Cel mai frumos cadou al mămiciei

Am revenit aici după o pauză lungă și nu întâmplător scriu acum de ziua mea. Pentru că alăptatul a fost cel mai frumos cadou pe care l-am avut după naștere.
Despre alăptat am doar cuvinte frumoase, și nu pentru că a fost totul roz, ci pentru că momentele respective merită orice efort. Dar nu am gândit mereu așa.

Când am rămas însărcinată, am preferat să fiu genul de mamă ne-panicată și ne-panicoasă, așa că în multe dintre domenii am preferat să rămân cumva în neutralitate și să aflu despre ele doar în linii mari. O aveam lângă mine pe prietena mea cea mai bună care trecuse deja de câțiva ani prin experiența sarcinii și a nașterii, și automat, și a alăptării. Ea fusese opusul meu – știa tot despre tot, citise tot ce putea să meargă rău pentru că așa îi făcea ei bine și asta o liniștea. De multe ori, o opream din povestit potențiale probleme pentru că mai degrabă preferam să îmi păstrez liniștea decât să aflu tooot ce putea fi rău. M-am gândit că nu mă ajuta în momentul respectiv, iar dacă aveam să trec printr-o pățanie, m-aș fi descurcat atunci.

Îmi plăcea ideea de alăptare, însă am preferat să nu mă forțez psihic că asta trebuie să fac. Am lăsat lucrurile să decurgă normal, speram să îmi pot alăpta copilul, însă voiam să mă și obișnuiesc cu ideea că nu va fi grav și nu sunt o mamă rea dacă nu voi putea face lucrul ăsta.
Încă de când rămâi însărcinată, intri într-o anume bisericuță, fără să vrei sau să știi. Naști natural sau prin cezariană? Vrei să alăptezi apoi sau bagi copilul pe lapte praf? Plănuiești să stai acasă cu copilul sau să te întorci rapid la muncă? O să îl dai la creșă sau ai pe cineva să stea cu el? Și multe altele.
Așa că eu am vrut să rămân neutră și să îmi las toate opțiunile deschise, pentru mine. Ca să nu fiu dezamăgită apoi, dacă lucrurile nu ieșeau cum voiam eu.

Pe 9 Noiembrie 2017 am născut prin cezariană, deși eu speram să pot duce o naștere naturală. Am stat câteva ore în travaliu cu niște dureri groaznice, care mă făceau să mușc din salteaua și perna din sala de travaliu (la propriu). Urletele mele deja erau ignorate de medici și asistente, mai veneau doar din când în când să verifice stadiul copilului, iar apoi deveniseră motiv de caterincă și glume. Noaptea anterioară și dimineața respectivă am rezistat travaliului, dar deja ajunsesem la o limită. La acea limită am aflat că a mea creatură nu era poziționată bine și dacă insistam să nasc natural, mai aveam de așteptat până pe seară pentru o mică șansă de a face asta. Așa că am ales cezariana. Asta a fost prima treabă care nu a ieșit cum mi-aș fi dorit, dar noroc cu neutralitatea aleasă.

După naștere m-au băgat la Terapie Intensivă, până mi-au găsit un pat liber în salon. A durat vreo două ore. Ajunsă în salon, asistenta mi-a zis că i-a dat copilului lapte praf, pentru că îi era foame, iar eu eram indisponibilă (nu avea nimeni voie la Terapie Intensivă, nici copilul). Așa că încercam să mă pregătesc psihic pentru a doua chestie care nu-mi ieșea la începutul ăsta de mămicie… Dar nu a fost așa. Într-un final, am dovedit alăptarea timp de 8,5 luni.

În ultima seară în spital, mă luase un somn de pe la ora 17. Nu am dormit mult, căci m-a trezit furia laptelui. Brusc, în timpul somnului, mi-a venit laptele, făcusem febră, aveam frisoane, sânii îmi erau piatră și dureroși de nu mă puteam mișca în nici o parte. Am învățat bazele atunci, cu mulsul cu pompa și cum să atașez corect copilul la sân. Ajunsă acasă, aveam mult lapte pe care copilul nu îl folosea, așa că am continuat să mă ajut de pompă la nevoie. Este posibil să fi avut și noroc de un copil bun, care nu mă trezea peste noapte prea des, mânca foarte bine și îmi lăsa mie foarte puține de făcut.

La început, am folosit mameloane de silicon. Mi le dăduseră în spital și mă simțeam bine cu ele, copilul se atașa corect, iar pe mine nu mă durea nimic. Mulțumeam constant celui care a inventat chestiile alea. Dar, în primele luni se merge la tot felul de controale și analize și medici, așa că de multe ori nu eram pregătită să alăptez copilul ca să îl mențin liniștit, pentru că nu aveam acel lucru minunat la mine, iar copilul meu era alăptat după program și nu la cerere. La un moment dat, medicul pediatru mi-a zis: Încearcă fără, de acum înainte. O să doară ca naiba la început, dar o să merite pe termen lung. Și în plus, e mai bine și pentru ea, și pentru tine, și pentru legătura dintre voi. Și am încercat. Mi-a luat vreo lună de lacrimi și scânceli (ale mele), o lună de atașat copilul la sân de 8 ori pe zi fără mamelon, dureri de înnebuneam, dar am reușit. Și a fost magic. Nu există alte cuvinte să descriu, pur și simplu.

 

 

Am avut ambiție și de data asta a fost d-aia bună. Eram curioasă de ce zicea medicul că o să merite durerea, cum o să ne facă bine și mie, și ființei mele, treaba asta. Omul nostru pe atunci mă ruga să accept mameloanele înapoi, văzând durerile și momentele prin care treceam, dar am refuzat. Și nu regret nici o secundă din durerea respectivă. A început cu dureri crunte pe toată perioada în care aveam copilul atașat. Apoi, durerile erau doar în primele 20 de minute. Apoi, țineau 10 minute. Apoi, doar 5. Și am ajuns la momentul în care nu au mai fost deloc, iar eu abia așteptam să vină iar ora mesei, să îmi pot lua copilul la piept, să îi admir fălcuțele și năsucul care se mișcau în ritmul suptului. Obișnuiam să o privesc în ochi și să îi cânt, să îi zic poezii și povești. Nu mai conta nimic altceva atâta timp cât eram cu ea în brațele mele și o priveam.

Inițial, îmi propusesem să alăptez perioada minimă de 6 luni. Dar nu am putut-o lăsa când le-a împlinit. Nu puteam renunța la momentele noastre magice. Așa că am zis că o să o duc până la 1 an alăptată. Nu mi-a reușit și am fost tristuță. Deși am mers de la începutul mămiciei pe principiul că nu voi spera la nimic mult-mult, când am văzut că am fost norocoasă și cu copil bun, fără probleme majore și că am trecut de multe greutăți care te pot împiedica să alăptezi în primele luni, am crezut că o voi duce până decid eu, fără grijă. Dar a venit diversificarea, copilul a început să prefere mâncarea solidă în detrimentul laptelui meu, iar eu am lăsat-o cum a simțit ea.
Aș fi putut să mă mulg pentru ca ea să aibă în continuare lapte matern, iar eu să produc pe mai departe, pentru că sânul produce lapte dacă este stimulat sub orice formă. Dar nu am făcut asta, am lăsat-o pe ea să aleagă. Și a ales mâncarea. Nu regret decizia luată, însă am simțit tristețe pentru faptul că am crezut și am vrut și am sperat că o să iasă cum vedeam eu în viitor. În glumă, chiar îi ziceam ființei mele că mă simt trădată de alegerea făcută.

Alăptatul a fost cel mai frumos cadou pe care l-am putut avea noi două, între noi și pentru noi. Mulțumesc în gând și acum medicului care mi-a zis să renunț la mameloanele de silicon și mă bucur că am avut ambiția să văd despre ce este vorba în treaba asta. A meritat și merită pe deplin!

*** Articolul de față face parte din ajutorul acordat de VitaPrim proiectului Dragoste în Acțiune, prin care VitaPrim donează câte o cutie de formulă pentru fiecare poveste despre experiența alăptării. Cutiile de formulă de continuare se vor îndrepta către copiii din familiile defavorizate pe care asociația îi are în grijă – copii mai puțin norocoși, copii din sate sărace, copii care dorm câte 5 într-un singur pat, copii crescuți de bunici…

Încurajez mamele să împărtășească experiența și poveștile lor, care postate pe Facebook și însoțite de hashtag-urile #MameCuDragoste și #VitaPrim, se transformă în fapte bune pentru copiii mai puțin norocoși. VitaPrim va dona cutiile de Crăciun, astfel că data limită a postărilor este 20 Decembrie (spre a putea fi centralizate).

Cutiile pot fi monitorizate doar prin utilizarea hashtag-urilor #MameCuDragoste și #VitaPrim, deci vă rog nu le uitați în postările voastre. <3

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.