să ne ne lăsăm. Și am insistat până la ultima picatură de lapte. Când copilul nu a mai vrut sa pună nici gura pe sân, am pompat și ultimul strop din mine. Lunile acelea m-au marcat – când Adam nu se sătura, soțul se plimba cu el ore întregi ca să-l liniștească și nimeni nu avea un răspuns pentru noi înafară de clasicul nu renunța, nu băga lapte praf pentru că se va pierde alăptarea.

Bine-bine, dar copilului meu ÎI ESTE FOAME. Înțeleg cum merge treaba, dar băiatul nu a luat ok în greutate, iar. Și atunci a trebuit să îngrop eu toată fantezia alăptatului până la 2 ani, să las vina și regretele deoparte și să-mi hrănesc copilul cu lapte praf.
Mai târziu, am aflat că din cauza frenului lingual (o bucată mică de țesut care leagă limba de baza gurii este prea groasă sau restricționează mobilitatea limbii) nu am reușit alăptarea, chiar dacă atât pediatrii, cât și consultanta în alăptare care a venit la domiciliu m-au asigurat la momentul respectiv că nu despre asta este vorba.

Singurul mic regret care rămâne este că nu am putut continua ideea alăptării, însă sunt liniștită că eu, ca mamă, am făcut tot ce am știut, tot ce am putut și tot ce a fost în controlul meu ca să îmi hrănesc copilul. Important este să fie el bine, iar Adam este minunea mea zilnică.’ – Andreea, 30 de ani

 

*** Articolul de față face parte din ajutorul acordat de VitaPrim proiectului Dragoste în Acțiune, prin care VitaPrim donează câte o cutie de formulă pentru fiecare poveste despre experiența alăptării. Cutiile de formulă de continuare se vor îndrepta către copiii din familiile defavorizate pe care asociația îi are în grijă – copii mai puțin norocoși, copii din sate sărace, copii care dorm câte 5 într-un singur pat, copii crescuți de bunici…

Încurajez mamele să împărtășească experiența și poveștile lor, care postate pe Facebook și însoțite de hashtag-urile #MameCuDragoste și #VitaPrim, se transformă în fapte bune pentru copiii mai puțin norocoși. VitaPrim va dona cutiile de Crăciun, astfel că data limită a postărilor este mâine, 20 Decembrie (spre a putea fi centralizate).

Cutiile pot fi monitorizate doar prin utilizarea hashtag-urilor #MameCuDragoste și #VitaPrim, deci vă rog nu le uitați în postările voastre. <3

 

 

 

Sursă foto: aici

Cel mai frumos cadou al mămiciei

Ana Maria Popa Leave a Comment

Am revenit aici după o pauză lungă și nu întâmplător scriu acum de ziua mea. Pentru că alăptatul a fost cel mai frumos cadou pe care l-am avut după naștere.
Despre alăptat am doar cuvinte frumoase, și nu pentru că a fost totul roz, ci pentru că momentele respective merită orice efort. Dar nu am gândit mereu așa.

Când am rămas însărcinată, am preferat să fiu genul de mamă ne-panicată și ne-panicoasă, așa că în multe dintre domenii am preferat să rămân cumva în neutralitate și să aflu despre ele doar în linii mari. O aveam lângă mine pe prietena mea cea mai bună care trecuse deja de câțiva ani prin experiența sarcinii și a nașterii, și automat, și a alăptării. Ea fusese opusul meu – știa tot despre tot, citise tot ce putea să meargă rău pentru că așa îi făcea ei bine și asta o liniștea. De multe ori, o opream din povestit potențiale probleme pentru că mai degrabă preferam să îmi păstrez liniștea decât să aflu tooot ce putea fi rău. M-am gândit că nu mă ajuta în momentul respectiv, iar dacă aveam să trec printr-o pățanie, m-aș fi descurcat atunci.

Îmi plăcea ideea de alăptare, însă am preferat să nu mă forțez psihic că asta trebuie să fac. Am lăsat lucrurile să decurgă normal, speram să îmi pot alăpta copilul, însă voiam să mă și obișnuiesc cu ideea că nu va fi grav și nu sunt o mamă rea dacă nu voi putea face lucrul ăsta.
Încă de când rămâi însărcinată, intri într-o anume bisericuță, fără să vrei sau să știi. Naști natural sau prin cezariană? Vrei să alăptezi apoi sau bagi copilul pe lapte praf? Plănuiești să stai acasă cu copilul sau să te întorci rapid la muncă? O să îl dai la creșă sau ai pe cineva să stea cu el? Și multe altele.
Așa că eu am vrut să rămân neutră și să îmi las toate opțiunile deschise, pentru mine. Ca să nu fiu dezamăgită apoi, dacă lucrurile nu ieșeau cum voiam eu.

Pe 9 Noiembrie 2017 am născut prin cezariană, deși eu speram să pot duce o naștere naturală. Am stat câteva ore în travaliu cu niște dureri groaznice, care mă făceau să mușc din salteaua și perna din sala de travaliu (la propriu). Urletele mele deja erau ignorate de medici și asistente, mai veneau doar din când în când să verifice stadiul copilului, iar apoi deveniseră motiv de caterincă și glume. Noaptea anterioară și dimineața respectivă am rezistat travaliului, dar deja ajunsesem la o limită. La acea limită am aflat că a mea creatură nu era poziționată bine și dacă insistam să nasc natural, mai aveam de așteptat până pe seară pentru o mică șansă de a face asta. Așa că am ales cezariana. Asta a fost prima treabă care nu a ieșit cum mi-aș fi dorit, dar noroc cu neutralitatea aleasă.

După naștere m-au băgat la Terapie Intensivă, până mi-au găsit un pat liber în salon. A durat vreo două ore. Ajunsă în salon, asistenta mi-a zis că i-a dat copilului lapte praf, pentru că îi era foame, iar eu eram indisponibilă (nu avea nimeni voie la Terapie Intensivă, nici copilul). Așa că încercam să mă pregătesc psihic pentru a doua chestie care nu-mi ieșea la începutul ăsta de mămicie… Dar nu a fost așa. Într-un final, am dovedit alăptarea timp de 8,5 luni.

În ultima seară în spital, mă luase un somn de pe la ora 17. Nu am dormit mult, căci m-a trezit furia laptelui. Brusc, în timpul somnului, mi-a venit laptele, făcusem febră, aveam frisoane, sânii îmi erau piatră și dureroși de nu mă puteam mișca în nici o parte. Am învățat bazele atunci, cu mulsul cu pompa și cum să atașez corect copilul la sân. Ajunsă acasă, aveam mult lapte pe care copilul nu îl folosea, așa că am continuat să mă ajut de pompă la nevoie. Este posibil să fi avut și noroc de un copil bun, care nu mă trezea peste noapte prea des, mânca foarte bine și îmi lăsa mie foarte puține de făcut.

La început, am folosit mameloane de silicon. Mi le dăduseră în spital și mă simțeam bine cu ele, copilul se atașa corect, iar pe mine nu mă durea nimic. Mulțumeam constant celui care a inventat chestiile alea. Dar, în primele luni se merge la tot felul de controale și analize și medici, așa că de multe ori nu eram pregătită să alăptez copilul ca să îl mențin liniștit, pentru că nu aveam acel lucru minunat la mine, iar copilul meu era alăptat după program și nu la cerere. La un moment dat, medicul pediatru mi-a zis: Încearcă fără, de acum înainte. O să doară ca naiba la început, dar o să merite pe termen lung. Și în plus, e mai bine și pentru ea, și pentru tine, și pentru legătura dintre voi. Și am încercat. Mi-a luat vreo lună de lacrimi și scânceli (ale mele), o lună de atașat copilul la sân de 8 ori pe zi fără mamelon, dureri de înnebuneam, dar am reușit. Și a fost magic. Nu există alte cuvinte să descriu, pur și simplu.

 

 

Am avut ambiție și de data asta a fost d-aia bună. Eram curioasă de ce zicea medicul că o să merite durerea, cum o să ne facă bine și mie, și ființei mele, treaba asta. Omul nostru pe atunci mă ruga să accept mameloanele înapoi, văzând durerile și momentele prin care treceam, dar am refuzat. Și nu regret nici o secundă din durerea respectivă. A început cu dureri crunte pe toată perioada în care aveam copilul atașat. Apoi, durerile erau doar în primele 20 de minute. Apoi, țineau 10 minute. Apoi, doar 5. Și am ajuns la momentul în care nu au mai fost deloc, iar eu abia așteptam să vină iar ora mesei, să îmi pot lua copilul la piept, să îi admir fălcuțele și năsucul care se mișcau în ritmul suptului. Obișnuiam să o privesc în ochi și să îi cânt, să îi zic poezii și povești. Nu mai conta nimic altceva atâta timp cât eram cu ea în brațele mele și o priveam.

Inițial, îmi propusesem să alăptez perioada minimă de 6 luni. Dar nu am putut-o lăsa când le-a împlinit. Nu puteam renunța la momentele noastre magice. Așa că am zis că o să o duc până la 1 an alăptată. Nu mi-a reușit și am fost tristuță. Deși am mers de la începutul mămiciei pe principiul că nu voi spera la nimic mult-mult, când am văzut că am fost norocoasă și cu copil bun, fără probleme majore și că am trecut de multe greutăți care te pot împiedica să alăptezi în primele luni, am crezut că o voi duce până decid eu, fără grijă. Dar a venit diversificarea, copilul a început să prefere mâncarea solidă în detrimentul laptelui meu, iar eu am lăsat-o cum a simțit ea.
Aș fi putut să mă mulg pentru ca ea să aibă în continuare lapte matern, iar eu să produc pe mai departe, pentru că sânul produce lapte dacă este stimulat sub orice formă. Dar nu am făcut asta, am lăsat-o pe ea să aleagă. Și a ales mâncarea. Nu regret decizia luată, însă am simțit tristețe pentru faptul că am crezut și am vrut și am sperat că o să iasă cum vedeam eu în viitor. În glumă, chiar îi ziceam ființei mele că mă simt trădată de alegerea făcută.

Alăptatul a fost cel mai frumos cadou pe care l-am putut avea noi două, între noi și pentru noi. Mulțumesc în gând și acum medicului care mi-a zis să renunț la mameloanele de silicon și mă bucur că am avut ambiția să văd despre ce este vorba în treaba asta. A meritat și merită pe deplin!

*** Articolul de față face parte din ajutorul acordat de VitaPrim proiectului Dragoste în Acțiune, prin care VitaPrim donează câte o cutie de formulă pentru fiecare poveste despre experiența alăptării. Cutiile de formulă de continuare se vor îndrepta către copiii din familiile defavorizate pe care asociația îi are în grijă – copii mai puțin norocoși, copii din sate sărace, copii care dorm câte 5 într-un singur pat, copii crescuți de bunici…

Încurajez mamele să împărtășească experiența și poveștile lor, care postate pe Facebook și însoțite de hashtag-urile #MameCuDragoste și #VitaPrim, se transformă în fapte bune pentru copiii mai puțin norocoși. VitaPrim va dona cutiile de Crăciun, astfel că data limită a postărilor este 20 Decembrie (spre a putea fi centralizate).

Cutiile pot fi monitorizate doar prin utilizarea hashtag-urilor #MameCuDragoste și #VitaPrim, deci vă rog nu le uitați în postările voastre. <3